În perioada întunecată a anilor ’50, pe când aveam aproximativ 16-18 ani şi trăiam într-o ţară care nu avea nicio relaţie culturală, ca de altfel niciun fel de relaţie cu lumea occidentală, am avut norocul să citesc „Aşteptându-l pe Godot”. Mai târziu, desigur, am citit toate piesele Dvs., dintre care cel mai mult mi-a plăcut şi m-a influenţat piesa „Zile fericite”. Poate să pară bizar, dar de atunci caut în zadar o piesă mai bună: din primul moment aţi fost pentru mine o instanţă supremă a spiritului.  Aţi avut o influenţă uriaşă asupra mea nu doar ca om, ci şi ca scriitor. Mi-a rămas în memorie pentru totdeauna căutarea febrilă a valorilor spirituale în vidul care mă înconjura. Chiar şi acum, câteva decenii mai târziu de la acea întâlnire, când am, probabil, o vârstă mai mare decât aveaţi Dvs. pe timpul când aţi scris „Godot”, sunt la fel de conştient de miracolul întâlnirii cu Opera Dvs.
Vă scriu toate acestea pentru a Vă mărturisi tulburarea pe care am trăit-o, aflându-mă în închisoare, când soţia mi-a povestit în prezenţa unui gardian – o întâlnire de o oră, din cele patru permise pe an – că la Avignon a avut loc o serată de solidaritate cu mine şi unde s-a jucat pentru prima dată piesa Dvs. „Catastrofa”. Această veste mi-a dat pentru mult timp un sentiment de bucurie şi calm existenţial, care m-au ajutat să supravieţuiesc în atmosfera mizerabilă a închisorii.
Bucuria mea era fără margini, şi nu doar pentru ceea ce însemnaţi pentru mine – aşa cum am încercat să formulez mai sus –, dar şi pentru că sunteţi şi foarte exigent şi selectiv în gesturile pe care le faceţi. Pentru acest motiv apreciez o dată în plus participarea Dvs. la acea serată de la Avignon.
Vă mulţumesc din toată inima. Frumosul Dvs. gest nu doar mi-a uşurat existenţa în celula închisorii, ci mi-a demonstrat încă o dată înţelegerea profundă şi solidaritatea pe care o aveţi pentru suferinţele grele ale acestei lumi. Sunteţi dintre acele spirite alese cărora nu le este indiferent cursul istoriei, din trecut şi din prezent.

Cu profund respect şi cele mai bune urări,
al Dvs. Václav Havel

Dragă Václav Havel,

Vă mulţumesc pentru extrem de emoţionanta Dvs. scrisoare.
Faptul că am reuşit să vă ajut cât de puţin şi să-mi exprim admiraţia pentru omul care sunteţi şi pentru cauza pe care o serviţi ţine de anumite momente ale vieţii mele de scriitor pe care le preţuiesc foarte mult. Eu sunt cel care vă rămân dator.
Am citit piesele Dvs. traduse în franceză şi le-am preţuit mult. Vă trimit cele mai sincere salutări şi urarea mea de vremuri mai bune.
Samuel Beckett

Traducere de Vasile Gârneţ

(Apărut în “Contrafort”, nr. 5-6/2011)

Michal Viewegh, născut pe 31 martie 1962, la Praga, este considerat cel mai popular scriitor contemporan în Cehia. Scrie romane, proze scurte, scenarii de film şi deţine rubrici săptămânale în presă. A absolvit Universitatea Carol în 1988 (Facultatea de literatură cehă şi pedagogie), a fost o perioadă de timp învăţător într-o şcoală primară, iar din 1995 este scriitor profesionist. Cărţile sale se vând în tiraje mari – numai în Republica Cehă s-au vândut peste un milion de exemplare – şi au fost traduse în 21 de limbi ale lumii. După subiecte ale cărţilor sale au fost turnate nouă filme de lung metraj, scrierile lui Michal Viewegh sunt studiate în şcoală. Unii îl consideră pe Viewegh un scrii¬tor prea comercial, alţii îl cred independent şi progresist, însă ambele tabere cad de acord că este una dintre figurile principale ale literaturii cehe contemporane.
În 1993 a obţinut prestigiosul Premiu Jiří Orten, care se decernează anual celei mai bune cărţi semnate de un autor sub 30 de ani.
În cele ce urmează vă prezentăm fragmente din mai multe interviuri acordate presei de Michal Viewegh (Radio Prague, Vremea novostei, The Prague Tribune). Am considerat acest „interviu-colaj” drept cea mai potrivită formulă pentru o primă prezentare a acestui scriitor prolific şi faimos, la care revista noastră va reveni.

- Domnule Viewegh, sunteţi un scriitor popular nu doar în Cehia, ci şi peste hotare, în ţările în care aţi fost tradus. Cum explicaţi Dvs. acest succes?
- Nu obişnuiesc să-mi apreciez de unul singur creaţia, dar voi încercă să răspund la întrebarea Dvs. În Cehia avem un proverb: „Întâmplarea îi alege pe cei care sunt pregătiţi pentru această întâmplare”. Şi e o întâmplare faptul că în 1991 eu aveam gata manuscrisul unei cărţi care era de mult aşteptată de public. Am scris acea carte, intitulată „Ani fabuloşi… de doi bani” („Báječná léta pod psa” – titlul în cehă), într-un limbaj viu, nepretenţios, povestind cum era viaţa în socialism în Cehoslovacia. Am primit un premiu prestigios, Jiří Orten, iar această distincţie m-a adus în atenţia presei. Au apărut mai apoi şi opiniile criticilor literari, destul de laudative. Într-o recenzie se spunea că romanul meu a reabilitat proza contemporană în Cehia. Cred că în felul acesta se poate explica popularitatea mea.

- La începutul anilor ’90, cel mai popular scriitor în Cehia era Bohumil Hrabal, care continua să scrie ÅŸi să publice cărÅ£i, dar nu mai era acelaÅŸi seducător Hrabal pe care-l citeau ÅŸi apreciau atât de mult cititorii. Iar ceilalÅ£i scrii¬tori tăceau, de parcă aÅŸteptau ceva… Când aÅ£i început să scrieÅ£i?
- Am început să scriu cu adevărat când am împlinit 20 de ani. Am scris nişte povestiri şi nuvele pe care am încercat să le public în revistele de atunci, Mladá fronta şi Mlady Svet, şi am reuşit. Cu editurile a fost mai greu, a trebuit să aştept vremuri mai bune, pentru că la edituri fiecare manuscris trecea cu două recenzii. Prima recenzie se ocupa de valoarea artistică a cărţii, cea de-a doua o „filtra” ideologic. Cărţile mi-au fost respinse întotdeauna la a doua recenzie, cea ideologică.

- Ce tiraje au cărţile Dvs. în Cehia şi peste hotare?
- Romanele mele se editează la Praga în 80.000 de exemplare. Romanul „Ani fabuloşi… de doi bani”, de care am pomenit mai sus, a fost tipărit într-un tiraj de 110.000 de exemplare. Romanul a fost ecranizat. Aceeaşi soartă, pot spune, a avut-o şi cel de-al doilea roman al meu, „Educaţia fetelor în Cehia”, tipărit în 90.000 de exemplare. Cât priveşte tirajele cărţilor mele traduse în alte limbi, ele sunt mai mici, în jur de 3.000 de exemplare. Până în prezent cărţile mele au fost traduse în 22 de limbi.

- Cât de autobiografice sunt cărţile Dvs.? Ce loc ocupă în ele amintirile prietenilor şi cât e ficţiune pură?
- Mulţi ani s-a crezut că sunt un scriitor care nu face altceva decât că îşi aşterne viața pe hârtie. Nimic mai eronat. Vă imaginaţi ce viaţă ar fi trebuit să am ca să corespund subiectelor cărţilor mele! De fapt, lucrurile stau cu totul altfel: doar 20 % din istoriile povestite în cărţi au legătură cu viaţa mea, restul e ficţiune, brodată din zvonuri şi poveşti ale prietenilor. Asta e creaţia.

- Romanul „Ani fabuloşi… de doi bani”  v-a adus un premiu foarte prestigios – Jiří Orten, jinduit de mulţi scriitori. Cu toate acestea, criticii consideră literatura pe care o scrieţi drept una comercială. Ce părere aveţi despre această „calificare”?
- Nu toţi criticii literari consideră că aş fi un scriitor comercial, cât despre cititori – ei sunt mult mai îngăduitori. Aş spune că atitudinea lor faţă de cărţile mele se vede foarte clar prin numărul de exemplare pe care le cumpără. Doar într-un an s-au vândut 80.000 de exemplare din „Romanul pentru femei”. Primele tiraje ale altor cărţi, care nu au fost mai mici de 50.000 de exemplare, au fost suplimentate. Sunt cifre concludente. Nimeni nu-i obligă pe aceşti oameni să cumpere cărţile mele. E opțiunea lor. Eu comunic, discut cu cititorii mei. În fiecare an am câte 20-30 de întâlniri/lecturi publice şi sunt primit foarte bine. În localităţile mici, departe de agitaţia literară şi culturală, vin la aceste întâlniri chiar şi 80 de persoane. Nu e rău deloc. Dar, revenind la întrebarea Dvs., voi spune că e şi firesc să nu plac la toată lumea: unii mă percep într-un fel, alţii altfel.

- Circulă legende despre capacitatea Dvs. de muncă. Se spune că scrieţi în fiecare an câte un roman, respectând strict un anume grafic: începeţi să scrieţi toamna şi terminaţi romanul iarna, iar primăvara lucraţi de obicei la un scenariu de film. E adevărat?
- Sună cumva dogmatic, deloc artistic graficul descris de Dvs., însă trebuie să recunosc că în ultimii ani mi-am impus un asemenea ritm de muncă. Toamna devreme încep munca la roman şi prin februarie îl închei. Şi astfel reuşesc să-l editez în ajunul deschiderii Târgului de Carte de la Praga, care are loc în luna mai. Da, recunosc, „legenda” care circulă despre mine este adevărată. Nu văd nimic ieşit din comun în asta. Şi Woody Allen obişnuieşte să facă în fiecare an câte un film.

- Vă comparaţi cu Woody Allen. Sunteţi un admirator al lui?
- Recunosc că îmi plac mai mult filmele sale din tinereţe. Dar, în general vorbind, îmi este destul de apropiată percepţia lui despre lume.

- Ironia cuceritoare din scrierile Dvs., care vă permite să transformaţi o situaţie banală într-una memorabilă, vine cumva din tradiţia literaturii umoristice cehe sau este o trăsătură de caracter ce vă este proprie?
- Nu pot să afirm că n-am fost influenţat de Hašek şi Čapek, clasicii literaturii umoristice cehe, dar ar fi la fel de nedrept să neg şi influenţa altor autori, cum ar fi Chesterton sau acelaşi Woody Allen. Ironia pentru mine este ca o filozofie de viaţă: capacitatea de a vorbi despre lucruri serioase şi profunde fără patetism. Nu-mi place deloc patetismul.

- Să revenim la romanul „Ani fabuloşi… de doi bani”. Sunteţi de acord cu opinia că succesul neobişnuit al acestui roman se datorează faptului că aţi reuşit să scrieţi o „carte tămăduitoare”, cu valenţe terapeutice, ce a ajutat o întreagă generaţie să se debaraseze de trecutul său socialist?
- Voi fi sincer: n-am scris o „carte tămăduitoare”. Dar cunosc opinia criticilor care spun că eu i-aş fi ajutat pe mulţi cehi să scape de un anume complex, de vina că au fost laşi şi conformişti şi n-au luptat cu regimul comunist. Ce pot să spun? Îmi amintesc de o butadă a lui Bertolt Brecht: „E nefericită o epocă fără eroi”. Dar tot Brecht adaugă: „E nefericită epoca cea care are nevoie de eroi”. Cu certitudine, romanul meu nu este despre nişte eroi.

- Ca intonaţie, romanul Dvs. „Joc cu eliminare” mi-a amintit de Milan Kundera, cel din tinereţe. Cum vi se pare o atare comparaţie?
- Comparaţia cu Milan Kundera, un autor faimos, este întotdeauna un compliment. În acelaşi timp, sper că eu sunt un autor mult mai îngăduitor, mai iertător cu personajele feminine din cărţile mele decât Kundera. Am o atitudine de gentleman faţă de ele şi chiar încerc să le îndreptăţesc faptele şi comportamentul. Fac aici o aluzie la romanul lui Kundera „Gluma”, în care eroul se răzbună pe o femeie nevinovată pentru nişte chestiuni politice. În contextul zilei de astăzi, când asupra cărţilor este aplicată şi o grilă de lectură care antrenează și teoriile de gen, cred că romanul lui Kundera ar fi avut ceva probleme de receptare.

- Chiar ţineţi cont de regulile „political correctness-ului”?
- Cred că adevărul e mai important decât orice regulă a corectitudinii. Vreau să spun în același timp că sinceritatea şi adevărul pe care le promovez eu nu cad într-o zonă de risc a lecturilor „politically correct”. Eu chiar, în mod sincer, nu sunt rasist, sexist, homofob şi alte asemenea prejudecăţi.

- Cine dintre scriitorii cehi şi străini v-au influenţat cel mai mult?
- Răspund de multe ori la această întrebare, dar nu ofer întotdeauna acelaşi răspuns. Sunt mulţi autorii care m-au influenţat. Când aveam 20 de ani, am lucrat o perioadă de timp paznic de noapte şi aveam destul timp pentru lecturi şi scris. Trebuie să spun că această meserie, „paznic de noapte”, e una foarte potrivită pentru un scriitor începător. Pe vremea aceea citeam Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann, Hemingway şi alţi clasici. Toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, m-au influenţat. Îmi plac foarte mult scriitorii romantici ruşi, Bunin şi Turgheniev, dar şi destui scriitori germani – Heinrich Böll, Günter Grass, Thomas Mann. Nu uit de realismul magic al scriitorilor latino-americani, Marquez şi Castaneda. Îmi plac povestirile-nebune ale lui Woody Allen şi minimalismul lui Robert Kerver. Aş putea să afirm că am fost influenţat de 100 sau chiar de mai mulţi scriitori.

Traducere şi adaptare de Vasile Gârneţ

(Apărut în “Contrafort”, nr. 5-6/2011)

Gâdea n-a înÅ£eles nimic. Stan-laptop a spus că “asta-i ÅŸi ideea” ÅŸi a făcut un schimb de priviri ironice cu analistul (fără de partid) Ciuvică, care era deja nervos că emisiunea se împotmolise în chestiuni ezoterice…

Iată linkul:

http://www.ziua.ro/news.php?data=2009-12-17&id=47410

Două fragmente:

1. “ (…) Impresia generală, care e departe de a mă face fericit, este că Traian Băsescu are un important atu faţă de ceilalţi candidaţi: dă impresia unui bărbat adult. Cu defecte, cu striuri caracteriale discutabile, cu moduri de comportare adeseori stingheritoare, cu o carenţă congenitală a gustului pentru armonie, dar adult: trecut de euforiile pubertăţii, de vîrsta gesticulaţiei goale, în care asumi roluri „de efect“, afişezi romantisme misionare, dar te mişti, de fapt, sub tutela altora. Prin contrast, ceilalţi doi candidaţi par, în moduri diferite, necopţi. Crin Antonescu e de o juvenilitate zglobie, Mircea Geoană – de o juvenilitate silitoare. Cel dintîi cultivă stilul nărăvaş, plăcerea de a fanda, jactanţa ludică, replica şmecheră, dosul de palmă şi fenta, celălalt se complace într-o cuminţenie lemnoasă, îşi face lecţiile grijuliu şi le debitează crispat, neconvingător, ca pe o materie neasimilată. Mircea Geoană pare mereu surprins cu o zi înainte de bacalaureat. E, în genere, decent, uneori aproape înduioşător, dar simţi, dindărătul fiecărui cuvînt şi al fiecărei atitudini, postura executantului.”
2. “ (…) Mărturisesc, în final, o idiosincrasie privată: nu mai suport să văd intelectuali aplaudînd frenetic politicieni. Sînt de acord să-i ajute, să lucreze pentru ei, să-i flancheze. Dar nu vreau să-i văd aplaudînd în turmă. O să ziceţi că aşa e jocul („în doi, în trei, în cîte cîţi vrei“), dacă te hotărăşti să intri în el. Poate. Dar există riscul, pentru jucători, să-şi piardă libertatea interioară.”

Textul integral poate fi citit aici.

 
- Tatăl dvs. a cerut prin testament distrugerea manuscrisului The Original of Laura, un roman neterminat, la care a lucrat până în ultimele zile ale vieţii. De ce v-aţi hotărât acum, după treizeci de ani de la moartea lui Nabokov şi după lungi frământări, să publicaţi romanul?
- De fapt, niciodată în această perioadă n-am îmbrăţişat ideea că nu voi publica acest roman. Am ştiut întotdeauna că îl voi publica şi am încercat să înţeleg ce reacţie ar fi avut tatăl meu la publicarea romanului.
- Unii critici cred că dacă Nabokov ar fi vrut cu adevărat să distrugă manuscrisul, l-ar fi distrus chiar el.
- El avea o regulă: să nu publice lucrări neterminate, dar Laura… e un caz mai special. Nu cred că în alte condiţii el ar fi ordonat distrugerea manuscrisului. Singurul manuscris pe care tata a vrut să-l ardă – două tentative – a fost prima versiune a Lolitei. Editorii refuzaseră să-l publice, temându-se că atât ei cât şi autorul vor nimeri după gratii. În ambele cazuri mama a fost aceea care l-a oprit să ardă manuscrisul. Lolita, pe care în varianta iniţială o chema Huanita d’Arc, ar fi putut să moară pe rug ca şi Joana d’Arc.
- I-a plăcut tatălui dvs. ecranizarea Lolitei pe care a făcut-o Stanley Kubrick?
- El a apreciat calităţile artistice ale filmului şi jocul actorilor, dar, cum a mărturisit mai târziu, deşi filmul a fost nominalizat la Oscar pentru scenariu, acesta nu avea nimic cu cartea.
- Dacă nu mă înşel, aţi afirmat că The Original of Laura este chintesenţa creaţiei lui Nabokov.
- Înainte să înceapă munca la această carte, tata a gândit-o în întregime. Prin aceasta ea nu se aseamănă cu niciuna din cărţile sale anterioare. Şi chiar dacă romanul nu e terminat, el conţine idei şi noutăţi de limbaj surprinzătoare. Cartea e un fel de „roman din fragmente”. Multe idei nu sunt dezvoltate până la capăt, dar Laura… îi oferă cititorului o şansă unică, aceea de a privi în laboratorul de creaţie al lui Nabokov. E ultima lui capodoperă.
- The Original of Laura a fost scris pe 138 de fişe de catalog. S-a schimbat de-a lungul anilor procesul de creaţie, felul de a scrie al lui Nabokov?
- Procesul de creaţie, de elaborare al cărţilor nu s-a schimbat aproape deloc. Cât priveşte scrisul propriu-zis, multe din cărţile sale – Lolita, Ada, Foc palid – şi le-a scris cu creionul pe fişe de catalog. Pentru a nu se încurca, verso-ul acestor fişe era haşurat. Creioanele şi le alegea cu migală, nici prea tari, nici prea moi, dar obligatoriu era să aibă gumă. Nu ştiu ce atitudine ar fi avut tatăl meu faţă de computer, dar pot să afirm că felul său de a scrie a anticipat computerul. Putea, de exemplu, să mute cu uşurinţă, de mai multe ori, locul fişelor în construcţia romanescă.
- Dacă e să dăm crezare mai multor surse, eroul din The Original of Laura, Philip Wild, este un savant foarte gras şi destul de urât, căsătorit cu o femeie extravagantă, de moravuri uşoare. Acest lucru îl face să se gândească la moarte. Dar cine este Laura?
- Wild a făcut o descoperire care permite distrugerea pe părţi a corpului uman, dar a reuşit să afle şi secretul unui proces invers, de resuscitare, de reînviere pe fragmente a corpului uman. De aici provine poate şi prima variantă de titlu a romanului – „Să mori – e ridicol”. Cât priveşte cine e Laura, cred că e mai bine sa afle cititorul.
- De ce aţi ales revista Playboy pentru publicarea unui prim-fragment de roman?
- Fondatorul revistei Playboy, Hugh Hefner, credea că cititorii săi ar trebui să admire nu numai frumuşeţi feminine despuiate, dar şi să citească mici fragmente din literatură serioasă. Tatăl meu era bucuros că Payboy îi publicase fragmente din romanul Ada şi câteva nuvelete.
- Care va fi, după opinia dvs., reacţia cititorilor şi a criticii după apariţia romanului?
- Din ce am înregistrat până acum, pot să afirm că apariţia cărţii va fi un eveniment important în lumea literară. Vor fi reacţii diferite. Unii vor lăuda cartea şi îmi vor mulţumi pentru decizia de a păstra manuscrisul şi de a-l publica. Alţii îmi vor reproşa că nu am respectat ultima dorinţă a tatălui meu şi nu am distrus manuscrisul. O altă categorie de cititori vor compara The Original of Laura cu alte romane ale lui Nabokov, ceea ce eu consider că va fi o greşeală. Tatăl meu nu se lăsa influenţat de majoritatea criticilor, aşa că în acest sens eu îi urmez exemplul.
- The Original of Laura a fost scris în engleză. Până astăzi criticii se contrazic: a fost Nabokov un scriitor rus?
- Cel mai bine, mai inspirat a răspuns la această întrebare Andrei Bitov. Într-un film televizat despre Nabokov, la care am participat şi eu, Bitov a spus următoarele: „Nabokov nu este nici rus, nici american, e doar un scriitor care a cucerit lumea”. Tatălui meu i-a fost desigur greu să treacă de la limba rusă – o „limbă uriaşă, fără seamăn”, cum spuneau clasicii – la limba engleză, prima limbă pe care a învăţat-o în familie, despre care zicea uneori, glumind desigur, că ar fi de „sortul doi”.
- Ce fel de tată a fost Vladimir Vladimirovici?
- Un tată extrem de iubitor. Copleşit de muncă, de scris, găsea mereu timp pentru a se ocupa de instruirea mea şi pentru a ne distra împreună. Niciodată în viaţa mea n-am mai întâlnit un om cu principii morale atât de înalte.
- Ce veţi face după apariţia romanului?
- Am mai multe proiecte: voi edita traducerea poeziilor tatălui meu, de asemenea, voi edita scrisorile pe care i le-a adresat mamei. Lucrez şi asupra unei Autobiografii. Timpul nu stă pe loc, dimpotrivă, îşi accelerează trecerea. Nu îmi fixez termene concrete. Pot doar să mai adaug că gloria, umbra tatălui meu nu mă inhibă.

Mai multe despre acest eveniment editorial în revista Contrafort, numărul 11-12/2009

Lectură şi audiţie plăcută!

Sumarul revistei l-am descris într-o postare anterioară pe acest blog. Acum şi aici vă prezint un poem de Michael Krüger, poet german bine cotat. În grupajul pe care i-l dedicăm în revistă mai găsiţi un interviu cu autorul şi o cronică la un volum al său de versuri.

Suită de violoncel

Prin fereastră
Văd trenul apropiindu-se
O insectă ruginită
Cu pupilele dilatate.
Trage după el atât de energic acele coşciuge
Prin valea luminată de soare!
Douăzeci ÅŸi unu, douăzeci ÅŸi doi…
Sunt pline sau goale?
Acum, cu un şuierat dă drumul la aburi,
Care plutesc tandru spre mine
Asemenea unui mesaj neclar.
Măresc volumul aparatului de radio:
O suită de violoncel. Pe fundal
Aud gâfâitul muzicianului
Respirând distinct.

(Din volumul Wettervorhersage, Residenz Verlag, Salzburg 1998)

Traducere de Marcel Gherman