Tradiţia culturii se moşteneşte

Sanda Stolojan şi "generaţia mărturisirii"

Sanda Stolojan este una din figurile reprezentative ale exilului politic  românesc de la Paris.

Născută într-o familie de intelectuali şi diplomaţi aflaţi în serviciul ambasadelor române din ţările Europei de Vest, familiarizată de foarte tânără cu limbile străine, cultura occidentală şi bunele maniere, o dată cu instaurarea comunismului în România, se pomeneşte marginalizată social şi declarată "duşman al poporului". Reuşeşte să scape din ţară, care devenise între timp o închisoare, printr-o întâmplare miraculoasă: este răscumpărată de la autorităţile comuniste, împreună cu soţul, de o rudă din Franţa, contra unei sume de 25 000 de dolari. Ajunsă la Paris, este dispusă să uite calvarul prin care trecuse, dar constată cu multă surprindere că exilaţii veniţi din Est sunt trataţi de majoritatea intelectualilor francezi ca oameni de rea-voinţă, interesaţi personal să împiedice "forţele progresiste" din Est, adică regimurile comuniste, să prospere. Pentru a combate aceste iluzii de stânga şi pentru a demasca faţa odioasă a regimului totalitar din România, Sanda Stolojan participă activ, alături de alte personalităţi de origine română şi nu numai, la mişcarea anticomunistă din Franţa. Mitinguri, demonstranţii, alocuţiuni în diverse organisme internaţionale, conducerea Ligii Mişcării Drepturilor Omului, emisiuni la Radio Europa Liberă şi multe alte forme de rezistenţă o îndreptăţesc să se autodefinească drept un reprezentant al "generaţiei mărturisirii". Noi am spune mai mult: Sanda Stolojan face parte dintre acei puţini care au refuzat compromisul şi au luptat pentru demnitatea poporului român.

Profesia de interpretă de română la toţi preşedinţii Franţei, de la Charles de Gaulle la Jacques Chirac, îi oferă şansa de a se pune la curent cu cele mai subtile jocuri politice internaţionale (vezi în această privinţă cartea sa Cu Charles de Gaulle în România) şi în acelaşi timp o ajută să cunoască părţile vulnerabile ale "nălucii" care bântuia în Europa de Est şi modalităţile de a o înfrânge (o experienţă ce ar merita studiată de cei implicaţi în lupta împotriva comunismului în Basarabia de azi).

Faţetele activităţii doamnei Sanda Stolojan sunt numeroase: cronici literare, traduceri, poezie, eseu. Determinantă pentru destinul său a fost relaţia foarte apropiată pe care a avut-o cu cei trei mari creatori români de la Paris: E. Cioran, E Ionesco şi M. Eliade - întâlniri relatate în volumele sale jurnaliere Nori peste balcoane şi Ceruri nomade.

L.B.

Lucreţia Bârlădeanu: Stimată doamnă Sanda Stolojan, aţi reprezentat în exilul parizian "generaţia mărturisirii", dezvăluind francezilor adevăruri despre comunismul din România, într-o perioada când ei erau destul de opaci la calvarul pe care acest sistem îl provoca în Europa de Est. A fost o misiune grea?

Sanda Stolojan: Trebuie să vă spun că nu ştiam atunci când am plecat din România, cu o foaie de drum de apatrizi, pe care scria "valabilă pentru o singură călătorie", că la Paris voi face parte din "generaţia mărturisirii". Plecam definitiv, în circumstanţe cu totul neprevăzute, după o serie de întâmplări pe care le voi povesti în viitoarea mea carte. Eram decisă să întorc pagina, scăpam dintr-o Românie concentraţionară, o ţară devenită o imensă închisoare, de unde nu ieşeai decât printr-un miracol. Noi am plecat într-adevăr printr-o intervenţie miraculoasă din afară. Trebuia să ne refacem viaţa, s-o luăm de la început, întorceam spatele anilor sumbri, obsedantului deceniu, priveam înainte, eram în Occident, nu vroiam să mai ştim despre lumea pe care o părăsisem. Desigur că păstram legăturile cu familia, cu prietenii apropiaţi, dar pe atunci scrisorile erau rare, fiind cenzurate, scriam de obicei pe cărţi poştale, conversaţiile telefonice erau ascultate, chemam la rare ocazii - o boală, o moarte. Pentru tinerii de astăzi e greu de imaginat ce însemna distanţa la care se trăia între cei din ţară şi cei din afară. Dar să revin la întrebarea Dv. Cum vă spuneam, nu m-am aşteptat la ceea ce avea să se întâmple cu mine, şi anume că  treptat voi descoperi cu uimire că în aceeaşi Franţă primitoare, cunoscută a fi terre d'asile, ţara de refugiu pentru cei persecutaţi sau izgoniţi, opinia publică pariziană era dominată de intelectuali comunişti sau simpatizanţi ai URSS. Aceşti intelectuali, în frunte cu Jean-Paul Sartre, dar şi alţii, dădeau tonul, impunând faţă de refugiaţii din ţările satelite o atitudine bănuitoare sau chiar ostilă. Când încercam să vorbim (presupunând că cineva ne ascultă) ni se răspundea că suntem anticomunişti viscerali, ba chiar (ţin minte o frază memorabilă a unui scriitor francez): sunteţi direct interesaţi, deci nu sunteţi credibili! Descopeream, o dată cu indiferenţa, nu numai ignoranţa, dar şi refuzul de a afla de la martorii oculari realitatea situaţiei din ţările supuse URSS. Nu puteam să nu mă simt concernată, nu puteam să nu mă implic alături de cei cate strigau pe atunci în deşert. Lucrurile au mers aşa câţiva ani, pe urmă vântul adevărului a început să bată, au apărut mărturiile lui Soljeniţîn, URSS a fost obligată să subscrie la respectarea Drepturilor Omului, adevărata faţă a sistemului comunist a început să fie percepută. Dar lupta a fost lungă. Am povestit toate acestea în Nori peste balcoane.

L.B.: Aflăm din jurnalul dumneavoastră, pe care tocmai l-aţi pomenit, că aţi fost în relaţii foarte prietenoase cu cei trei titani de origine română: M. Eliade, E. Cioran şi E. Ionesco. Pentru că vă caracterizează un spirit subtil de analiză, cum vă explicaţi că au devenit mari prieteni la Paris, când în România erau duşmani din cei mai înverşunaţi? (Mă refer la studiul lui Matei Călinescu "Prietenii şi opţiuni ideologice", publicat în Lettre Internationale,  ed. română, toamna 2001, din care cităm un fragment dintr-o scrisoare a lui Cioran către Petru Comarnescu, datată cu 1 iulie 1934: "Mulţumesc pentru volumul lui Eugen Ionescu, Nu, pe care l-am primit cu câteva zile în urmă. Trebuie să mărturisesc că în toată viaţa mea n-am simţit o asemenea repulsie citind o carte. În faţa acestei nulităţi intelectuale şi morale m-a copleşit greaţa. E atât de puţin tragism în mizeriile acestui om, încât nu-mi poate fi nici milă de el, nici nu-l pot dispreţui... Declar rupte toate legăturile cu acest om"...

S.S.: Am avut parte într-adevăr de o perioadă fericită la Paris, când erau în viaţă cei trei mari scriitori şi gânditori români, dintre care doi, Cioran şi  Ionesco, trăiau chiar la Paris. Eliade se afla de asemenea  foarte des în Franţa, avea un apartament la Paris, în cartierul Montmartre, unde îşi primea prietenii. Într-un fel, prin afinitate şi alegere, Eliade a fost şi el un Român la Paris. Prezenţa celor trei în mijlocul exilului parizian a fost o extraordinară conjuncţie sub semnul destinului, un simbol al surghiunului marii culturi româneşti. Am avut norocul, pe care-l datorez exilului, să-i cunosc pe toţi, dar mai ales pe Cioran, de care m-a legat o adevărată prietenie, dacă prin prietenie se înţelege apropierea prin numeroase întâlniri, lungi conversaţii şi schimburi de idei, care m-au îmbogăţit şi m-au marcat, chiar dacă nu eram întotdeauna de acord cu el. Mă întrebaţi despre relaţiile între cei trei. Se întâlneau foarte des la Paris, păreau foarte apropiaţi, i‑am văzut vorbind şi glumind împreună ca nişte prieteni vechi. Nu am auzit ca ei să fi fost "duşmani înverşunaţi" pe vremea când trăiau în ţară. Aveau desigur vederi politice diferite sau chiar opuse,  pe care le exprimau pe atunci în presă, uneori în termeni virulenţi, fiecare în stilul său, ca între intelectuali pasionaţi de idei. Regăsindu-se în exil, viaţa politică din România anilor treizeci şi problemele politice de atunci aparţineau trecutului. Acum toţi trei erau în exil. Fiecare avea să-şi croiască un drum strălucit prin propriul talent sau chiar  geniu. Acum se regăseau pe un alt tărâm, împărtăşeau starea de exilat, aveau în comun o parte din memoria lor, aş spune o parte din propria lor fiinţă, chiar dacă - mă gândesc la Ionesco - Franţa fusese încă din copilărie prima sa patrie, după care se întoarse în România, unde-şi începuse cariera literară. Aş spune că i-a apropiat starea existenţială de oameni veniţi din altă parte, experienţa şi limba românească, pe care nici unul dintre ei n-a uitat-o, oricât ar fi fost toţi trei, în special Cioran şi Ionesco, profund şi delirant angajaţi în cultura franceză, la care au adus o contribuţie atât de remarcabilă.

L.B.: Prietenia cu C. Noica, cel care a trebuit să construiască (şi nu doar pentru sine) o raţiune de a putea exista în România comunistă - dăinuirea prin cultură, dăinuire şi nu rezistenţă -, a inspirat cumva (în sensul de a da replică acestei resemnări) angajarea dumneavoastră atât de activă în fruntea mişcării pentru apărarea Drepturilor Omului?

S.S.: Da, e adevărat, Noica a considerat că lucrul cel mai important care trebuia salvat sub dictatura comunistă era cultura. Pentru el cultura însemna bunul suprem, singurul care conta - nici bogăţia, nici onorurile, nici măcar confortul  nu-l interesau. Numai cartea, ideile, cunoaşterea marilor filozofi, scrisul, cultivarea limbii româneşti, considerată de el un adevărat  tezaur, numai aceste îndeletniciri ale inteligenţei şi ale spiritului îl interesau. A trăit la limita sărăciei, pentru a-şi consacra tot timpul lecturii, meditaţiei, scrisului şi - acest lucru este important - conversaţiei în stil socratic cu prietenii sau cu discipolii săi mai tineri. Prin această viaţă Noica a fost în totală conformitate cu sine şi cu idealul, cu scopul pe care şi-l fixase încă din tinereţe: a trăi pentru cultură. Când cursul neprevăzut al istoriei l-a pus în faţa teribilei alternative - sau de-a se alătura celor din exil care încercau să denunţe teroarea din ţară şi deci de-a risca, odată întors acolo, puşcăria (pe care a cunoscut-o între 1958 şi 1964, nu trebuie uitat) sau o altă formă de prigoană care i-ar fi interzis să-şi mai scrie cărţile - sau de a nu se mai întoarce înapoi, Noica s-a întors şi a continuat mai departe "dăinuirea prin cultură", adică implicit a acceptat, în schimbul libertăţii de a scrie, abţinerea de la orice protest public împotriva regimului. Lucrul acesta i se reproşează astăzi. Eu însumi i-am reproşat când a venit la Paris că nu ia poziţie, că nu se alătură manifestaţiilor  de protest care începuseră împotriva regimului comunist. Am avut atunci lungi discuţii cu el. Astăzi cred că a fost un reproş neîndreptăţit. Mă întreb, de altfel, de ce alţi intelectuali sunt scutiţi de reproşurile care-l apasă pe Noica. În ziua în care cărţile lui Noica vor fi recitite fără apriori-uri, se va vedea, cred, că opera sa dăinuie într-adevăr dincolo de timpul istoric. Personal, când am aderat la mişcarea Drepturilor Omului, pe atunci singurul fel de-a fi susţinuţi în efortul nostru de-a face cunoscută starea mizerabilă a societăţii româneşti, a fost o iniţiativă neinfluenţată întru nimic de refuzul de a se implica al lui Noica.

L.B.: Mărturisiţi în jurnal că aţi trăit clipe sublime la traducerea cărţii lui E. Cioran Lacrimi şi Sfinţi. Dar tot în aceeaşi perioadă profesorul Alexandru Niculescu vă binecuvânta pentru eforturile depuse la Liga Drepturilor Omului, spunându-vă: "Aţi învins Securitatea, doamnă!". Care e de fapt domeniul ce vă reprezintă mai plenar: cel literar ori cel politic?

S.S.: Întrebarea dv. e subtilă, dovedeşte că aţi citit cu atenţie jurnalul meu, lucru pentru care vă mulţumesc! Din nou trebuie să invoc exilul, pentru a încerca să vă răspund şi să-mi răspund mie însămi. Dacă m-am implicat în acţiuni politice în viaţa mea, a fost pentru motive ce ţin de un destin de om al secolului XX. În tinereţe nu mă interesa politica. Cât am trăit în România habar n-aveam cine era ministru, nu citeam ziarele politice, mă interesa numai literatura, artele, poezia. Dar a venit peste noi comunismul. Soţul meu a fost condamnat la opt ani de închisoare în 1958 (cu ultimul val de procese politice, ţineţi minte, tot atunci a avut loc procesul Noica). Soţul meu a ieşit din închisoare după patru ani şi am plecat, răscumpăraţi de rude din Franţa. Înainte de a fi cetăţeni francezi, am fost întâi refugiaţi politici. Iată cum se explică trezirea interesului meu pentru problemele politice. La care trebuie să adaug şi profesiunea mea de interpret, care m-a pus în raport cu subiectele de natură politică şi economică. În realitate însă mă cred mai degrabă făcută pentru domeniul literaturii. De fapt preocupările literare nu au fost niciodată absente din viaţa mea. Aţi amintit de colaborarea mea cu Cioran la traducerea eseului său de tinereţe Lacrimi şi Sfinţi. A fost un moment rar. Eram nu numai în domeniul traducerii, adică al îndeletnicirii cu cuvintele şi expresiile, dar eram alături de un scriitor extraordinar de limbă franceză, care fusese cândva un fenomen al scrisului românesc. Vă puteţi imagina ce experienţă fascinantă am putut trăi atunci, mai ales că stilul său este plin de deschideri poetice. Am scris multe texte de critică literară şi poezie, de fapt realizez că am dus o viaţă dublă sau triplă, dacă ţin seama de timpul consacrat meseriei! A fost tributul plătit exilului!

L.B.: Aţi fost interpreta oficială în relaţiile cu România a preşedinţilor Franţei începând cu Charles de Gaulle şi terminând cu Jacques Chirac. Aveţi, prin urmare, o viziune "macrocosmică" asupra fenomenelor politice. Din această perspectivă, cum vedeţi viitorul Basarabiei?

S.S.: Mă întrebaţi despre viitorul Basarabiei. Eu prefer să vă spun ce am resimţit când am fost pentru prima dată la Chişinău în 1998, ca interpretă a lui Jacques Chirac. Nu fusesem niciodată în Basarabia. Chişinăul (am văzut numai centrul) mi s-a părut un oraş animat, foarte frumos, cu clădiri administrative impunătoare, am văzut străzi cu vechi case boiereşti, un parc central chiar în faţa hotelului unde eram găzduită. Trăiam din plin emoţia de a mă afla în vechea şi istorica Basarabie. A doua zi, când a început vizita oficială (sosisem în ajun, pentru a-l aştepta pe preşedintele francez, care venea de la Kiev), am avut însă un şoc la care nu mă aşteptam. Am constatat că membrii guvernului şi ai parlamentului, atunci când vorbeau între ei, se exprimau în ruseşte. Vorbeau româneşte numai în public sau în schimburile avute cu delegaţia franceză, dar între ei vorbeau în ruseşte. A fost pentru mine o revelaţie dureroasă care m-a pus pe gânduri. De atunci încoace au avut loc alegerile de anul trecut, care au adus la putere pe foştii comunişti, hotărâţi să promoveze o politică rusofilă. Citeam deunăzi în revista 22 un excelent articol semnat de Vitalie Ciobanu (pe care am avut plăcerea să-l întâlnesc la Paris acum doi ani) despre revenirea în actualitate a unei probleme care ar fi trebuit să fie definitiv încheiată, aceea a reintroducerii  limbii ruse obligatorii de către noua conducere. Există deci din nou pericolul rusificării Basarabiei, de astă dată în cadrul CSI. Cred că este bine ca oamenii, în frunte cu intelectualii patrioţi, să se mobilizeze, să invoce (aşa cum o aminteşte Vitalie Ciobanu) prevederile diverselor instrumente interna­ţionale care reglementează drepturile statelor şi ale minorităţilor de a-şi păstra limba, pe lângă celelalte drepturi ale omului. Va putea scăpa Basarabia de pericolul rusificării? Răspunsul depinde de basarabeni. Cazul Ţărilor Baltice ar putea servi de exemplu. Vă asigur din experienţă că se poate acţiona invocând declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, care prevede, cum spuneam, dreptul la limba şi cultura proprie. Condiţia ar fi ca basarabenii să aibă voinţă şi curaj de a-şi apăra independenţa faţă de manevrele politice ale Rusiei, ar fi ca ei să reuşească să se unească şi să se organizeze pentru acest scop.

L.B.: Cum credeţi, tema exilului, una din temele cele mai dramatice pe care au tratat-o scriitorii din Est stabiliţi în Occident, ar putea lansa în posteritate vreun scriitor român?

S.S.: Sunt mai mulţi scriitori români care au scris romane cu eroi sau poveşti din exil. Nu-i prea cunosc. Ştiu că Dumitru Ţepeneag a scris o suită intitulată Hotel Europa şi Maramureş. Bujor Nedelcovici a scris mai multe romane pe această temă, de asemenea şi Rodica Iulian. Nefiind specialistă în romane noi, nu vă pot spune mare lucru. Desigur că exilul ar trebui să fie o  temă pentru romancieri. A fost tema uneia dintre cele mai mari romanciere ale exilului rusesc după revoluţia din octombrie, e vorba de Nina Berberova. Romanele şi nuvelele ei se petrec în lumea măruntă a emigraţiei ruseşti din Parisul anilor douăzeci-treizeci. Sunt adevărate capodopere.

L.B.: Aţi scris şi publicat în revistele din exil poezie, proză, eseuri şi cronici literare. Una din ultimele (pe care am citit-o) se referea la versiunea franceză a romanului Provocatorul de Bujor Nedelcovici. Despre ce ar trebui să scrie, în opinia dumnea­voastră, un scriitor din Est pentru a sensi­biliza cititorul francez?

S.S.: Vorbind cu o prietenă care lucrează la o mare editură franceză, ea mi-a spus că situaţia romanului în Franţa este foarte precară. Cărţile se vând prost. Există o literatură de actualitate, despre figuri politice, scandaluri, care se vinde mai bine. Personal cred că nu există decât o singură recomandare (în afara talentului!): interesează ceea ce este autentic, scris cu vervă, cu humor dacă se poate, nu exclud  un dram serios de erotism (nu neapărat de pornografie...) şi, bineînţeles, o doză de violenţă, accidente, un asasinat ici şi colo - într-un cuvânt, un eşantion de viaţă urbană, eventual la periferie, poate chiar cu vreo câţiva talibani!...

L.B.: Sunteţi nepoata scriitorului Duiliu Zamfirescu. Consideraţi cumva că talentele se şi moştenesc?

S.S.: Cred că tradiţia culturii se moşteneşte... Când ai respirat şi ai crescut în  vecinătatea cărţilor, când ai avut ocazia să auzi o limbă frumos vorbită în copilărie, de către oameni care ţi-au povestit lucruri interesante, într-un cuvânt când ai fost educat într-un mediu cultivat, ai toate şansele să poţi să-ţi dezvolţi un eventual talent, de exemplu un talent literar. Este un atu în plus, nici mai mult, nici mai puţin.

L.B.: Vă mulţumesc mult pentru interviu!