|
Autoreflexivitatea poetică este suficient de flexibilă. Autoarea foloseşte cu abilitate toate cele trei persoane ale eului auctorial, fiecare păstrând un accent şi intonaţie distincte: persoana I, tonul personal, stilul înmuiat, angajare şi participare; persoana a II-a, tonul sentenţios, aforistic, abrupt; persoana a III-a, tonul impersonal, neutru, evocator.
Unul din procedeele preferate ale poetei constă în disoluţia finală, adică de a sfârşi poemul cu o imagine mai puţin concretă decât cele de început sau de mijloc. E un procedeu frecvent. La Călina Trifan el capătă următorul contur: începe abstract ca să termine în alb: "Pasiunea negociază comori/ nedrept expropriate/ dar mâinile jinduind/ deja s-au găsit/ într-un loc/ unde nu se poate" (Când se-ntâlnesc); "În bătaia vântului/ în jocul palelor de lumină/ ceva încă şi mai subtil/ se animă" (Până la vertij). Sau procedeul invers, când abstractul cheamă, printr-o comparaţie sau altă figură, concretul: "Urnit destinul curge/ sporind cotele oră de oră/ azi şade în sine -/ ca un dinte în alveolă" (Triumf).
Fiindcă a venit vorba de tropi, poeta îi foloseşte variat, în dependenţă de mesaj. Pentru o afirmaţie categorică alege antiteza sau oximoronul: "Aşa te-apropie doar cuvântul/vorbele te-nstrăinează" (Aşa te-apropie); "mi-a rămas un fleac/ esenţial" (Sfidare).
Economia de mijloace şi pluralul I generalizator o împing inevitabil către versul aforistic: "în cer nu există/ intrare laterală" (p. 49), "ireal e doar ceea ce -/ nu ne-a trecut prin minte încă" (p. 40), "culoarea - contur/ al neputinţei coapte" (p. 54).
Uneori sintagmatica aleatorie conjugată cu o viziune neagră face ca versurile, chiar şi cele cu rimă, să scrâşnească: "Ochii ceacâri ai muribunzilor/ fixaţi pe tine - nu se mai clintesc" (Ochi).
Călina Trifan realizează o poezie de idei şi alta a sonorităţilor prosodice, pe care nu le abandonează nici în această plachetă.
|
Grigore Chiper
Inapoi la cuprinsul numarului