Ion Severin. Un artist basarabean în Europa

Am stat de vorbă zilele acestea cu Ion Severin, cunoscut grafician basarabean, vechi prieten al nostru, un artist plastic foarte activ în contacte şi colaborări internaţionale. Programasem mai de mult să ne întâlnim, să ne povestească despre proiectele în care a fost implicat în ultima jumătate de an. În sfârşit, ne-am văzut la redacţie, într-o după-amiază de luni, pe la mijloc de august, când Chişinăul părea amorţit, plecat în vacanţă, singurul motiv de agitaţie constituindu-l veştile şi comentariile legate de formarea noii puteri, liberal-democrate, după o campanie electorală de-a dreptul barbară. O perioadă ce a stat sub semnul tragic al protestelor din 7 aprilie, al represaliilor poliţieneşti împotriva tinerilor care refuzaseră să fie minţiţi şi umiliţi de comunişti. Moldova îşi plătise obolul de sânge, este oare suficient pentru a ne recupera normalitatea? Îi vom vedea oare pedepsiţi pe asasini, pe responsabilii de marasmul politic şi economic al ultimilor 8 ani, vom avea satisfacţia unui act de justiţie? Greu de crezut. „Dreptatea e la fundul mării” – iată una din perlele de înţelepciune ieşite din rărunchii acestui popor, care nu a învăţat să-şi administreze destinul… Deocamdată, atmosfera s-a mai destins. Forfota presei, goana reporterilor după politicienii din fosta Opoziţie, vânaţi ba la un sediu de partid, unde aveau loc negocieri asupra viitoarei formule de guvernare, ba la vreun restaurant scump, unde discuţiile continuau într-o atmosferă informală, în patru (lideri) sau în doi (…prieteni), aveau ceva din firescul unei ţări occidentale, în care politica nu este doar administraţie, confruntare de idei şi luptă aprigă de interese, ci şi show mediatic, subiect de tabloid, sursă de bârfe şi cancanuri mondene. Pe acest fundal, o temă precum arta noastră în Europa ni s-a părut amândurora un prilej cât se poate de nimerit de taifas.

Ion Severin a avut o expoziţie personală, între 30 martie şi 24 aprilie, la Galerie du Club des Arts, al Consiliului Europei, la Stras­bourg. Un loc prestigios, la care râvnesc mulţi, dar pe care ajunge să şi-l includă în palmares nu orice artist al lumii. Cum a reuşit un basarabean să expună chiar la Consiliul Europei?

Ion Severin: „A fost un concurs. Am depus un dosar cu CV,  câteva lucrări pe masa unui juriu internaţional care a analizat dosarul şi l-a votat. Dintre 60 de pictori din toată lumea, participanţi la concurs, au fost aleşi să expună 12, aşa ni s-a spus, câte unul pentru fiecare lună a anului. Acolo „pilele” nu funcţionează, selecţia e foarte dură. De pildă, îmi povestea o cunoştinţă, funcţionar la CEDO, că a încercat să-l bage în concurs pe un pictor cubanez foarte bun, dar acesta nu a trecut selecţia. L-am rugat pe un prieten basarabean, stabilit la Strasbourg, să-mi prezinte dosarul şi am fost anunţat despre rezultatele concursului abia după un an de zile. Ulterior, am fost întrebat în ce lună vreau să expun, pentru că în fiecare lună este o altă expoziţie rezervată unuia din cei 12 pictori câştigători. Am ales luna  aprilie, când este deja frumos şi cald, iar instituţiile încă funcţionează la turaţie maximă. Am plecat însă mai devreme, pentru a pregăti locul. În total, am avut 40 de lucrări din ciclul Regenerare.”

La inaugurarea expoziţiei au fost prezente câteva distinse doamne: Maud de Boer-Buquicchio, secretar general adjunct al Consiliului Europei, Penelope Denu, preşedinta Club des Arts, şi Anne Devis, soţia lui Terry Davis, Secretarul general al Consiliului Europei. A fost o manifestaţie emoţionantă. Ce nu a putut prevedea Ion Severin au fost condiţiile specifice ale perioadei în care s-a aflat la Strasbourg. Tocmai atunci se desfăşurau summit-urile organizate în cinstea dublei aniversări: 60 de ani ai Consiliului Europei şi, respectiv, 60 de ani ai NATO. Acest fapt a determinat caracterul în bună parte „închis” al expoziţiei, din cauza măsurilor de securitate draconice impuse pe timpul acestor evenimente, care i-au reunit pe toţi puternicii Occidentului, în frunte cu preşedintele american Barack Obama.

„Oraşul era practic sub asediu, plin de armată, elicoptere survolau non-stop cerul deasupra oraşului, ba chiar atârnau nemişcate deasupra ta, de parcă erau prinse cu clame. Locuitorii oraşului au primit avertismente foarte clare: să nu se apropie de geamuri, pentru că ar fi fost luaţi în cătare de lunetiştii postaţi pe acoperişuri, iar în stradă să nu iasă fără buletin de identitate. În pofida acestui regim dur de securitate în oraş şi în împrejurimi au avut loc mai multe demonstraţii anti-globalizare, organizate de grupuri de anarhişti şi militanţi de extremă-stângă, veniţi din toate colţurile Europei, nu doar germani şi francezi. Am văzut în oraş afişe, anunţuri ca lumea să se adune la proteste. Manifestanţii erau foarte agresivi, foarte violenţi. Au devastat vama germană de pe malul german al Rhinului, în oraşul Kehl, au dat foc la hotelul IBIS şi unei farmacii din Strasbourg, au distrus benzinării. Răsturnau şi incendiau autoturisme. Noi eram cu o maşină şi era riscul că, dacă o lăsam parcată la o margine de stradă, i-am fi găsit la întoarcere doar carcasa fumegândă.”

După ce a fost martorul acestor devastări ale anti-globaliştilor la Strasbourg, evenimentele violente din 7 aprilie de la Chişinău, pe care artistul le-a văzut la televizor, i-au dat un puternic sentiment de déjà vu. Mai ales grupul de tineri încrâncenaţi cu feţele acoperite de la Chişinău, care numai a studenţi nu semănau, păreau „extraşi” direct din masa fanaticilor de la Strasbourg. Ce ciudat e să constaţi că în timp ce în Moldova tineretul protestează pentru democraţie, pentru drepturile omului, pentru Europa, în Occidentul prosper există indivizi cărora li s-a urât cu binele şi care poartă ură unui sistem ce le permite să se bucure de libertate, să călătorească fără restricţii, să-şi exprime nestingherit opiniile. Poate prea nestingherit. Băieţii ăia chiar ar fi avut nevoie de o cură de comunism real, ca să se dezmeticească.  

„Aveam un ecuson cu bandă magnetică, exact ca la aeroport, doar aşa puteam intra în incinta Consiliului Europei, unde aveam expoziţia. După evenimentele violente de la Chişinău, mediatizate pe larg de mediile internaţionale, serviciile de pază şi-au sporit vigilenţa.”

Despre reacţia vizitatorilor, îmi relatează un caz interesant.

„Sunt trei clădiri situate aproape una de alta: Parlamentul European,  Consiliul Europei şi CEDO. Expoziţia era de fapt pentru funcţionarii care lucrează în aceste organizaţii. Sala era plasată aproape de un restaurant, deci o bună locaţie, căutată deopotrivă şi pentru mâncare şi pentru „consumul” de artă. Mă uitam dacă lumea care trecea pe acolo era într-adevăr interesată de ce atârnasem eu pe pereţi sau doar căsca gura în drum spre sau venind de la restaurant. Şi la un moment dat, m-a abordat o funcţionară de la Consiliul Europei, o rusoaică, care se uitase până atunci foarte atent la lucrări, făcuse vreo două tururi ale expoziţiei, studiase afişul, îmi citise biografia. Se apropie de mine şi mă complimentează: „Domnule Severin, operele dumitale nu sunt pentru oamenii ăştia, care sunt opaci faţă de artă. Grija lor cea mare este cum să mănânce într-un restaurant mai bun, să-şi asigure un salariu mai gras, să se distreze, să facă sport – cum să-şi reînnoiască abonamentul la tenis, bazin etc. Ar fi trebuit să-ţi vernisezi expoziţia într-o galerie de artă, să o vadă nişte profesionişti, nu într-un spaţiu ca acesta, printre birocraţi insensibili.” Mi-a  propus, dacă vreau, să-mi organizeze o expoziţie la Moscova, în cartierul Rubliovka (zona rezidenţială a oligarhilor ruşi), pentru că are prieteni din lumea artelor… Eu i-am răspuns, poate cam imprudent, că îi apreciez generozitatea, dar ştiu o mulţime de basarabeni care se duc să lucreze la Moscova şi nu mai ajung cu banii acasă, sunt prădaţi chiar acolo sau o păţesc pe drumul de întoarcere în Moldova. Nu i-a plăcut felul meu de a vedea lucrurile şi n-a mai insistat…”

Deşi a ajuns să fie unul dintre cei mai cunoscuţi artişti basarabeni în străinătate, Ion Severin nu se grăbeşte să facă expoziţii în fiecare an. Mult mai important i se pare să lucreze. O expoziţie bună trebuie să vină ca un rezultat al unor fertile perioade de acumulare.

„Am reuşit să vând câteva lucrări la Strasbourg. Însă o participare de acest fel este importantă mai ales pentru CV-ul meu profesional, cum îmi spunea şi Penelope Denu, preşedinta Club des Arts. Pentru că în acest mod cota ta de artist creşte. Dacă n-ar fi fost calvarul ce a premers expoziţia, pregătirea actelor de scoatere a pânzelor din ţară, obţinerea vizei, întoarcerea în Moldova, aş fi păstrat numai amintiri frumoase.”

 Îmi povesteşte o istorie semi-halucinantă cu două vămi „frăţeşti”, care i-au dat dimensiunea exactă a ceea ce înseamnă să revii acasă după un triumf european. Îşi ţinea tablourile într-o cutie mare, sigilată, vameşii germani i-o verificaseră minuţios cu scannerul, după care i-au aplicat o bandă adezivă de jur-împrejur. Când a ajuns la vama română, funcţionarii de acolo l-au obligat să desfacă cutia, să înşire lucrările. Dar cel mai uimitor a fost că vameşii vroiau să le explice mesajul lucrărilor sale, semnificaţiile eventual subversive…

„Eu i-am zis, domnule vameş, nu-mi cereţi să vi le explic, nu pot! Dar el s-a supărat. – Tu îţi baţi joc de mine, tu nu ştii că te afli în spaţiul UE? – Ar trebui să cunoaşteţi mai multă estetică pentru a înţelege mesajul acestor picturi. Asta l-a înfuriat şi mai tare. Eu încercam să-l aduc la sentimente mai bune: ce faceţi, mă umiliţi, acum voi trece de partea cealaltă, la moldoveni, unde mă aşteaptă un şi mai mare coşmar... Le-am spus românilor că sunt artist liber şi că nu am făcut nimic ilegal. Am participat cu o expoziţie la Consiliul Europei… Cei de la vama moldovenească au fost mult mai puţin „sofisticaţi”. Mi-au confiscat jumătate din cafeaua pe care o aveam la mine, fără multe formalităţi, deşi eu le-am spus că sunt cadouri pentru familie, pentru prieteni. Singura întrebare a lor, căreia nu i-am putut găsi un răspuns logic, a fost: „Care sunt hainele noi? Ce haine ai cumpărat?” M-au ameninţat că, dacă nu „cooperez”, voi sta de vorbă cu şeful vămii, dar până la urmă mi-au dat drumul.”

Cam acesta e statutul unui cetăţean moldovean, acasă şi în străinătate, cam acesta e locul Moldovei pe harta lumii. Aviz noilor autorităţi… Artişti basarabeni, bine aţi venit în Europa! (ionsev@yahoo.com)

august 2009, Chişinău

1