era duminică şi n-aveam nimic de făcut

răpăitul tot mai intens al ploii îmi suna ca o mângâiere

şi ca o promisiune – cum pline de promisiuni

sunt toate dimineţile la oraş

am ascultat căderea timpului, aşa, picătură cu picătură

mult am ascultat, până s-au scurs

ÅŸi ultimele lacrimi de pe florile

cu nume orgolioase şi secrete din grădina bunicii

şi am simţit, ca în copilărie, acel frig luminos

care se naşte întotdeauna din ploaie…

apoi mi-am amintit ce-am scris, poate am citit, în ajun -

„singurătatea mea nu este o căutare a fericirii” -

şi am plâns, ca un suflet ce-şi aminteşte şi plânge…

la etajul de jos cineva făcea game la pian

sunetele acelea aveau în ele o tristeţe întâmplătoare

de parcă liniştea dimineţii ar fi simţit durere când a fost spartă

aÅŸa – obiceiuri ÅŸi zile

cufundate în poezia unei melancolii

când înghesui într-o reverie orele dimineţii

şi pot să spun un secret şi celui care nu mă cunoaşte

n-am scăpat niciodată de gustul eşecului

îl port în gât, în urechi şi în buzunare

printre oameni încălţaţi în cizme şi proverbe

aici zilele se împletesc amar – un fel de îngropare lentă a aÅŸteptărilor (…)

 

To Vals Tou Gamou – Eleni Karaindrou
http://bit.ly/fzDeRD

acum era devreme ÅŸi liniÅŸte
purtam pe umăr un înger nehrănit
refuzam să discut cu el
problemele pe care le am eu cu mine
la ce mi-ar folosi? mă întrebam supărat
în ultimul timp mă îndoiesc tot mai mult
că există Dumnezeu
şi asta înseamnă că suferinţa mea
nu are niciun rost…

şi când ajunsesem să-mi pară rău
că nu murisem încă ieri
să nu mai văd şi să simt atât
îmi iese în cale din curtea casei de pe
strada 31 August politicianul emblematic al zilelor noastre
mergea la vânătoare
purta în husă o armă – probabil scumpă,
cât câştig eu într-un an –
era îmbrăcat frumos, cumva elegant-sportiv
părea bine odihnit, interiorizat, abstras
- evident că nu m-a observat -
se gândea probabil cu satisfacţie
că a aranjat cum nu se poate mai bine
treburile politice în Basarabia pentru
următoarele decenii,
iar noi ar trebui să-i fim recunoscători
poate chiar să-i înălţăm o statuie…

îngerul mă părăsise
se făcuse cald, aerul devenise pâslos
- un chin pentru cei cu probleme de respiraţie, mă gândeam  -
eram singur pe strada care semnifica eliberarea noastră
pe ziduri, între reclame, cineva scrisese cu graffiti:
„jos comunismul!” ÅŸi „creÅŸtinul din portbagaj…”
erau mai multe însemnări, unele de nereprodus,
dar asta am reţinut eu înainte să intru în Casa Scriitorilor
unde era un miros de cenuşă şi oboseală
ÅŸi o liniÅŸte a nimicului

trăiam departe de mare, mă feream de oglinzi
şi de mulţimile care se bucurau şi se rugau
cu aceeaÅŸi fervoare

acum acolo era linişte şi eu puteam să observ:
unul dormea, ceilalţi îi apărau somnul
şi nu se dumereau că el era deja mort,
că avea gura împlută cu întuneric
ÅŸi mocnea un abur dulceag ÅŸi fertil ce ne umplea casa
(„mortul vivace” am spus despre cel ce – aparent – dormea,
şi am adaugat: „pe unii nici  moartea nu-i face mai liberi”,
dar am avut grijă să nu fiu auzit)

le eram recunoscător că nu mă cheamă
să stau împreună cu ei
îmi strigau în batjocură, plictisiţi şi ironici,
ca niÅŸte specialiÅŸti ai glumei:
acoperă-te cu ceva, stai şi tu la adăpost!

eu sunt dintr-aceia cărora nu le trebuie mult
pot să stau liniştit pe terasă-n grădină şi să citesc,
să ascult cum cresc ierburile şi respiră copacii
ÅŸi cum plouă…
- totdeauna e aşa o amiază plină de promisiuni -
stau ÅŸi aÅŸtept
chiar dacă ceea ce aştept nu va veni niciodată

                                         Un poem din grupajul de versuri pe care îl public în „Contrafort”. Revista va apărea sâmbătă, 28 februarie.

ţin minte ne adunam clandestin în localuri de la periferia
                                                                             oraşului
- spaţii obscure cu pereţii aspri şi groşi ca
nişte camere de tortură (cred că am auzit o
dată urletul unei fiinţe chinuite, dar n-am
mărturisit nimănui, zicându-mi că poate e
vreun reflex al imaginaţiei mele sau vreo
reminiscenţă de lectură – o, ce mult citeam pe atunci!) -
plăteam câteva ruble pentru un bilet de intrare
ÅŸi un fost profesor de ateism ÅŸtiinÅ£ific – Moghilnîi -
făcea întotdeauna o mică introducere la film
îndemnându-ne să vedem-să simţim-să înţelegem-să
                                                                   formulăm…

de-atunci păstrez câteva definiţii
care pun o măsură agitaţiilor mele formative
şi se constituie într-un conspect eliptic a ceea
ce găseam eu mai bun în spiritul rus:
“Andrei Rubliov” – teologia frumosului,
“Stalker” – necesitatea debarasării de prejudecăţi,
“Oglinda” – importanÅ£a memoriei,
“Nostalgia” – descumpănirea intelectualului între
                                                   Occident şi Orient

în josul paginii alte note fugare
- “să găsesc poezia lui Arseni…, să ascult
Bach, patimile, să privesc zăpezile lui Bruegel”…
precum şi acest rând ca un vers al unui poem
pe care nu l-am mai scris niciodată:
“o Siberie îngheÅ£ată prin care merg plângând…”
 

aş vrea mult să mă întrebe ceva astăzi
însă morţii ne umilesc prin indiferenţă

viaţa mea în Basarabia, începeam descriptiv
respiră un aer de temniţă abandonată
stăm aici şi hrănim (nu supăra pe nimeni pluralul)
o ceremonie exotică neîntreruptă
subvenţionăm dezastrul

e un fel de poor house pământul acesta,
                                spunea Domenico
un muzeu al erorilor (palmele lui deschise
îndreptate spre noi îi risipeau parcă elanul
şi tăcea încurcat)

Tania intervenea în stilul ei sumbru
sunând a Cassandră
astfel aflam că lacrima noastră ambulantă
ajunsese la BucureÅŸti
unde luase un premiu simbolic
pentru noi toţi
şi ne rugam ritualic pentru sănătatea
făcătorilor de bine
şi pentru acei mulţi
care au sombrat în alcoolism şi delaţiune
(de fapt noi chiar asta suntem – delatori / traducători
- un adevăr limpede şi indiferent
 mai bine să nu ne fi născut
conchidem câteodată în intimitate
dar încă nu s-a aflat ca o şoaptă
să vertebreze existenţa cuiva
şi totul rămâne doar un regret pios)

traversăm epoca roşie a tranziţiei
vorba preferată a preşedintelui Snegur
după o vizită în China e “disciplina sovestei*”
cum să conciliezi o atare sintagmă?
de fapt cel mai greu e să traduci
din basarabeană-n română

da, Unirea nu va avea loc nici anul acesta
relua Tania chiar din mijlocul frazei
tristul refren mulat pe feţele noastre
vom şlefui în continuare independenţa / indiferenţa
suveranitatea / subteranitatea
vom persista în prostie
şi tot ea: mai bine să vă povestesc
o întâmplare petrecută la Bucureşti
ÅŸi relata un captivant story cu fularul
lui Andrei PleÅŸu – profesorul ei preferat,
un fular roÅŸu…
extraordinar! am exclamat noi
dar Tania ne-a rugat să judecăm cele întâmplate
cu criterii estetice pure
fără nici o impregnaţie politică
şi eu am lăudat-o pentru talentul ei de a povesti

pe urmă am făcut exerciţii de memorie
am recitat versuri din poeţi americani
de exemplu: un poem descriind un tablou
cu un nud de femeie coborând scara
(o scară în spirală din lemn de nuc lucitor)
o femeie, spuneam, coborând la oameni drăguţi
şi cameramani exagerând cu multă competenţă
frumuseţea ei ce ne stârnea imaginaţia
încât am compus un poem cu o dinamică inversă
un poem descriind un tablou
cu un nud de femeie urcând scara
(o scară în spirală din lemn de nuc lucitor
- deci acelaÅŸi decor)
iar jos la capătul treptelor
lume drăguţă uşor frustrată
ÅŸi declicul aparatelor de fotografiat
înveÅŸnicind clipa…

compunerea aceasta colectivă a versurilor
am numit-o pasajul şcolăresc al existenţei noastre
delirul nostru pitic
trambulina necesară spre lectură
singura care ne apără
* rusism românizat însemnând conştiinţă, obraz

acum cel mai bine e să te refugiezi
în liniştea sonetului sub falduri metaforice
să descrii fiinÅ£e palide – proustiene
sau peisaje care să te tulbure fără
să te îngrijoreze
să suferi şi să dai suferinţei un adaos de sens