Neagu Djuvara:

„Trebuie să învăţăm să spunem adevărul, numai așa vom căpăta curaj și încredere în noi înșine”

Domnule profesor, v-aș ruga mai întâi să ne împărtășiţi câteva impresii culese „pe viu”, în urma acestei vizite la Chișinău. Cum aţi găsit locul, oamenii?

Bineînţeles că o impresie de câteva ore, atât cât m-am aflat în Basarabia, nu știu dacă are mare valoare, dar trebuie să spun că lumea pe care am întâlnit-o, felul cum vorbesc românește, căldura cu care am fost primit la Facultatea de Filologie, amfiteatrul plin până la refuz, toate astea sunt extrem de favorabile pentru mine. Un alt element pozitiv: am găsit că orașul e mai curat și clădirile mai frumoase decât în acea parte a Bucureștiului desfigurată de Ceaușescu, se vede că aţi fost mai puţin afectaţi de stilul megaloman tipic sovietic. Dar mai departe nu pot să știu, pentru o impresie mai amplă, ar trebui să stau câteva săptămâni, eventual câteva luni, ca să iau pulsul zonei întregi.

În orice caz, ieri, în debutul conferinţei, aţi făcut o evocare foarte emoţionantă a trecerii dvs. prin Chișinău cu mulţi ani în urmă. Când s-a întâmplat asta și în ce împrejurări?

Eram elev ofiţer, nu-mi terminasem încă școala militară, când am fost trimis pe front chiar din prima zi, cu regimentul 6 „Mihai Viteazul” de la București. Ne-am instalat cu câteva zile înainte de 22 iunie ’41 pe malul Prutului, la sud de Fălciu. Și, în noaptea de 22 iunie, am primit ordin să începem forţarea râului. Nu se vedea mare lucru pe malul stâng. Sovieticii
erau foarte bine camuflaţi, încât am crezut că părăsiseră Basarabia. Dar de îndată ce am încercat să debarcăm pe partea cealaltă, artileria lor a deschis focul. S-au dus lupte grele vreo 10-15 zile în acel sector, la Ţiganca, pe unde am trecut Prutul cu regimentul meu de infanterie. După ce s-a spart frontul acolo, ne-am îndreptat către sud-est, în direcţia Cetatea Albă. La jumătate de drum, pe la Ceadâr-Lunga sau Tarutino, în orice caz erau niște sate cu nume găgăuzești, tătărești sau chiar rusești, drumurile s-au bifurcat. În ziua și noaptea ceea am străbătut circa 70 de kilometri pentru a suplimenta trupele angajate în luptă pe un sector mai dificil al liniei de confruntare. Pe urmă am luat-o către nord, am intrat în sate cu adevărat românești – cu totul alt stil, căsuţe albe cu flori roșii la geam, o limbă românească neaoșă – a fost o impresie extrem de puternică. Am trecut Nistrul la Dubăsari și am mers prin numeroase sate românești. M-a emoţionat faptul că femeile veneau cu copiii ca să-i boteze preotul regimentului, pentru că multe nu aveau copii botezaţi și se grăbeau să o facă de îndată ce s-a putut. În multe localităţi am fost întâmpinaţi cu flori – ca să vezi ce palavre au turnat comuniștii cu „invadarea” Uniunii Sovietice, cu „ocupanţii români” ș.a.m.d. Nu
numai satele românești, dar și cele ucrainene ne-au primit binevoitor. Că nemţii s-au purtat ca niște proști și ca niște porci de-au stârnit o rezistenţă împotriva lor, asta e clar. Dacă ar fi știut să facă o politică liberală, să creeze un guvern oarecum independent, poate că schimbau soarta războiului. La puţin timp, în august ’41, a vrut Dumnezeu să fiu rănit ușor, undeva la vreo 50 km nord de Odesa, și am fost evacuat. Cu prilejul acela am poposit o noapte la Chișinău într-o curte de liceu, căci spitalele erau toate pline. Era o noapte friguroasă, îmi aduc aminte, aveam numai tunica și cămașa pe mine, și mă lipisem de unul care era și el culcat lângă mine. Așa ne-am ţinut cald – spinare în spinare. Și, când s-a crăpat de ziuă, m-am uitat la el, ce ciudată îmbrăcăminte avea, era un marinar sovietic, și atunci m-am îndepărtat, de parcă mi-ar fi fost frică de acel om. Ca să vedeţi tristeţea lucrurilor, și ăla era un nenorocit ca și mine aruncat de soartă: el într-o parte, eu în alta.

Să revenim, domnule profesor, pe terenul actualităţii. Trăim un moment foarte aprig disputat: intrarea României în NATO și sacrificiul istoric pe care ni-l impune semnarea Tratatului cu Ucraina. Știu că trezește foarte multe discuţii în presa românească și opinia publică este destul de electrizată de acest subiect. Credeţi că putem accepta admiterea României în structurile euroatlantice cu un asemenea preţ?

Eu cred că prezența României în NATO este absolut indispensabilă, dar aicea aș face o mică paranteză, am și spus-o în dreapta și în stânga, de pildă în partidul meu – Partidul Alianţei Civice –, unde sunt însărcinat cu relaţiile exterioare și mi se cere din când în când părerea, dar nu știu dacă se și ţine seama de ea. Opinia mea era că nu suntem chiar siliţi să semnăm în grabă un tratat dacă acesta ar avea efecte negative, întrucât intrarea noastră în NATO este foarte aleatorie în acest prim val. Și că, dacă nu intrăm în 1997, o să intrăm în anul 2000 și, între timp, adică în cei câţiva ani în care nu am fi acoperiţi de umbrela nucleară a Statelor Unite, eu nu văd care este primejdia ce ne ameninţă. O să ne atace Bulgaria, sau Ucraina, sau Rusia peste capul Ucrainei?… E aberant. Noi nu suntem într-o situaţie de risc. E foarte curios cum oamenii noștri politici sunt parcă îngroziţi de ideea că am putea fi abandonaţi. Dar multe ţări unde a intervenit America în ultimii 20-30 de ani n-aveau niciun tratat cu americanii. Numai în Coreea se pare că a fost vorba de așa ceva. Prin urmare, faptul că ești sau nu înglobat într-o alianţă nu înseamnă că ar constitui o binefacere sau un pericol real. Totuși, mentalitatea de la noi din ţară este atât de generalizată în sensul că trebuie să intrăm cât mai
curând în NATO, încât orice guvernant trebuie să ţină seama de acest complex intelectual.
Și acuma să vedem partea cealaltă: ce risc avem de a semna ceva prost. Pentru că în momentul de faţă vom semna ceva prost cu ucrainenii, suntem în stare de inferioritate. Dar să știţi un lucru: în dreptul internaţional, de sute de ani există o clauză tacită: un tratat nu este valabil decât atâta timp cât condiţiile care l-au generat au rămas aceleași. Și asta se cheamă în termeni latinești: rebus sic stantibus – atâta vreme cât lucrurile sunt neschimbate, asta înseamnă expresia. Este o clauză subînţeleasă în orice tratat, care este deci valabil atâta vreme cât nu este denunţat de noile realităţi, câtă vreme situaţia, împrejurările ce l-au determinat nu au suportat modificări. Or, închipuiţi-vă că dvs., românii din Republica Moldova,
mâine sau poimâine hotărâţi să vă alipiţi României, atunci rebus nu mai sunt sic stantibus. Lucrurile nu mai sunt la fel și, prin urmare, implicit, tratatul semnat acuma de noi cu Ucraina ar fi, dacă nu caduc, în orice caz am avea dreptul să-l denunţăm, să cerem revizuirea lui. Adică, „vedeţi, domnilor, avem cu dumneavoastră de acum o graniţă cu 600 km mai mare. Dvs. aveţi minoritari la noi, în Transnistria și în Basarabia. Deci să discutăm”. Și în procesul negocierilor s-ar putea să se ajungă la rectificări de frontieră, România acceptând să rămână pe Nistru, dar în schimb să i se dea din nordul Bucovinei ori sudul Basarabiei. Așa că eu cred că semnarea acestui tratat astăzi nu prezintă un pericol de viitor. Nu înseamnă că noi îi abandonăm pe românii din afara graniţelor. Faptul că s-a renunţat practic la vreo aluzie în ce privește Tratatul Ribbentrop-Molotov, după părerea mea, vă spun sincer, nu are absolut nicio importanţă. Din punct de vedere juridic, faptul că ucrainenii ar accepta chiar ei să denunţe pactul Ribbentrop-Molotov nu poate avea iarăși niciun efect. Pactul sovieto-nazist a fost denunţat de noi, românii, cel puţin de trei ori. O dată în iunie ’40, când am cedat Basarabia fără să tragem un foc de armă, o a doua oară când am intrat cu germanii în Rusia, în ’41 (în momentul când nemţii au atacat un fost aliat, chiar ei au distrus pactul).
În al treilea rând, l-am infirmat semnând Tratatul de la Paris, în 1947, unde am spus clar că acceptăm graniţele de la acea dată. Sigur că, imediat după ’89, opinia publică românească ar fi primit un adevărat balsam pe rană dacă i s-ar fi reamintit că trebuie să pledăm pentru recuperarea unor teritorii ce ni s-au răpit. Dar azi un asemenea puseu retroactiv ar însemna
un balsam de proastă calitate, pentru că ar da românului iarăși impresia că toate nenorocirile îi vin din afară, că el n-are nicio vină. Faptul că nu s-a apărat la 27 iunie ’40 n-ar mai intra în calcul. Și înţeleg că ucrainenii refuză să denunţe Tratatul Ribbentrop-Molotov, pentru că acesta este un fel de spadă a lui Damocles, căci ar recunoaște că sunt beneficiarii unei crime, în fond, ai unei mârșăvii, ai unui furt. Înseamnă că tu pe această bază ai putea într-o zi să-mi ceri niște despăgubiri. Unde nu ar trebui să se cedeze este cu privire la protecţia românofonilor din Ucraina, or, aci mi se pare că este buba cea mare, fiindcă ucrainenii consideră că cei care vorbesc românește în sudul Basarabiei ori în regiunea Odesa nu sunt români, ci „moldoveni”. Și atunci spun ei: nu, aceștia nu vă interesează pe voi. Aici ar trebui să fim mai dârji și să declarăm: oricine vorbește românește pentru noi este un român pe care noi dorim să-l protejăm în spiritul normelor europene.
Și, în sfârșit, problema cu Insula Șerpilor, care este absolut rușinoasă, pentru că acest teritoriu ne-a fost luat pe baza unui schimb de scrisori între niște secretari de stat la Externe, nici măcar miniștri. Eu sunt convins că, dacă această problemă ar fi supusă unei instanţe juridice internaţionale, cum e Tribunalul de la Haga, România ar avea câștig de cauză. Deci ar trebui să existe o clauză în tratatul nostru cu Ucraina unde să se spună că vom continua negocierile cu privire la platoul maritim și, dacă nu ajungem să ne înţelegem, să supunem cauza unei
instanţe internaţionale. Astea sunt singurele puncte unde putem face ceva. Altfel, vă spun drept, dacă nu semnăm tratatul cu Ucraina, au să aibă un pretext americanii și ceilalţi din NATO să ne spună: vedeţi, de aceea nu vă admitem. Să nu le dăm acest pretext. Pentru că eu cred că, din punct de vedere intern românesc, ar fi o mare bucurie pentru toată ţara și un mare atu pentru actuala coaliţie de la putere, ceea ce este foarte important. Să nu ne vină dl Iliescu să zică: vedeţi, nici ăștia nu sunt în stare, atunci de ce mi-aţi dat mie în cap? Nici ei nu pot!… Or, primele gesturi pe care Occidentul le-a făcut, vizita dlui Chirac, faptul unic în istoria modernă că, în momentul expunerii programului de reforme, prim-ministrul Ciorbea era flancat de un reprezentant al Băncii Mondiale și de ambasadoarea Europei Unite este de o importanţă și o semnificaţie colosale. Lumea civilizată ne spune: voi sunteţi oamenii în care avem încredere și cu care dorim să tratăm.

Domnule profesor, vă rog să caracterizaţi pe scurt momentul actual în istoriografia românească, după ’89. În ce măsură istoricii români au reușit să revizuiască deceniile de dictatură comunistă sau chiar istoria mai îndepărtată? Ce-a intervenit nou în știinţa istorică românească după victoria democraţiei în ţara noastră? E un proces, desigur, în curs de desfășurare, dar, probabil, se pot face deja unele constatări.

Constatările sunt, în majoritatea lor, negative, dacă-mi daţi voie. Fiindcă acei istorici care au avut o atitudine categoric prodemocratică și care au expus istoria României într-un mod mult mai nepărtinitor alcătuiesc o minoritate pe care o știam și înainte că este de această culoare, cum ar fi la București Șerban Papacostea, Andrei Pippidi, Dinu Giurescu, revenit din străinătate, cum sunt la Iași Al. Zub și Ștefan Gorovei și alţi câţiva. Mai grav este că manualele școlare îl acuză de toate relele numai pe Ceaușescu, în timp ce tot ce s-a întâmplat în ultimii 50 de ani nu este bine explicat, limba de lemn a rămas aceeași, foarte puţine cărţi de istorie au fost concepute în spirit european. Să nu uităm un lucru, există anumite mituri istorice cultivate înainte de război și care se mai vântură și acuma, când ne-am maturizat și știm bine că n-are niciun rost să povestești basme despre propria ta istorie, dimpotrivă, asta îţi ridică un fel de zid de neînţelegere în raport cu celelalte ţări din Europa. În sensul acesta, cred că nu s-au făcut progrese suficiente. A apărut o mică carte, foarte nepărtinitoare, a dlui Bulei – o mică istorie a românilor – de vreo 200 de pagini. M-am oferit și eu, la cererea dnei Irina Nicolau de la Muzeul Ţăranului Român, să înregistrez niște casete de istorie povestită tinerilor liceeni, dar nu știu ce impact o să aibă, unde mă iau de toate miturile, și vechi și noi, ale istoriografiei românești. Noi trebuie să învăţăm să spunem adevărul, numai așa vom căpăta încredere și curaj în noi înșine.

În literatura română se încearcă o recitire, o revalorificare a marilor scriitori interbelici, dar, în același timp, am observat că s-au intensificat și acuzaţiile la adresa lui Mircea Eliade, Cioran, Noica pentru adeziunea lor provizorie la extrema dreaptă.

Nimeni nu explică destul de bine entuziasmul din anii ’30 pentru mișcarea legionară. M-am lăsat și eu antrenat între 16 și 20 de ani în acea mișcare, care părea să aducă un fel de schimbare în mentalitatea niţel șmecherească a românului de totdeauna. A fost o fervoare pe care am crezut-o pură și înălţătoare. Dar când au venit la putere gardiștii, s-a dovedit că și acolo erau infiltraţi fel de fel de indivizi de proastă calitate și opţiunile lor politice au fost greșite. Codreanu însuși comisese o gafă politică de proporţii atunci când a declarat că, dacă ia puterea, în 48 de ore trece de partea Axei. Franco, în Spania, fusese ajutat cu adevărat de nemţi ca să ia puterea, dar niciodată n-a făcut un asemenea gest și a refuzat ulterior alianţa cu Germania. În politica externă nu trebuie niciodată să-ţi legi mâinile dinainte. Și mi-e teamă că, până și cu oameni curaţi cum era Codreanu la putere, s-ar fi făcut prostii. Orișice partid care se vrea unic și are pretenţia că deţine adevărul este o eroare. Eu am ajuns să fiu absolut convins că democraţia liberală, cu toate păcatele ei, este cel mai mic rău din toate regimurile posibile, așa a spus-o și Churchill. Dar aveţi dreptate să spuneţi că nu s-a găsit încă cineva cu suficient curaj care să explice de ce în anii ’30-’40 câţiva oameni de mare valoare (și nu este vorba numai de Nae Ionescu, Cioran sau Eliade) au simpatizat cu Legiunea.

Apropo de experienţa dvs. în Occident. Aș vrea să vă întreb despre relaţiile și cunoștinţele pe care le-aţi stabilit cu istoricii de acolo. Bănuiesc că aţi păstrat contacte cu importante personalităţi, de pildă, cu istoricul Jacques Le Goff.

Da, dar nu-l cunosc personal pe Jacques Le Goff. Tocmai în acest moment mi s-a cerut să fac o prefaţă la o carte pe care a scris-o și el pentru tinerii francezi, ca să-i convingă de necesitatea Europei Unite, adică, în fond, o carte militantă, antinaţionalistă, ca să zic așa. Să vă spun drept, mă simt tare stingherit la gândul de a scrie prefaţa cu pricina, fiindcă în
această „Istorie a Europei”, cum a conceput-o Le Goff, nu se vorbește decât de Europa Occidentală. Un reducţionism teribil. Mi-e teamă că o carte ca aceasta o să-i întristeze pe compatrioţii noștri, iar pe cei care sunt visceral antioccidentali, dimpotrivă, o să-i încurajeze, stârnindu-le zumzăiala resentimentară. Se pare că Le Goff a intuit această obiecţie majoră ce i se poate aduce, recomandând ca, la traducerea cărţii sale în alte ţări, sumarul să fie completat cu datele locului respectiv. Dar e greu să mai adaugi ceva când vezi că accentul a fost pus exclusiv pe jumătatea vestică a continentului. E drept, Europa modernă, așa cum s-a construit ea de la Renaștere încoace, este o Europă occidentală, toate invenţiile tehnice, descoperirile în știinţele exacte, noile orientări filosofice și politice fiind concentrate acolo. Dar chiar și cei care erau catolici în Evul Mediu și-n Epoca Modernă, ca cehii, ungurii și polonezii, sunt foarte puţin prezenţi în cartea lui.

Credeţi că tendinţele de stânga, foarte pronunţate printre intelectualii francezi, au mai fost cumva contrabalansate de evenimentele din estul Europei în anii ’80? Mă gândesc și la contribuţia unor personalităţi de talia lui Raymond Aron, bunăoară, pe care l-aţi avut conducător de teză la Sorbona.

L-am cunoscut destul de bine pe Aron, dar culmea este că în timpul când a putut să activeze a fost foarte puţin ascultat. El avea dreptate, dar tineretul francez se repezea la Jean-Paul Sartre, care avea o înzestrare literară, ca să spun așa, dar era un spirit fals care a împins mulţi tineri într-o direcţie greșită. Acestea fiind zise, să știţi că în ultimii 10 ani s-a produs o mare schimbare la intelectualii de stânga din Franţa; mai joacă un anumit rol și faptul că evreimea internaţională a devenit anticomunistă de vreo 20-30 de ani și acum numără destui liberali înfocaţi în această intelighenţie occidentală. „Gauchismul” și-a pierdut ponderea de altădată. Dacă Partidul Socialist mai păstrează șanse să revină la putere, este pentru populismul lui în rândul claselor de jos, dar nu mai are strălucire în domeniul intelectual.
Mă întrebaţi de legăturile cu occidentalii. Sigur că am prieteni francezi destul de numeroși, cunosc și în America multe persoane. Dar, credeţi-mă, câtă vreme am fost înainte de ’89 un exilat în Franţa, am impresia că n-am putut convinge pe nimeni să ia o atitudine mai fermă faţă de România. Toate cercurile politice mai înalte își văd doar de interesele lor. Preferă
să trateze exclusiv cu guvernele, indiferent de coloratura lor. N-au avut niciodată o atitudine de exigenţă morală faţă de guvernele cu care intrau în legătură. Asta este o politică foarte greșită, dar tradiţională la francezi.
Atât de Gaulle, cât și urmașii lui au făcut realpolitik, deci să nu ne facem iluzii. Bunăoară, modul cum l-au cauţionat pe Ceaușescu, care i-a manipulat în chip diabolic pe occidentali, pretinzând că ar duce o politică independentă faţă de ruși. Era o gogoriţă pe care francezii au înghiţit-o fără să clipească.

Domnule profesor, sunt cunoscute teoriile lui Francis Fukuyama despre sfârșitul istoriei și etapa „postistorică” în care ar fi intrat omenirea. Dar se pare că recrudescenţa naţionalismelor în Europa de Est, problemele tranziţiei și celelalte îi cam dau peste cap pronosticurile. Parcă „însufleţit” de aceste cataclisme, politologul american Samuel P. Huntington vine și susţine foarte răspicat contrariul. Asistăm, zice el, la un șoc al civilizaţiilor, la o confruntare a religiilor, care se va acutiza în anii următori. Sunt acestea două extreme deopotrivă de fanteziste sau poate că pe undeva interferează, induc o doză de adevăr? Cum aţi defini dvs. epoca pe care o trăim astăzi?

Să vă spun sincer, mai mulţi ani la rând nu am vrut să citesc cartea lui Fukuyama numai din cauza titlului, care mă supăra. Ce este „sfârșitul istoriei”? Cum poţi să afirmi așa ceva?

E ca și cum ai scoate istoricii în șomaj!

Sfârșitul istoriei va fi Judecata de pe urmă, când o vrea Dumnezeu să se termine cu omul pe pământ. Apoi, mi-am dat seama că el nu a făcut decât să preia anumite formule de foarte veche filosofie care vorbeau de un sfârșit iminent al istoriei, deci nu ar fi chiar așa de fantezistă teoria lui cum pare din titlu. Cartea este destul de bine construită, însă reprezintă o pledoarie întemeiată pe o perioadă de observaţie mult prea scurtă – secolele XIX-XX – pentru a spune că democraţia de tip parlamentar o să învingă în lumea întreagă. Fukuyama nu acceptă punctul de vedere care, într-un sens, este al meu, și anume că trăim totuși niște cicluri de civilizaţie, că noi în momentul de faţă am trecut de faza marilor bătălii pentru supremaţie regională și am ajuns într-un punct de relativă unitate a civilizaţiei occidentale, din care, așa cum spuneam și la conferinţa ţinută la Universitate, consider că face parte toată Europa, inclusiv Rusia. Uitaţi-vă și la televizor: tineretul rus e îmbrăcat ca și cel american. De n-ar fi decât acest aspect exterior. Pe urmă, din punct de vedere cultural, chiar din veacul trecut, Rusia a dat în domeniul tuturor știinţelor, al literaturii, filosofiei, muzicii oameni cu totul remarcabili de inspiraţie occidentală, chit că ei credeau că spun altceva, dar nu-i adevărat. Se înscriau în curentele mari europene. Până și felul lui Pușkin de a scrie poezie imită modelele vestice. El a fost primul care s-a manifestat după 120 de ani după ce a dat Petru cel Mare semnalul europenizării. De câte zeci de ani, de câte generaţii ai nevoie pentru a asimila ceea ce este definitoriu în civilizaţia pe care o copiezi! Deci părerea mea este că
formăm o societate care se globalizează, dar nu prea văd posibilitatea, cu excepţia japonezilor și a altor câteva ţări din Extremul Orient, ca ceilalţi să poată face parte, într-adevăr, dintr-o civilizaţie globală. Să ne ferim de speculaţii și de profeţii gratuite. Eu cred că noi, occidentalii, cu America și cu Europa la un loc, o să îmbătrânim, din păcate, înainte ca toate continentele să fie omogene. Și deja am făcut un prim pas într-un nou Ev Mediu. Asta se vede, de pildă, în felul cu totul dezmăţat în care se desfășoară artele. Am spus-o și la Universitate: mă neliniștește faptul că perioadele de unitate ale unei civilizaţii, de relativă uniformitate și un comandament mai mult sau mai puţin unic, sunt în general perioade
clasice în dezvoltarea artelor. Or, noi de vreo 70 de ani suntem lansaţi în fel de fel de experienţe, complet nebunești, care reprezintă o ruptură în toate sensurile – și de gândire, și de creativitate artistică – faţă de evoluţia de vreo 400-500 de ani încoace.

Nu e mai curând o renaștere, domnule profesor?

Să fie o „renaștere”?… Orișice schimbare violentă ne îndeamnă să sperăm la o renaștere, dar eu cred că e mai curând un crepuscul. Uitaţi-vă la tot ce este postmodernismul – o explozie în toate direcţiile. Nu mai există nicio normă, niciun canon. Ăsta este un semn, după mine, de boală, nu e un semn de reviviscenţă spirituală. Europa se sclerozează. Vor veni noi valuri peste noi. Dar cine va prelua făclia dacă îmbătrânim noi? Și noi îmbătrânim și din punct de vedere fiziologic, în sensul că toate ţările de rasă albă nu-și mai înlocuiesc generaţiile, afară de Statele Unite, dar acolo nu putem ști dacă menţinerea lor din punct de vedere demografic nu se datorează, în mare măsură, imigraţiei de americani din America Centrală și de Sud, care sunt, în imensa lor majoritate, amerindieni și metiși. În restul lumii albe, noi scădem din an în an. Rusia, de exemplu, are o situaţie demografică catastrofală. Asta înseamnă că europenii îi cheamă pe ceilalţi. Franţa este plină de negri și de arabi. Transfuzia aceasta de sânge va atrage o schimbare a profilului etnic, fizionomic și moral. Eu mă uit la copilașii aceștia francezi care se răzvrătesc, care strică școlile, care își bat profesorii. De ce? Fiindcă nu se simt la ei acasă. Degeaba li se spune la școală „Nos ancêtres les Gaulois” (strămoșii
noștri gali) ș.a.m.d. Dar în momentul când majoritatea nu mai coboară din strămoșii gali și din Cezar, pe undeva s-a stricat continuitatea. În sensul ăsta, sunt pesimist pentru marele viitor. Cred că nu avem în faţa noastră decât câteva zeci de ani, câteva generaţii care au să continue lumea occidentală, plus Japonia, care ne-a adoptat complet, cu excepţia unor
particularităţi de artă, folclor ce ţin mai curând de un muzeu în aer liber. Știţi ce încoronează adoptarea civilizaţiei occidentale la ei? Faptul că au început să dea creatori de muzică de stil occidental. Au șefi de orchestră excelenţi care umblă în lumea întreagă. Or, am constatat, în contactele dintre civilizaţii, că ceea ce se transplantează mai greu, în general, este
muzica. Ea aparţine stratului celui mai profund al unei spiritualităţi etnice, străvechi. Japonezii au început să se îmbrace ca europenii și să aibă o armată de acest tip pe la 1860 și ceva. Le-au trebuit 120 de ani până când s-a întâmplat la ei același lucru despre care vă spuneam în cazul lui Pușkin și Petru cel Mare. Atât a durat perioada de incubaţie.

În final, domnule profesor, cum vedeţi soarta Basarabiei în contextul actual? Ce reacţie vom avea noi, basarabenii, cum vom face faţă acestor schimbări care se produc în jurul nostru?

Dvs. îmi puneţi o întrebare pe care s-ar fi cuvenit să v-o adresez eu. Cred că România trebuie să ajute cât mai mult Republica Moldova pentru a convinge majoritatea populaţiei de aici că este aberant să existe două Românii. Și, prin urmare, de la dvs. să vină dorinţa de reunire cu România. Dar primul pas trebuie să-l facem noi, fără să avem aerul că intervenim în
afacerile dvs. Să facem ordine la noi în casă, să ne îmbogăţim, să trăim mai bine. Am aflat, de exemplu, anul trecut de la un senator PAC, dl Radof, că norvegienii ne propuseseră – ei au devenit cei mai mari producători de gaze din Europa și au împins un pipeline până în Germania și până în Ungaria – ne propuseseră să ne adresăm unor instanţe internaţionale pentru finanţare ca să aducă gazele lor în România. Guvernul Văcăroiu a refuzat oferta și în câteva săptămâni reînnoia contractul cu Rusia. Așadar, pe vremea regimului precedent a existat o rea-voinţă de a fi legaţi sută-n sută de Occident. În momentul în care noi am fi avut un gazoduct la noi, aducându-ne gaze în cantitate suficientă, puteam să vă spunem și dvs.: nu riscaţi alipindu-vă României ca dintr-odată să fiţi pedepsiţi de Rusia prin tăierea gazelor. Șantajul economic în momentul de faţă este foarte puternic asupra Basarabiei. Or, repet aceste două lucruri: să ne întărim noi, românii din ţară, și să ne legăm temeinic de Europa, ca și dvs. să începeţisă vedeţi că și interesul, și sufletul vă este alături de România.

De altfel, în viziunea noastră, venirea Basarabiei spre Ţară ar aduce în metabolismul românesc interior o schimbare benefică. Pentru că, aici, în spaţiul nostru, s-a produs un soi de mic experiment: populaţia românească majoritară a fost infuzată cu elemente slave, alogene, care o obligă la o asimilare mai intensă.

Da, și, în plus, sunteţi niște oameni care v-aţi confruntat mai mult decât românii din dreapta Prutului cu un risc al deznaţionalizării și sunteţi, poate, mai buni luptători.

În orice caz, am mai îndepărta, poate, acest spirit balcanic, această glumă veșnică pusă pe degradarea lucrurilor serioase. Domnule profesor, vă mulţumesc pentru amabilitate.

martie 1997