Doi poeţi

Peisaj, candoare, poezie

Margareta Curtescu, autoare de la Bălţi, face parte dintre acele câteva nume care demonopolizează  viaţa culturală din tânărul stat prutonistrean. Pe de altă parte, graţie Fundaţiei Soros, peisajul literar de la noi nu a rămas dominat doar de autorii – mulţi îndoielnici ca valoare – care dispun de mijloace sau de sponsori gata să le finanţeze opurile. Cea de a doua plachetă de versuri a Margaretei Curtescu, Simple bluesuri, ca şi prima, de altfel, "a fost declarată învingătoare de un juriu în cadrul Concursului de editare a 3, cele mai bune, manuscrise de beletristică" – citim pe prima pagină a cărţii.

Volumul este compus din trei cicluri şi un poem inaugural-introductiv, trestia lui Pascal, care nu trebuie interpretat neapărat ca manifest al autoarei (astfel de concepte sunt departe de maniera ei de a aborda poezia) sau ca laitmotiv al volumului, ci, mai degrabă, o mostră stilistică, pe scurt, semnătura autorului. În acest text, ca şi în cele ce vor urma, descoperim un ritm încetinit, numeroase tablouri din trecutul biografic propriu, prezentate ca într-un caleidoscop rotit cu încetinitorul, în definitiv memoria ce nu are unde se grăbi.

Tot aici întâlnim prima referinţă culturală (Gib Mihăescu). Probabil că intertextualitatea a fost cea care a îndemnat-o pe Maria Şleahtiţchi, într‑o scurtă adnotare de pe coperta a patra a volumului în cauză, să califice scriitura colegei sale drept una postmodernă.

Volumul conţine câteva motive-cheie, dar de care nu se abuzează. Unul ar fi cel al mamei, redat într-un context mai amplu: relaţia dintre fiică şi mamă cu accentul pe mamă, relaţia dintre fiică şi mamă cu accentul pe fiică, mama ca simbol, ca matrix. Mama, şi în general părinţii, au rol decisiv în viaţa copilului până când acesta creşte. În perioada de tinereţe, când şi părinţii mai sunt tineri, aceştia ca şi cum dispar din vizorul copiilor. Apoi vine o vârstă – la care a ajuns şi Margareta Curtescu - când imaginea mamei sau a tatălui revine în atenţie, capătă aureolă. Nu este o relaţie inconştientă, carnală, ca în copilărie, ci una ideală, conştientizată ca entropică, tocmai de aceea tragică. Margareta Curtescu este obsedată poetic de acest tip de raport, care înseamnă pentru ea, în primul rând, o răsturnare de perspectivă, o schimbare de locuri: "scriu să mă refac am vârsta mamei de pe când o vedeam tot mai tristă" (trestia lui Pascal).

Scrisoarea din poemul din care am citat mai sus nu este una adresată de fiică mamei, ci invers. Scrisoarea devine un mesaj tulburător din cauza datelor preliminare furnizate de autoare (vârsta protagonistelor) şi din cauza cuvintelor "moarte" şi "neputinţă", ambele din aceeaşi arie semantică, prezente în text. De aceea scrisoarea trebuie interpretată ca un drum schiţat de mama pentru fiică-sa.

Un poem este chiar intitulat autoportret cu mama. Găsim aici întreaga panoplie stilistică: discursivitatea şi nota sugestivă de final: "de obicei seara în zilele de sărbătoare veneam pe deal cu/ mama să admirăm apusul. înainte ca cercul de rubin să coboare/ după dealul bivolarilor îl înghiţeau lacom ochii mei de copil./ nu era un spectacol al sfârşitului ci o revelaţie perpetuă. (…) dobândeam atunci fără să ştiu o normă de conduită un dublu/ sentiment al limitei între aici şi acolo".

Relaţia de familie este completată şi la celălalt capăt: "el mă iubeşte. el are 2 ani şi 9 luni. el fiul meu. aseară vorbeam despre mine când/ euteiubesc-ul său m-a adunat într-o clipă" (trestia lui Pascal).

Jurnalul matern nu înregistrează idei, maxime, ci doar nişte senzaţii, sugestii, aluzii, vorbe spuse pe jumătate. Scriitura devine criptică, ermetică.

Atunci când autoarea se dedică altor teme, altor spaţii de explorat, adoptă acelaşi ton apolinic, matern, echilibrat. Lirismul molcom înclină aproape inevitabil spre peisaj şi descriere. Panteismul ocupă un loc important în carte. Cadrul natural devine şi o parte intrinsecă a memoriei. Contemplarea în voie, glisarea îndelungată pe suprafaţa obiectelor îţi aduc în prim-plan, aproape involuntar, flora locurilor natale sau a celor dragi inimii. Dar peisajul nu constituie niciodată un scop în sine. Natura luxuriantă din poemul drumul trebuie văzută în contextul de ansamblu. Există în poem un drum material şi literal ce răzbătea printre "frasini arini ulmi corni păducei stejari" şi care "sfârşea în unda de răcoare", dar există şi un drum simbolic, iniţiatic: "fetele cu care făceam schimb de scrisori aveau scris pieziş/elegant. în plicuri găseam şerveţele parfumate vederi poze cu / marina voica dan spătaru margareta pâslaru. toate erau averea/ noastră. // bucuria ieşea de pretutindeni să ne împrejmuiască". După legile artei, acesta era de fapt adevăratul drum, drumul ascuns (interzis) şi care apare în palimpsest.

Aceeaşi schemă este urmată şi în alte poezii. Cadrul vegetal este atât de abundent în marina, încât imnul dedicat, cât se pare, poetei Marina Ţvetaeva răzbeşte cu greu prin "aerul fraged al verii", "vrejul de iederă înlănţuind copacul" şi "maldăre de iarbă proaspăt cosită".

Spusa aburită devine şi ea un procedeu preferat. Margareta Curtescu are o adevărată fobie de reperele concrete, care apar, cel mult, în titluri. Dacă poemul de la pagina 20 nu s-ar fi numit 11 septembrie 2002, nu ne-am fi dat seama de conotaţia în care e împrejmuit personajul, nu există nici o aluzie, nici măcar simbolul Gemenilor, care ne-ar fi oferit o pistă.

Realul este, pentru poeta bălţeană, o materie primă, dar pe care nu o mai recunoaştem în obiectele (poetice) create. Tehnica este denunţată în mai multe texte. Iată o mostră în care avem o mărturie: "alegeam cuvintele ca pe nişte haine lejere obsesie mai/veche a mea cele mulate pe corp mi-au displăcut dintotdeauna./în ele mă simţeam penibil de parcă m-aş fi expus unei mulţimi" (ştiam).

Având o structură apolinică, meditativă, poeta alunecă uneori spre cerebralism. Este un pericol care o paşte din umbră. Expresia cerebrală – uneori fragmentată, alteori fluidă – îşi face apariţia mai ales în ciclul doi, jocuri tactile, în ciuda titlului anticerebral.

Un poem programatic pentru creaţia Margaretei Curtescu din acest volum este poemul să mă evoc în timp ce tropii se surpă. După cum rezultă din titlu, poeta este adepta mărturisirii într-o formă cât mai lipsită de tropi, simţiţi ca nişte zorzoane aproape superflue: "să-ţi vorbesc/despre mine să mă evoc în timp ce tropii se surpă şi roiesc în/jurul meu cuvinte simple cuvinte e tot ce-mi doresc". E confesiunea unui autor, pentru care nu forma meşteşugită contează, ci evocarea firească, sugestia, cea care converteşte mărturisirea în poezie.

"Pe firul subţire – dacă va fi existând vreun fir"

"Ciudată creatură şi poetul! Echilibrist pe firul subţire – dacă va fi existând vreun fir dintre ridicol şi sublim, orice pas neatent, orice clătinare, orice stridenţă (chiar imperceptibilă pentru public) îl poate metamorfoza grotesc, reducându-l fie la platitudine burgheză, cu guşă, fie la paiaţerie inconsistentă". Aşa îşi începe postfaţa O. Nimigean despre un coleg de al său din urbe. Postfaţa se numeşte "Cine este Dan Sociu şi ce vrea el ?!".

Dan Sociu este un autor ieşean aflat, dacă nu greşesc, la prima carte de poezii, cu un titlu foarte lung şi sortit uitării, Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână.

Volumul face parte din acelea în care autorii vin cu un program. Altminteri, Dan Sociu rotunjeşte o paradigmă care se profilează şi la alţi autori de pe malul Bahluiului. Aceştia doresc să fie un grup, mai mult sau mai puţin omogen, să propage o estetică şi o ideologie. Însuşi Dan Sociu îşi exprimă ataşamentul la un grup de iniţiaţi, la specie: "adică semnez orice numai să/ fiu cu băieţii" (ozone friendly). Exprimarea în doi peri se conturează ca o manieră proprie unui val întreg de tineri creatori.

Chiar primul text, vodcă sau vin, ne introduce, ex abrupto, dacă ţinem seama de specificul acestei poezii, în universul poetic. Stilul său – tineresc, şăgalnic, nepăsător – este de a te purta de la o temă la alta, de a amesteca registrele, de a ironiza, dar mai ales de a se ironiza, de a interconecta sentimentele romantice cu cele parodice, de a băga masca pe uşă şi de a scoate faţa pe fereastră.

Dan Sociu este un autor care a învăţat arta de a capta atenţia. Proza sa cea mai banală nu pierde niciodată poezia din vedere. Poezia nu dispare în spatele unor descrieri sau simţăminte de sfârşeală. Dimpotrivă, poetul readuce poezia – aproape pierdută – între lucrurile şi evenimentele cele mai derizorii, groteşti, între nimicurile noastre de zi cu zi. Poezia lui se întâmplă o dată cu viaţa. Iată cum se înfăţişează programul său poetic despre care am anticipat deja: "aşa că n-am scris până acum mai nimic/ pentru că ştiu eu cum e cu poezia/ şi cum se uită la tine când te plimbi prin casă-n chiloţi" (vodcă sau vin).

Biografismul, detaliile existenţiale sunt prezente masiv în poezia lui Dan Sociu. Dar acestea nu se încing într-atât de tare pentru a înjgheba o realitate dură ca într-un roman deprimist francez. Acestea constituie doar o carcasă pentru construcţiile poetice. Or, din această realitate nu tocmai fastă poetul îşi trage seva. Obiectele "imperfecte" sau iubitele "căzute" scot la iveală o lume interioară colţuroasă. Obiectele, spunea Platon, sunt proiecţii ale ideilor.

Dan Sociu utilizează unele deraieri de limbaj (la modă), fraze care nu se leagă între ele, dar poemele lui au, în general, un conţinut integru, nu devin scriitură fragmentaristă, ca la alţi autori. Micile derapaje  ţin de unele sarcini minore de ordin psihostilistic. Scriitura naivă pe care o profesează este atinsă de excedentul de oralitate, de interogaţie, de "neseriozitate".

Poezia lui Dan Sociu mai are şi alte însemne de juneţie: de la provocare, sănătoasă în fond, trecând prin amintiri de şcoală şi până la nume stilizate de amerindieni. Coeziunea semantică puternică a poemului îi conferă acestuia alura de story, de naraţiune cu cap şi coadă. Un poem tipic din acest punct de vedere este fratele păduche, un poem aproape şcolăresc prin atmosferă şi emanaţie. Poemul conţine şi vinişoarele vineţii caracteristice de umor sorescian: "după câteva luni/ la o bere/ ne-am luat inimile-n dinţi şi-am mărturisit/ astfel am aflat că nu daniel era vinovatul/ că el ieşise din puşcărie doar cu ploşniţe".

Unul dintre cele mai bune poeme (la fel de bun ca vodcă sau vin, mă întorc în fiecare iarnă acasă la botoşani, rapsodia română) este cel omonim volumului. Plictisul, degringolada, cenuşiul, periferia, singurătatea, sarcasmul, dispariţia orizontului – prin aceşti pori respiră poezia lui Dan Sociu. Este curios că tocmai în aceste poeme în care evenimentele sunt lăsate să se rostogolească din dealul Copoului poetul este cel mai inspirat. "nimic nu se leagă în mine şi/ oricât m-aş strădui nimic/ nu mă leagă cu adevărat de voi/ un pod amărât acolo pe care să poată trece/ în siguranţă tramvaie autobuze turme de oi/ trăiesc o zi şi pentru că/ nu se rupea/ mai trăiesc una/ aceeaşi/ şi aceeaşi ca-n/ zona crepusculară". Iar imaginea solară cu "borcanele bine legate" sosite de acasă reprezintă doar o scurtă pauză, trecătoare, între adevăratele tablouri ale vieţii.