Primul ministru şi îngerul

Prozator, dramaturg şi publicist născut la 14 septembrie 1931 la Praga. Tatăl său a fost cercetător în domeniul electrotehnic şi în perioada celui de-al doilea război mondial a fost închis timp de trei ani şi jumătate în ghetoul din Terezin. Ivan Klima a absolvit liceul la Praga în 1951, apoi a urmat un semestru la Facultatea de ştiinţe politice şi economice, iar între 1952-1956 a studiat ceha şi ştiinţele literare la Facultatea de filosofie a Universităţii Caroline.

După absolvire a lucrat, pe rând, redactor la revista săptămânală Kvмty (Flori), la editura Československэ spisovatel (Scriitorul cehoslovac), Literarni noviny (Gazeta literară) – în perioada 1963-1969 a deţinut funcţia de redactor-şef adjunct la Literarni listy (Foi literare) şi Foi. E obligatorie precizarea că a lucrat la aceste "instituţii" culturale până la interzicerea/închiderea lor. Între 1963-1970 a fost visiting profesor la Universitatea din Ann Arbor, Michigan, SUA. După întoarcerea în Cehoslovacia a fost liber profesionist, iar în anii '70-'80, a lucrat pentru scurte perioade ca muncitor. În anul 1989 a fost unul din fondatorii Asociaţiei Scriitorilor, între 1990-1993 a fost Preşedintele Centrului ceh al PEN-Clubului.

Din motive politice publicarea oficială i-a fost interzisă. A publicat în samizdat sau în străinătate povestiri, eseuri şi piese de teatru, mai ales în reviste precum Obsah (Cuprins), Lidovй noviny, Svмdectvi (Mărturie) - revista exilului. Unele texte de proză şi piesele de teatru le-a publicat separat în ediţia samizdat Petlic (Lacăt).

Opera sa a fost inspirată de K. Čapek şi F. Kafka. Temele umanităţii, cunoaşterii, a solitudinii umane, mecanismul puterii, absurditatea existenţei umane le-a dezvoltat, de pildă, în eseul "Karel Čapek" (1962), în romanul social şi filosofic cu aspiraţii etice "Hodina ticha" - Ora de linişte (1963), povestirile "Milenci na jednu noc" - Amanţi de o noapte (1964) şi "Milenci na jeden den"- Amanţi de o zi (1970). Un alt titlu important în creaţia sa este "Milostnй lйto"(Vară cu dragoste), samizdat 1973, Toronto 1979, Praga (1992) - un roman despre singurătatea umană. Piese de teatru: "Zámek" (Castelul), 1964; "Porota" (Juriul), 1968; "Cukrárna Myria" (Cofetăria Myriam), 1968.

 În perioada disidenţei a publicat ciclul de povestiri cu temă autobiografică "Má veselá jitra" (Dimineţile mele vesele), samizdat 1978, Toronto 1979, Praga 1990;  "Moje prvni lásky" (Primele mele iubiri), samizdat 1981, Toronto 1985, Praga 1990; "Moje zlatá řemesla", 1990. În aceste proze Ivan Klima a descris cu umor şi ironie absurditatea şi tragismul vieţii individului în regimul totalitar. Tot din această perioadă consemnăm romanul "Láska a smeti" (Dragoste şi gunoi), samizdat 1987, Londra 1988, Praga 1990. Proza de căpătâi din această perioadă este considerat romanul "Stoji, stoji љibeniиka" (Iată spânzurătoarea), samizdat 1976, rescris ulterior cu un alt titlu - "Soudce z milosti" (Judecător din graţie), Purley 1986, Praga 1991. Romanul urmăreşte destinul judecătorului Adam Kindl, de la copilăria acestuia în ghetoul din Terezin până la crizele – morale şi conjugale - de la începutul anilor '70. Din opera lui Ivan Klima din anii '90 s-a bucurat de succes romanul "Posledni stupeň dщvěrnosti" (Ultimul grad de intimitate), 1996.  Eseurile şi articolele publicistice scrise de-a lungul timpului, autorul le-a adunat în volumul "Uћ se bliћi meče" (Se apropie săbiile), 1991. Romanul  de mici proporţii "Čekáni na tmu, čekáni na světlo"(" Aşteptând întunericul, aşteptând lumina", 1993, a fost tradus în româneşte.

În anul 2002 i-a fost decernat premiul pentru literatură Franz Kafka pentru întreaga operă. În prezent Ivan Klima este unul din cei mai citiţi autori din literatura cehă contemporană, fiind în acelaşi timp şi unul din cei mai traduşi autori: tradus în 29 de limbi şi editat în 31 de ţări.

Romanul "Milostnй lйto"(Vară cu dragoste) a fost ecranizat în Suedia.

Din cel mai recent roman al scriitorului, "Premier a anděl" ("Primul ministru şi îngerul") , apărut în octombrie anul acesta la editura Academia din Praga, am ales un fragment reprezentativ. Subiectul romanului descrie viaţa publică şi particulară a politicienilor dintr-o ţară nedefinită. Eroul romanului - un roman plin de scandaluri de corupţie, de lupte pentru posturi, sufocat de lăcomia celor şmecheri şi irigat de idealismul celor naivi - e chiar primul ministru, împreună cu familia sa.  Autorul, interesat dintotdeauna cum sunt influenţaţi oamenii de vremuri şi de ambianţa socială în care trăiesc, vrea să arate de data aceasta ce poate face cu omul o ascensiune rapidă la putere. Chiar dacă unele episoade din roman amintesc scandalurile politice cehe, reflectate pe larg în presă, este limpede că autorul le‑a luat doar ca pretexte pentru propriile reflecţii privind patologia celor puternici, persoane care îşi pierd capacitatea de analiză morală şi autocontrolul, uneori chiar pierd şi contactul cu realitatea.

Capitolul I

1. Exact la ora opt dimineaţa, parcă odată cu sunetul imaginar al clopoţelului şcolar, primul-ministru Florian intră în biroul său. Abia încetase să mai sune clopoţelul imaginar, că s-a auzit o scurtă bătaie în uşă şi imediat a intrat secretarul cu mapa sa. Mapa era neagră, culoarea corespunzând, cum îl caracteriza uneori în gând primul-ministru, cu planurile secretarului. Costumul era cenuşiu precum gândurile sale. Apoi cămaşa albă, cravata albastră, inelul auriu... Culoarea roşie, pe care cândva o recunoscuse drept simbol al convingerilor sale, secretarul o ştersese din gama de culori admise.

- E ceva important, Milane? întrebă primul-ministru. Se deosebea de numeroşi conducători, începând cu Bonaparte şi terminând cu Lenin, prin statura înaltă şi suplă, aşa că n-ar avea desigur probleme cu admiterea la academia militară - cel puţin nu din cauza înălţimii sale. Spre deosebire de majoritatea oamenilor politici influenţi, primul-ministru nu avea pregătire nici de avocat, nici de economist (deşi în anii de după revoluţie culesese doctorate onorifice de la o renumită facultate de drept nord-americană şi două mai puţin celebre sud-americane), şi până în clipa când destinul învolburat l-a împins în politică, îşi ducea traiul ca un obişnuit lector universitar. Preda la academia de arte teatrale, după cum îi plăcea să spună, evitând să precizeze că era vorba de facultatea de teatru de păpuşi. Specialitatea sa era istoria acestui tip aparte de actorie; mai avea, şi la asta ţinea mult, un curs practic facultativ despre drama elisabetană. Cum se vede, erau nişte specialităţi fără prea multe corespondenţe cu politica. Asta în aparenţă, pentru că între dirijarea oamenilor politici şi a marionetelor se puteau găsi asemănări interesante, iar drama elisabetană îţi oferea destule detalii despre lupta pentru putere, la fel ca eseurile lui Machiavelli. Însă ideea că din istorie se poate învăţa ceva, le spunea Florian studenţilor, e greşită, singura învăţătură adevărată din istorie duce la descoperirea că omenirea nu a învăţat niciodată din nimic. Ceea ce numim istorie nu-i decât o grămadă de crengi rupte, de frunze smulse la întâmplare şi câteva flori ofilite, din care ne străduim să refacem întreaga livadă, având convingerea greşită că am simţit parfumul tuturor soiurilor... Pe atunci Florian mai avea o pasiune pentru metaforele poetice.

- Programul rămâne, dar în rest nu-i nimic deosebit. Secretarul scoase o foaie de hârtie din mapă. "Iar a crescut şomajul. Cu o jumătate de procent."

- Sunt ceva greve?

- Din păcate, da. Mai ales femeile, cum e la textile. Li se închide fabrica. Importul chinezesc ieftin le-a scos de pe linie.

- Crezi c-ar trebui să merg acolo?

Secretarul căzu pe gânduri o clipă (prefăcându-se, de fapt, că gândeşte), apoi dădu din cap că nu.

- Vă dăunează înainte de alegeri.

- Oamenii s-au obişnuit deja. Undeva cad bombe, explodează sinucigaşi, se răpesc avioane sau sunt închişi oameni politici incomozi. La noi se închid doar fabrici.

- Ziariştii o umflă.

- Ziariştii sunt o adunătură! încuviinţă secretarul. Se aplecă deasupra şefului său. Să-l luăm pe bătrânul Fedor. A filmat un program de investigaţie despre o istorie cu alegerea firmelor care să furnizeze pistoale pentru armată. Tu nu te uiţi la televizor, dar asta ar trebui s-o vezi. A afirmat sus şi tare că alegerea firmei câştigătoare a fost manipulată. Dovezile îi lipseau, dar asta nu l-a împiedicat să dea de înţeles că-i vorba de corupţie.

Primul-ministru se arătă preocupat. "Fedor?" Am impresia că-l cunosc. Nu l-am întâlnit cândva la televiziune, când încă mai lucra acolo nevastă-mea?

Pe Florian chiar îl invitaseră cu ani în urmă la o dezbatere la televiziune, unde explicase diferenţa dintre măscăriciul străin şi eroii băştinaşi sau cei din folclor. Îl invitase soţia sa, care prezenta emisiunea.  Curând după aceea s-a ajuns, cum se întâmpla în patria lui cam o dată la douăzeci de ani, la schimbarea condiţiilor. Florian avea tocmai 39 de ani şi începeau să-l preocupe alte lucruri, nu măscăriciul. A ţinut mai întâi discursuri la adunările studenţeşti, apoi pentru un public mai larg şi mai divers. Cu acel prilej a observat că are un talent deosebit în a percepe dispoziţia ascultătorilor, adaptându-şi din mers discursul...

Revoluţia a fost, din fericire, nesângeroasă, a durat doar câteva zile, reuşind totuşi să stimuleze apariţia unor noi organizaţii, asociaţii, grupări şi partide politice. Unul din partide l-a fondat el însuşi: şi-a luat ca simbol un păun alb şi a declarat că va respecta valorile liberale ale pieţei libere. Atunci şi-a dat seama, fiind îmboldit şi de soţia sa, că e predestinat unor sarcini mai importante şi mai semnificative decât cele pe care le putea îndeplini până atunci. Patria sa, după cum a înţeles, avea nevoie de noi conducători, personalităţi educate, incoruptibile, nealterate de putere, pregătite să servească societatea şi să asculte glasul poporului, sau, cum cuvântul popor era depăşit, să asculte de glasul contribuabililor. A mai priceput că o asemenea personalitate era el însuşi.

- E posibil, acceptă secretarul după o clipă de ezitare. Dar bărbatul acela a venit la televiziune tocmai când pleca soţia ta. Ca întotdeauna, secretarul ştia tot, sau măcar aşa se comporta. "Nu e bine când se dă de înţeles că în armată şi-n poliţie domneşte un climat de corupţie", încercă să-l readucă pe primul-ministru în prezent. Îi atinge pe Bach, şeful poliţiei şi, în definitiv, face un atentat la onoarea armatei.

- Onoarea armatei? primul-ministru întrebă de parcă ar fi pus la îndoială existenţa onoarei în armată.

- Ţi-am trimis ieri o ştire despre starea criminalităţii. Te-ai uitat pe ea?

- Când aş fi putut? întrebă primul-ministru jignit. Doar ştii că am avut program de dimineaţă până la două noaptea. E ceva în ştirea aia despre afacerea cu spirtul?

- Nici pomeneală.

Primul-ministru respiră vizibil uşurat.

- Din păcate n-am văzut emisiunea aia. Scandaluri avem peste tot, zise, dar miniştrii mei n-au voie să se amestece în ele. Asta chiar n-au voie. E ceva nou în ştirea aceea?

- Mereu aceleaşi lucruri. Zilnic dispar optzeci de maşini. Au împuşcat un poliţist, când au luat cu atac staţia de benzină la o aruncătură de băţ de punctul de frontieră. Poliţistul era tată a trei copii! L-au omorât şi pe proprietarul unui bar de noapte din Stará Lhota. Într-un asemenea cuib, spuse secretarul mirat, nici n-ai crede că avem peste tot bordeluri. S-a mai calculat că aproximativ o dată pe săptămână se jefuieşte câte o bancă.

- Şi poliţia?

- Face cercetări.

- Şi rezultatele?

- Nu-s şi ei decât oameni.

- Şi eu sunt doar un om şi lucrez de dimineaţă până seara.

- Nu-s toţi ca tine, zise secretarul. Dar totuşi, Bach face ce poate.

- Da. De-aia l-am recomandat eu, deşi e foarte tânăr. Speram să facă în sfârşit ordine.

- Sigur. Mai e de aşteptat. Şi încă ceva, ezită secretarul o clipă. A venit o petiţie împotriva construirii complexului comercial în cartierul Sf. Bonifacio.

- De ce, pentru Dumnezeu? Se construieşte pentru oameni, să facă mai uşor cumpărăturile.

- Păi sigur, de-aia pui acolo luna viitoare piatra de temelie.

- Am promis asta? se miră prim-ministrul. Şi petiţia mă atacă pe mine?

- Petiţia se referă doar la construcţie. Îi deranjează dimensiunea şi, mai ales, înălţimea construcţiei. Cică strică panorama oraşului nostru, aşa cum l-am moştenit din strămoşi. În secolul al XV-lea doar nu se construiau centre comerciale.

- Iar te-au înverzit fanaticii?

Secretarul ezită.

- Aş zice că-i vorba de un alt grup de oameni.

- Oricum, sunt toţi o apă şi-un pământ.

- Da. De fapt sunt toţi semnatari notorii de petiţii. Te-ar putea surprinde numai dacă ai avea de gând să-ţi baţi capul cu o asemenea hârţoagă.

- Pe mine nu mă mai surprinde chiar nimic, observă prim‑ministrul.

- Dacă nu-i o coincidenţă de nume, printre semnatari e şi fiu-tău.

- Leo? Şi Iulia?

- Nu-i nimeni altcineva cu numele tău, se uită secretarul pe listă.

- De la Leo mă puteam aştepta la aşa ceva. Ţine mult să demonstreze că-i deja adult. Mai e ceva?

- A sunat purtătorul de cuvânt al domnului cardinal. Îl interesa dacă ţi-ai face timp să-l primeşti în audienţă.

- Pe purtătorul de cuvânt?

- Aş zice că e chiar vorba de domnul cardinal. 

- Îmi cam închipui ce vrea de la mine. Restituirea averilor bisericeşti - ca întotdeauna. Biserica nu vrea să ţină cont de faptul că nu mai trăim în feudalism. Sigur, ei se comportă ca atare şi cer corectarea nedreptăţilor. De relele pe care le-au comis ei de-a lungul veacurilor nu vor s-audă... Prim-ministrul se opri. Nu-mi place grăsanul. O face pe sfântul, de parcă i-ar păsa numai de dreptate şi de moravuri. În realitate îl interesează banii şi puterea asupra oamenilor. Spune-i că-l caut eu când găsesc o clipă liberă.

- La cinci după-amiază ai întâlnire cu sindicaliştii de la televiziune, se grăbi secretarul să-şi încheie seria de comunicări.

- Sindicatele - prim-ministrul pufni pe nas cu dispreţ - nu mai ţin de mult de epoca noastră. Sunt o rămăşiţă din secolul trecut. Tineretul de astăzi nici nu mai intră în sindicate. Ai observat că numărul membrilor scade?

Secretarul aprobă politicos din cap.

- Afirm, continuă prim-ministrul, că am făcut o greşeală când i-am luat la toate adunările decisive. Le-a crescut încrederea şi acum complică totul. Uite-te de pildă la cei de la căile ferate. Cu trenul nu mai merge nimeni, în schimb fiecare al zecelea bărbat din ţara asta e la căile ferate. Nu-i de-a dreptul absurd? Încearcă să-l dai afară pe unul dintre ei şi imediat declară grevă. Şi asta vezi mereu: sindicalişti, iniţiative cetăţeneşti, inşi de la protecţia balenelor şi aricilor, mame antiatomice, copii ai pământului şi pensionarii c-un picior în groapă... Fiecare se organizează şi se asociază, în loc de muncă se trăncăneşte, se caută probleme... Şi rezultatul? Printre oameni se creează senzaţia că guvernul nu face nimic!

- I-am avertizat că ai numai cincizeci de minute libere.

- Corect! Primului-ministru îi pierea cheful. Nu-i plăceau ştirile neplăcute. Avea impresia că în ultima vreme altele nici nu veneau. Din închisori fugeau criminali condamnaţi, tineretul cădea pradă drogurilor. Evaziunile fiscale depăşeau încetul cu încetul suma colectată din impozite. Persoana în care avusese până acum încredere şi căreia îi dăduse conducerea ministerului transporturilor, încheiase pentru autostrada nord-sud un contract despre care afirma că-i excelent, dar de fapt se pare că era de-a dreptul monstruos. Ba mai mult, scandalul cu spirtul, pe care-l aducea ministrul cu neamurile sale de peste graniţă, pretinzând că e vorba de detergent. Era sigur că ştirile nu fuseseră obiective, ziariştii băgăcioşi aleseseră numai ceea ce le permitea să tragă concluzii hidoase, şi asta doar pentru a putea învinui şi ironiza guvernul şi pe el personal. Şi nimeni dintre aceşti ziarişti nu observă că în ţară domneşte liniştea, nivelul de trai creşte, moneda devine mai puternică... Şi fiecare derbedeu, fiecare boschetar este îngrijit de stat ca un bebeluş.

Îşi dădu seama că, de o bucată de vreme, secretarul tace chitic la spatele său, aşteptând politicos.

- Ascultă, Milane, îi trecu prin minte, ţi se-ntâmplă vreodată să auzi noaptea sunete?

Secretarul se arătă surprins.

- Iago al meu sforăie uneori.

- Nu mă refer la câine, nici la om. Mă trezesc şi mi se pare că aud apă. Nu picurând, ci de parcă ar susura un stăvilar.

- Poate ploua afară.

- Strălucea luna, zise primul-ministru al guvernului. Mi se părea chiar că văd pe podea suprafaţa apei, am aprins lumina, dar nu era nici o apă.

- Poate strălucea parchetul?

- Avem covor. Sau mă trezesc şi văd în cameră o pisică, de fapt numai ochii ei stând la pândă.

- De ce numai ochii?

- Doar n-o pot vedea toată în beznă, dacă-i neagră.

- Şi de ce n-aprinzi lumina?

- N-o aprind. Dacă aş irita-o cumva? Dar cum de e chiar neagră, n-o fi vreun semn?

- Se spune că pisica neagră, care stă la pândă, semnifică faptul că te pândesc duşmanii. Dar asta o ştii şi fără pisică. E bine că te comporţi raţional şi nu vrei s-o iriţi!

- Păi vezi? Duşmanii se înmulţesc, zise prim-ministrul. N-aşteaptă decât vreo boacănă de-a mea. Dar până acum m-am ferit de asta. Mai ai ceva?

- Pentru azi asta-i tot. De fapt, a mai sosit o invitaţie, îşi aminti secretarul. Foştii tăi studenţi te invită la întâlnirea lor. Ziua şi ora o aleg în funcţie de programul tău.

- Ce vârstă au?

- Scriu că vor să serbeze cincisprezece ani de la absolvire.

- Păi ăsta-i anul meu revoluţionar, calculă în minte primul-ministru. Atunci când a început totul şi am declarat grevă. Am gândit afişe şi am cerut alegeri libere. A fost o grupă bună, câteva fete frumoase.

- Cu cincisprezece ani în urmă, îl atenţionă secretarul.

- Da, precis că au deja copii mari. Cine ştie dacă i-aş recunoaşte. Când voi avea ceva timp liber?

- Se pare că abia peste două săptămâni. După-amiază. Ţi-a căzut vizita la ferma de tauri.

- Excelent. Dar de fapt de ce-a căzut ferma?

- Au dat faliment. Fără subvenţii nu mai pot face concurenţă importului.

- Excelent. Vin cu plăcere, dacă-mi zic unde, se hotărî prim-ministrul. Ah, e groaznic cu ferma aia. Se pare că iar rămânem fără alegători, îşi dădu seama primul-ministru că se apropie alegerile.