Sonetul – şcoală fără de vacanţă

Trei cuvinte

Tu, suflete, acum, de ce mai sângeri?

Ar trebui să fii bine dispus –

Afară-i alb şi e frumos nespus,

Peste copaci parcă a nins cu îngeri...

Şi cerul nu mai este-aşa de sus –

E scutul ce te apără de-nfrângeri...

Azi, lacrimile nu se-adună-n plângeri...

Lumina-i respirarea lui Iisus.

Te bucuri azi cu bucurie mare

Şi-n trei cuvinte simple-ai adunat

Atâta pace sfântă şi iertare

Şi dor curat: „Hristos a înviat!”

Dar Iuda? Dar arginţii? Dar Pilat?

O rană fără drept de vindecare...

A înviat din morţi Savonarola…

A înviat din morţi Savonarola –

Ce vis ciudat, ce vis urât şi greu...

O, lume, lume, nici chiar Dumnezeu

Azi nu-ţi mai poate repara busola...

Litera-n cărţi s-a înălbit la faţă,

Culorile-n picturi s-au înnegrit...

Cuvântul artă nu-i îngăduit

Şi frumuseţea n-are drept la viaţă...

Dar, iată, cade-o stea şi mă trezeşte...

Mă uit spre cer: un înger, văd, trudeşte –

Cu-aripa şterge-ntinderi mari de fum...

Când a fost ars pe rug Savonarola,

Fumu-a pătat, otrăvitor, cupola

Şi nu s-a curăţat nici până-acum...

Caligula

Caligula munceşte cu fervoare:

Decapitează antice statui

Şi-şi pune-apoi pe ele capul şui

Mulat din pizmă şi infatuare.

Poporul ştie foarte bine-al cui

E capu-acesta plin de goluri, care

E tulburat de-o singură-ntrebare:

Suntem ori nu suntem supuşii lui?!

O, cuget clar şi neastâmpărat

Ce n-ai fost niciodată sclavul fricii,

Cât valorează oare-un împărat

Pe care îl confunzi cu măscăricii

Şi-al cărui cap e-aşa de luminat,

Încât se sting de râs toţi licuricii?

În ţara unde prostu-i împărat

În ţara unde prostu-i împărat,

Înţelepciunea n-are niciun rost...

A fi deştept înseamnă a fi prost –

Cântaru-i ruginit şi e stricat...

Aici, va fi este egal cu- a fost –

E viitorul un trecut ratat...

Cerc de busolă e un cap pătrat,

Mereu rostogolindu-se spre Ost.

Prostia se admiră în oglindă...

Dar, se revoltă – vai! – că vede-un zero:

„O, vremurile astea sunt ingrate!”

Apoi îşi zice searbăda colindă

În care îl ridică-n slăvi pe Nero

Şi îl desfiinţează pe Socrate...

Cuvântul

Cuvântul ne adaugă vedere –

Vederea lui Homer era Cuvântul...

Cuvântul leagă Cerul şi Pământul

Întru speranţă şi întemeiere.

Cuvântul naşte tihna şi frământul...

Cuvântul – suferinţă, mângâiere,

Blazon de frumuseţe şi putere,

Neaplecat după cum bate vântul.

Ca o lumină-a vechilor icoane,

Plămada de vocale şi consoane

Te întăreşte-n drumul spre-mplinire.

Şi-auzi o voce – a Dumnezeirii –

Topindu-ţi-se în adâncul firii:

Cuvântu,-n primul rând, este iubire.

Eu am visat de-atâtea ori oraşul Nice…

                                            Lui Florin

Eu am visat de-atâtea ori oraşul Nice

(Deşi n-am fost acolo niciodat’),

Încât, de l-aş vedea cu-adevărat,

Aş crede că, din nou, m-afund în vis...

De secole, azurul luminat

L-admiră cu-al său ochi mereu deschis:

E un tablou magnific de Matisse?

Ori însuşi Dumnezeu l-o fi pictat?

Şi visul neuitat cu Marc Chagall! –

El se plimba la Nice, pe litoral,

Ca un copil prin Ţara lui Alice...

El culegea culori – din cer, din val...

Eu căutam... chiar acest vers final:

Am fost – până-a muri! – în Paradis...

                                      februarie 2008

Sonetul

Ce şi-ar dori, oare, mai mult sonetul –

Măsură, disciplină, eleganţă,

Un plus de sentimente şi substanţă?

Nu e uşor să-i descifrezi secretul...

Sonetul – şcoală fără de vacanţă

(Ţi-ai pregătit stiloul şi caietul?),

Maeştrii ne învaţă alfabetul:

Sonetul – meserie, cutezanţă...

Iluzii, fantezii, vise-n andante –

„Călări pe vin...”, bem versul lui Baudelaire

Şi ne-ndulcim cu un sonet de Dante...

Apoi, târziu, cu-o stea, pe-un colţ de cer,

Un înger îşi notează,-atent remarca:

„Sonet – Lumină – Dragoste – Petrarca.”

Apa care trece, pietrele care rămân

La senectute, câţi se cred Seneca!

Oricum te-ntorci, azi dai de-un filozof,

Care – vai-vai, ah-ah şi of-of-of! –

N-a vizitat nicicând biblioteca...

Nerozi ca Nero? Mulţi, cât spuma mării...

Micu’-mpărat e-un mare saltimbanc,

Care îşi are tronul într-un banc –

L-ai ascultat, ai râs, l-ai dat uitării...

Proverbul vechi (cu piatra şi cu apa)

Ne-nşală uneori, ne trage clapa –

Şi ridicăm în slăvi te miri ce fleac...

Şi ce-ncântare tâmpo-idolatră,

Când trece apa vie, cea de leac,

Şi ne rămâne epoca de piatră...

Labirint basarabean

La noi, mai încâlcit e Labirintul...

Stă firul Ariadnei să se rupă...

Sus, la palat, îngeri şi draci se pupă...

Afară, înfloreşte hiacintul...

Şi peste trupuri, jalnic, joacă-o trupă

De măscărici care-şi aşteaptă-argintul...

Minciuna, elegant, îşi soarbe-absintul...

Dreptatea nu se vede nici prin lupă...

Când va mai fi vreodată să se-ntoarne

Teseii Basarabiei acasă,

S-apuce Minotaurul de coarne

Ca pe un melc ascuns în iarba deasă,

Apoi, să ne dea vestea cea de aur:

De astăzi, am scăpat de Minotaur?!

Falşii prometei

Mit suprapopulat de prometei...

Azi, focul lor nu luminează ţara –

La focul sfânt ei îşi aprind ţigara...

Nu-s prometei, sunt doar... preamititei.

Şi, în micimea lor, atât ar vrea –

Să ţină focul numai pentru sine...

Îi încălzeşte şi le face bine

Focul luat cu mâna altuia...

Nu-i leagă nimeni, nu, de nicio stâncă...

Numai ficat de vultur, toţi, mănâncă,

Sperând s-ajungă sus, pe culmi, să zboare...

Dar, pricepuţi numai la tâlhărie,

Preamititeii nu au cum să ştie

Că zborul nu e pentru târâtoare...

Astăzi, Dumnezeu e în concediu…

Ivan Turbinca şi-a sorbit palinca:

„Acum, să vină Moartea ca să-i spun,

Că, după un pahar, sunt foarte bun –

Mai iute, paşol vidma na turbinca!”

Iar Moartea îl întreabă ce porunci

Mai are de la Domnul să-mplinească –

Să moară cei bătrâni? Să moară prunci?

Pe cine lasă Domnul să trăiască?

Ivan se-ncruntă: „Astăzi, Dumnezeu

E în concediu, Dumnezeu sunt eu...

Hai, marş de execută ce ţi-am zis!”

Şi, peste-un timp, în ceruri, vâlvă mare:

„Aţi auzit? De chin şi disperare,

O, Doamne! Moartea, azi, s-a sinucis!”

Ce ne aşteaptă, mâine, la răscruce?

Nisipul în clepsidră curge-ncet –

Nimic deosebit, nicio minune...

Sahara doar încearcă a ne spune

Că timpul izvorăşte din deşert.

Iar soarele, plutind uşor pe dune

În plicticosul Trecerii concert,

Repetă-acelaşi – unic – lucru cert:

Tot ce a răsărit va şi apune...

Ce ne aşteaptă, mâine, la răscruce?

Ce vine din deşert în van se duce?

Câtă Sahară vom fi cheltuit?

Când ea întreg nisipul şi-l va toarce,

Clepsidra, oare, cine-o va întoarce

Ca să trezească timpul adormit?

Albina

Ce înţeleaptă-i harnica albină!

Ea orice zi şi-o-ncepe ca pe-o şcoală:

Încet-încet, petală cu petală,

Citeşte toate florile-n grădină.

Cititul dulce, dulcea oboseală,

Când zboară, încărcată, spre stupină,

Îi dă un aer nobil de regină –

Pandant la truda ei proverbială.

Şi-aicea, în grădina parfumată,

Ca-ntr-o bibliotecă fermecată,

Descoperi că albina-i sensul florii...

Precum tu însuţi, omule mărite,

Eşti sensul zilelor încărunţite

În minele de sare-ale sudorii...

Neostenit

Suflete-al meu, mă-ntorc, acum, la tine:

Ce faci? Eşti sănătos? Cum mai trăieşti?

Neostenit, n-ai timp să-mbătrâneşti,

Tu, născător şi paznic de lumine.

Şi rostul tău e unul – să iubeşti,

Eşti chiar iubirea însăşi, o ştiu bine,

Liantul invizibil care ţine

Viaţă, pământ, înalte bolţi cereşti...

Nu am asupra ta nicio putere,

Primesc, smerit, să fii stăpânul meu,

Prin tine, mă-ntâlnesc cu Dumnezeu –

Tu-mi eşti credinţă, glas, auz, vedere...

Şi-n trupul meu vremelnic ai fost pus