Dialog, naraţiune şi strategii narative non-stop (Anatol Moraru, Turnătorul de medalii, roman)

Anatol Moraru publică cea de a doua carte a sa, parcurgând întru câtva un traseu firesc, de la proză scurtă la roman.

Romanul are hibe vizibile în ordine compoziţională, fragmentele nu constituie unităţi semnificative în economia romanului, ci adiţiuni de scene operate fără minimă logică discursiv-combinatorie. Nu e mai fericită nici linia stilistică a romanului. Unele personaje apar şi dispar instantaneu, fără să se depoziteze în memoria lectorului, protagonistul este prea previzibil.

Nu, nu este comentariul acid al vreunui critic literar, ci este chiar un fragment din romanul Turnătorul de medalii al lui Anatol Moraru. Pe lângă multiplele faţete, romanul mai cumulează şi această dimensiune de creator de scenarii negre în receptarea cărţii. Am omis ghilimelele doar pentru a infuza puţin suspans.

Anatol Moraru face parte din grupul sau – dacă vreţi – din desantul de scriitori de la Bălţi. Nu ştiu dacă e primul roman sosit din capitala nordului basarabean, dar e cu siguranţă prima carte despre viaţa universitară de la noi şi despre unele realităţi dintr-un oraş, puternic rusificat şi sovietizat, în care se refac nişte tradiţii literare româneşti după un hiat ce a durat mai mult de cincizeci de ani, de când activau câteva licee promiţătoare, cu ziare şi cenacluri, în cadrul cărora s-a produs şi Eugeniu Coşeriu.

Ştim despre grupul format din Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi, Adrian Ciubotaru, Margareta Curtescu, Lucia Ţurcanu, Natalia Ivasâşen ş. a., despre revista Semn pe care o editează, dar ştim mai puţin despre condiţiile reale în care activează echipa. Nu este greu de imaginat ce se întâmplă dincolo de campus când nu e săptămână fără să parvină vreo ştire negativă de la Bălţi. Cu atât e mai uşor pentru mine, care am stat 10 ani la Tiraspol, să reconstitui puţin din atmosfera unui oraş cvasi-rusesc cu o administraţie românofobă. Dar romanul oferă o proprie viziune, din interior, a unui univers cariat şi subminat din mai multe părţi. În mare, percepţiile autorului nu se deosebesc de ale mele. Doar detaliile romaneşti îi aparţin şi nu le poate însuşi nimeni.

Ceea ce ne este propus spre lectură este un socio-roman, o frescă a vieţii universitare de la Bălţi (Bolţi, în carte), surprinsă la catedră şi ex-catedra, în cadrul şedinţelor şi al discuţiilor particulare, la orele publice ale lectorilor şi la practica pedagogică a studenţilor, în situaţii deloc formale, în relaţie cu lumea extra-universitară, inclusiv cu cea a oficialităţilor.

Romanul e construit în fond din două linii de subiect, disproporţionate, cu unele intruziuni de altă natură, despre care am anticipat deja şi la care voi mai reveni. Romanul debutează cu un incipit (fără a putea omite Introducerea lui Nicolae Leahu), care, până la urmă, face corp comun cu alte comentarii, inserate, într-o manieră postmodernă, pe tot parcursul volumului. Din prima pagină aflăm că romanul a apărut dintr-o provocare, lansată de un prieten, regizorul Gică Vulpe. Acesta, citind cartea de proză scurtă a lui Anatol Moraru, Nou tratat de igienă (2002) (care, la rândul său, e răspunsul unei alte provocări, venite din partea fiicei scriitorului), a remarcat că personajele din povestiri sunt prea strunite şi dădăcite. De aceea autorul a hotărât să le acorde mai mult spaţiu şi marjă de manevră, iar forma cea mai încăpătoare şi adecvată este romanul.

Cele două linii de subiect au, bineînţeles, un topos comun fără ca intersectarea lor să fie obligatorie. E vorba de aventurile lui Dorin Pânzaru, student la filologia din Bolţi, şi câteva crâmpeie din viaţa unui lector-narator. Prima linie reprezintă subiectul propriu-zis al romanului (grosul cărţii), expresia ficţionalului, a doua linie, cea a  lectorului, la fel, autodiegetic, expresia documentarului. Această parte reprezintă un fel de document introdus în cadrul ficţiunii, intervenţiile semănând cu nişte pagini de jurnal. Fiecare narator îşi povesteşte viaţa sa pe un anumit segment temporal. Dorin Pânzaru e redat în ascensiune, e unul din studenţii cu perspectivă, dar şi în cădere liberă atunci când se ciocneşte cu realitatea dură a vieţii, a sa şi a universitarilor. Lectorul-narator, care e, totodată, şi scriitor, vorbeşte, în alternanţă, despre viaţa de la facultate, dar şi despre tribulaţiile sale de crea­tor de universuri imaginare. La aceste două componente principale se adaugă secvenţele metaliterare.

Romanul începe cumva ex-abrupto, cu autoportretul studentului Pânzaru. Tonul e jovial şi autopersiflant, trecând în persiflant şi burlesc. Acest stil alert şi băşcălios va fi susţinut pe tot parcursul celor aproape 300 de pagini, cu câteva excepţii explicabile. La celălalt capăt al romanului se află deznodământul concentrat în numai 2-3 pagini, creându-se un puternic contrast cu expoziţia – lungă – de până aici. Deşi finalul e forţat (din exterior), el e logic, nu e neaşteptat şi nemotivat. De aceea romanul are, pe de o parte, alură de tragicomedie (ţinând seama şi de faptul că există mult dialog şi chiar un fragment de piesă satirică), pe de altă parte, este un roman cu construcţie, cu miză, nu doar o povestire de proporţie.

Aportul metaliterar constă în faptul că iniţiativele auctoriale mai îndrăzneţe sunt garnisite cu diferite citate, trimiteri la surse sau discuţii la temă. Astfel, naratorul se declară un adept al literaturii veriste. Teza „nu literatura, ci viaţa, existenţa” este susţinută la început de opinii mai inofensive: „…criticii mai avansaţi spun că poezia nu mai este un fapt estetic, ci unul de existenţă”, ca mai apoi să apeleze la spuse tranşante: „Recent, cunoscutul romancier, dramaturg, jurnalist, eseist, critic literar Mario Vargas Llosa insista pe ideea că viaţa adevărată, realitatea oferă zilnic subiecte inimaginabil mai „tari” sau chiar mai tragice decât cele pe care le poate imagina artistul, literatura, în genere. Am putea vorbi, în acest sens, de o pierdere de credibilitate a ficţiunii, cum îi zice Gilles Philippe” (p. 253). Realitatea nudă, de multe ori implacabilă, descompusă în mii de cioburi nesemnificative, rutina cea mai ordinară literaturizată cosmetic – aceasta este reţeta după care a fost preparat Turnătorul de medalii. Romanul împrumută materia din realitatea anostă.

Înainte de a descrie partide de sex, aproape inerente într-un roman, autorul se înarmează cu citate din Henry Miller sau John Updike. Scenele de sex nu sunt totuşi împinse prea departe, sunt oprite brusc sau rezumate. Motivele pot fi variate: de la frica de a claca până la cea de a fi învinuit lejer de porno.

Realitatea bolţeană e catalogată în multiplele ei manifestări: agapele în cadrul cărora se derulează tot felul de story, provincia vs. centrul („Profesorii de la Ion Creangă sunt oameni dintr-o bucată, nu ca membrii clubului vostru de alienaţi de elită” – (p. 185), comentarii asupra trecutului brejnevist prin prisma diverselor relicte, dramele de pe urma exodului de mame, taţi, fii, fiice (cu p. 63 începe un serial în care mai multe fete îşi descriu pierderile de mame şi taţi – „Fetelor, voi aveţi nu biografii, ci adevărate thrillere,” exclamă Dorin Pânzaru în stilul ironic al majorităţii replicilor), infiltrările securităţii cu apucături kaghebiste etc.

Personajele, numeroase, au şi ele scopul de a colora şi completa mozaicul existenţial. Personajele pot fi împărţite tipologic în două grupuri: unele mai mult sau mai puţin individualizate, altele de fundal, pentru scene de masă. Câteva sunt memorabile prin trăsăturile şi în definitiv comportamentul  ieşit din comun: profesorul de politologie Barbu, care propagă cu sinceritate şi într-o formă nealterată idealurile comuniste de factură sovietică; Grigore Costin, profesor bun, cultivat, nuanţat, independent, incomod, etalând totodată un aer de superioritate chiar şi prin faptul că a refuzat să-şi dea doctoratul într-un timp când toţi proştii se fac doctori şi Grigore Costin care a devenit victima, din câte se pare, a unei înscenări de luare de mită; doamna Secărică, profesoară de literatură universală, soţia unui actor abrutizat, motivată de a se comporta ca o nimfomană sadea.

Profesorii sunt prezentaţi din perspectiva ce aparţine în special studentului Dorin Pânzaru, în lumini şi umbre fie că e vorba de nivelul profesional, fie că e vorba de cele mai tăinuite colţuri ale intimităţii lor.

Realitatea transcrisă este una specifică, impregnată de estetic. Literaturizarea capătă varii forme: replica vreunui coleg nefilolog la codul ermetic al filologilor („Tare îţi place să vorbeşti în dodii” sau mai răspicat „Uneori voi, cei de la Litere, vorbiţi singuri” – p. 34-35); jocurile cu subtext literar: hermeneutică hazlie, parodică („Dacă m-aş decide să fac un remake după Monastirea…, aş opta pentru o melodramă” – p. 23); toastul livresc („Să servim pentru dragoste. Vă doresc ca bărbaţii să vă sărute toate teritoriile lirice, aşa cum soarele sărută livezile de piersici” – p. 61); intertextualitatea („Am simţit cum piciorul Laviniei s-a lipit gingaş de al meu şi m-a copleşit un sentiment de plăcere eretică. Aha, iată ce simţea Alain când Maitreyi l-a invitat să se iubească cu gleznele” – p. 61 sau momentul când lectorul-narator reperează o studentă deosebită, cu numele Letiţia, şi gândul îl duce imediat la Nabokov, care a scris „Lolita” înaintea „Letiţiei” – p. 266); portretistica utilizată în pariuri („Aminteşte-ţi de teoria balzaciană a detaliului. Propun să definim identitatea vecinilor în baza observaţiei” – p. 222).

Romanul abundă de expresii caracteristice vieţii studenţeşti mai ales de la filologie, jocuri de cuvinte, prin care studenţii dovedesc isteţime şi simţ al limbii. Unele sunt dovada inteligenţei, altele nu mai au nici farmec, nici haz: „a încercat să ne „impresioneze” cu figura de tăurel cu perspectivă”, „în ţara asta veselă mai funcţionează impecabil doar Poşta Moldovei”, „Diana Băietrău, o fată bună la multe”, „un bărbat – jos lenjeria de domnişoară”, „adormeam ca un copil din flori care şi-a cunoscut tata” etc.

Tenta şi miza filologică sunt mari. Autorul creează o adevărată galerie de nume dându-le o descendenţă mai ales din fauna şi flora locale: Ursu, Prepeliţă, Vişină, Breazu, Arsenic. Alte nume au o conotaţie paraliterară sau de strictă actualitate: Secăreanu, Caţaveică, Breban, Mioru, Coman, Şincai. Studentul-narator utilizează în limbajul său multe anglicisme pe post de jargonisme, simple şi accesibile în fond, fără a fi scrise tot timpul în strictă conformitate cu grafia limbii engleze.

Turnătorul de medalii e o anume realitate din roman, cât se poate de banală, dar şi o metaforă emblematică cu funcţie caracterizatoare. A turna medalii înseamnă a tiraja impostura.

Deşi inedită la noi, tema universitară nu a apărut pe un teren viran. Există acum în R.M. mai mulţi universitari scriitori (în 2005, Andrei Bodiu a publicat Bulevardul eroilor, un roman despre Literele de la Braşov), de aceea cărţile, precum acelea ale lui David Lodge – exemplul de la suprafaţă – nu mai reprezintă nişte curiozităţi.

În ciuda faptului că pânza epică este cam împrăştiată, lipsită uneori de consistenţă, iar dialogurile – plate şi pe alocuri obositoare, Anatol Moraru este un deschizător de drumuri şi trebuie apreciat mai ales pentru readucerea în roman a unor tehnici narative mai sofisticate şi pentru tentativa de a transforma povestirea („necurmata plăcere de a povesti” – Nicolae Leahu) în roman.

______________