Nicolae Leahu - primul deconstructivist din RM sau un prozator postmodern?

O apariţie editorială inedită şi şocantă este ultima carte de eseuri a  criticului, poetului şi profesorului de la Universitatea "Alecu Russo" din Bălţi - Nicolae Leahu. Volumul care a văzut  lumina tiparului la Editura "Timpul" din Iaşi frapează începînd cu titlul - Erotokritikon -, un titlu care ne aminteşte de discursul amoros al lui Roland Barthes. Titlul se dovedeşte a fi, în economia cărţii, deosebit de productiv. Legătura lui Nicolae Leahu cu teoreticianul şi criticul francez nu este, aşadar, deloc gratuită.

După cum prea bine se ştie, Roland Barthes a fost promotor al unei critici care consta în simbioza dintre structuralismul lingvistic, antropologie şi psihanaliză, iar acest lucru nu-i este străin lui Nicolae Leahu. Dar nici nu-l încîntă pe deplin. Cu toate că practică o critică care frizează o atare simbioză, Nicolae Leahu  nu se opreşte aici. Intenţiile lui, îndrăznim să afirmăm, sînt complet altele. Tipul de critică pe care-l îmbrăţişează, în cele din urmă, este deconstructivist. La fel ca şi Derrida pe timpuri,  Nicolae Leahu se îndoieşte de capacitatea limbajului critic de semnificare coerentă, univocă şi finită. Soluţia pe care o găsise Derrida în anii şaptezeci şi pe care o aplică în această carte Nicolae Leahu constă, pe de o parte, în evidenţierea polisemantismului limbajului, plecînd de la o perspectivă etimologică, iar pe de altă parte, de subliniere a contradicţiilor, paradoxurilor şi inconsistenţei unui limbaj critic serios şi grav atunci cînd încercăm să facem istorie literară.

Iată una dintre mizele eseistului nostru: parodierea criticii literare academice şi anchilozate care se mai practică încă la noi. Dar Nicolae Leahu merge şi mai departe.  

Este interesant că, folosindu-se de mijloace deconstructiviste, profesorul Universităţii din Bălţi încearcă să schiţeze o tipologie a personajelor literare. El face o arheologie atît a personajelor din literatura populară, cît şi din cea cultă. Sînt analizate personaje ca Alexandru Lăpuşneanul, Aprodul Purice, Don Quijote, Gobseck, Oblomov sau Radu Negrescu, iar din literatura populară, Făt-Frumos, Ileana Cosînzeana sau Spînul. Nimic neobişnuit pînă aici. Frapantă este însă perspectiva din care sînt construite (mai bine zis deconstruite) tipologiile. Aceasta este una ludică şi ironică, fiind clar antiacademică. Graţie ironiei debordante, tipologiile sînt deconstruite în permanenţă, astfel încît nu vom găsi în această carte o istorie propriu-zisă a personajului literar, aşa cum am fost obişnuiţi de critica literară din Republica Moldova. Intenţiile lui Nicolae Leahu sînt altele.  Nu de a scrie biografiile personajelor, ci, mai degrabă, de a le rescrie, retuşîndu-le sau îmbogăţindu-le cu o multitudine de nuanţe. Aşa a procedat Nicolae Leahu cu celebrul personaj Gobseck al lui Balzac. După ce l-a apropiat de toţi zgîrciţii din literatură, făcînd o muncă de arheologie literară,  l-a transformat într-o oglindă a avarului din zilele noastre.

Tipologia personajelor sale este doar un pretext pentru declanşarea unei scriituri sincretice, în care critica literară se învecinează şi se contopeşte cu poezia şi cu proza, iar virtuţile stilistice predomină asupra celor academice.