- Cât de bine se cunosc culturile română şi basarabeană?

- Am să folosesc pluralul, aşa cum îmi sugeraţi, pentru a facilita distincţia între creatorii şi publicul din România şi Republica Moldova, fără a pune sub semnul îndoielii „unitatea culturii române”, întrucât, la Chişinău, terminologia pe care o folosim este un subiect foarte sensibil. Aşadar, cele „două” culturi se cunosc pe potriva curiozităţii românului/basarabeanului pentru celălalt, pentru „fratele de peste Prut”. E un indiciu de civilizaţie această capacitate de a te interesa de celălalt, şi cred că avem încă multe de recuperat în ce priveşte deschiderea faţă de lume, ca să nu mai spun de interesul faţă de proximitatea României.

După 1989 s-au pus bazele unor colaborări la nivel instituţional: s-au fondat filiale ale unor asociaţii de creaţie româneşti în Basarabia, cum sunt USR şi UNITER. S-au deschis biblioteci patronate de importante centre culturale din oraşele României. În septembrie 2010 la Chişinău s-a deschis, în sfârşit, după o lungă perioadă de sabotaj din partea autorităţilor comuniste, un Institut Cultural Român, care a avut până acum mai multe iniţiative lăudabile, între care aducerea în Basarabia a unor valoroşi artişti – scriitori, pictori, cineaşti. Doar două exemple semnificative: Festivalul Zilele Literaturii Române la Chişinău, o idee a lui Vasile Ernu (invitaţii de până acum au fost Eugen Negrici, Varujan Vosganian, Ion Mureşan, Emil Brumaru, Radu Pavel Gheo, Cristian Teodorescu, Ion Vianu, Doina Ruşti, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu…), şi Festivalul Filmului Românesc Contemporan, care a prilejuit sosirea la Chişinău a celor mai titraţi regizori din „noul val” –  Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cornel Porumboiu, Radu Muntean ş. a. – şi difuzarea filmelor lor în cinematografele din Chişinău.

Dar mult mai temeinice au fost relaţiile care s-au închegat la nivel (inter)personal. Aşa am căpătat sentimentul că suntem o comunitate intelectuală, în pofida perioadelor de „îngheţ politic” generate de regimul neocomunist al lui Voronin.

În acelaşi timp, cred că există un dezechilibru al cunoaşterii între cele două părţi, în defavoarea basarabenilor. Majoritatea intelectualilor de la Chişinău sunt sincronizaţi cu „pulsul” culturii române de azi (găsindu-şi, fiecare, grupuri şi „platforme” corespondente în România), din păcate nu se poate spune acelaşi lucru despre confraţii lor români în raport cu climatul cultural basarabean.

Statul Român susţine cultura din Basarabia, însă a venit timpul ca şi statul moldovean să facă mai multe pentru creatorii săi şi pentru promovarea lor. Actuala guvernare de la Chişinău, deşi se declară pro-europeană şi recunoaşte comunitatea valorilor identitare şi culturale româneşti, este foarte inertă şi conservatoare în ce priveşte reforma în cultură (ca şi în celelalte domenii, de altfel). Sub pretextul că „regulamentele interne” nu permit subvenţionarea unor proiecte iniţiate de artişti independenţi, ci doar de structuri de stat (muzee, biblioteci, teatre…), Ministerul Culturii refuză să sprijine revistele de cultură din Moldova, respinge ideea finanţării măcar parţiale a unor abonamente în beneficiul bibliotecilor şi al liceelor de la ţară. Trăim într-o societate pluralistă, într-un timp al diversificării formelor de creativitate şi proprietate, dar „regulamentele interne” de la MC au rămas cele sovietice. Nimeni nu s-a gândit să le schimbe, să le adapteze la noile condiţii. În Basarabia stăm pe „nisipuri mişcătoare”. Nu poţi construi nimic durabil având o instabilitate politică pe cale să se cronicizeze (a se vedea istoria penibilă a nealegerii preşedintelui ţării). Instituţiile funcţionează de azi pe mâine, nimeni nu-şi asumă vreo iniţiativă majoră de reformă. Şi să nu uităm şi de puternica influenţă mediatică rusească – cea care subminează, consecvent, consolidarea unui public receptor de produse culturale româneşti în Republica Moldova.

- Care sunt prejudecăţile culturale ale basarabenilor faţă de România?

- Există o sumedenie de prejudecăţi benigne, inocente, care sunt fireşti până la un punct. De pildă, impresia că România s-a „scufundat” în manele, în „ţigănie”, că a sacrificat folclorul autentic. O seamă de intelectuali basarabeni „patrioţi/păşunişti” consideră că România, prin „centrele ei elitiste”, e bolnavă de cosmopolitism, e prea mimetică în raport cu Occidentul, că nu-şi respectă valorile tradiţionale şi „eroii naţionali”, de felul mareşalului Antonescu… Aceste percepţii se modifică prin cunoaştere, dacă este respectată premisa bunei-credinţe.

Însă prejudecata cea mai răspândită, aş zice chiar complexul cultural major care funcţionează în Basarabia în raport cu România, este cel al „fratelui mai mare de la Bucureşti”. Acest complex sună cam aşa: românul nu are o imagine strălucită în Europa, dar îşi oblojeşte orgoliul, manifestându-şi superioritatea faţă de „fraţii mai mici” şi necăjiţi din stânga Prutului. E un complex mai degrabă psihologic, care alimentează, cu sau fără voie, ideologia moldovenismului. O teorie fabricată în laboratoarele KGB-iste pentru a ţine despărţită Basarabia de România.

- Ce nu ştiu şi ar trebui să ştie românii despre cultura de dincolo de Prut?

- Mereu vor mai fi lucruri de aflat: nume interesante, opere competitive, mai ales dacă acestea sunt validate în prealabil în Occident (se mai întâmplă). În pofida contactelor şi a colaborărilor noastre de după 1990, handicapul de receptare a culturii basarabene în mijlocul publicului român este încă prea mare. Dar chiar şi în breasla literaţilor, poate cea mai activă şi mai „integrată” categorie profesională româno-română, lucrurile nu stau deloc pe roze. Felul mai mult decât expeditiv în care a prezentat Nicolae Manolescu literatura basarabeană în a sa „Istorie critică a literaturii române” demonstrează o atitudine superficială şi o nepăsare regretabilă (unii, la Chişinău, au spus că e vorba de „dispreţ”). Cred că domnul Manolescu, pentru care am un respect deosebit, şi-a făcut un mare deserviciu. Un minim interes pentru literatura scrisă în Basarabia l-ar fi determinat să se documenteze mai bine, sau cel puţin să fi redactat câteva fraze în care să promită că va adăuga un „capitol basarabean” într-o viitoare ediţie a opului său, mai ales că sunt, aşa cum au remarcat numeroşi comentatori, şi alte lucruri de corectat în „Istoria critică…”. Dar Manolescu nu e singurul hermeneut care a „survolat” la mare înălţime teritoriile necunoscute ale literaturii române din Basarabia. Alex Ştefănescu ne recomanda să scriem ca Grigore Vieru, pentru că poezia sa emoţionează şi este emblematică pentru ceea ce a înţeles el din sufletul basarabean… De ce nu ar adresa acelaşi îndemn şi scriitorilor din România, veniţi în literatură după idolul său Nichita Stănescu? Ion Simuţ a inventat formula „a cincea roată la căruţă” pentru literatura din Basarabia, dar, după ce s-a informat mai bine, şi-a schimbat optica şi a publicat o serie de eseuri consistente despre câţiva autori importanţi de la Chişinău…

Acum, în alt registru, mă întreb cum ne-am putea declara mulÅ£umiÅ£i de calitatea receptării, dacă lumea literară de la BucureÅŸti nu a auzit de romanul Temă pentru acasă de Nicolae Dabija, „o capodoperă” cu care, în sfârÅŸit, literatura română va lua mult-visatul Premiu Nobel? Cartea lui Dabija este citită cu religiozitate în ÅŸcolile din Basarabia. ÃŽn „Literatura ÅŸi Arta” – ziar condus chiar de autorul romanului –, au apărut săptămâni la rând grupaje de elogii sub genericul „Republica citeÅŸte o carte”…
Dincolo de aceste secvenţe de „folclor local”, tre­buie să spun că puţine titluri de autori basarabeni sunt prezente pe rafturile librăriilor româneşti, iar editurile importante din Ţară au devenit mult mai parcimonioase, mai rezervate cu aceştia. E un cerc vicios: literatura din Basarabia e puţin cunoscută, pentru că editorii români nu se dau în vânt după ea pe motiv de… lipsă de notorietate a autorilor! Până nu vom construi un sistem de „vase comunicante”, România/Basarabia, cultura din Moldova de Est va rămâne, în ochii consumatorilor de literatură români, o entitate „impură”, excentrică, marcată exclusiv de influenţe ruseşti. Mie personal îmi repugnă diferenţa căutată cu orice preţ, la care recurg unii scriitori mai tineri dintre Prut şi Nistru. Aceştia îşi cultivă „basarabenitatea”, apelând adesea la un limbaj rebarbativ, la un argou împănat cu rusisme, doar pentru a şoca, a ieşi în evidenţă. Mi se pare un drum înfundat, care şi-a epuizat deja potenţialul de noutate. Din punct de vedere estetic, e o „marfă” îndoielnică. Pe de altă parte, o literatură mare, viguroasă, aşa cum se vrea literatura română, ar trebui să asimileze, să „topească” şi asemenea „aluviuni”. Îşi au şi ele locul într-un metabolism estetic din care aşteptăm să iasă nişte opere de rezistenţă.
Cred că ar trebui căutate căi pentru a spori prezenţa creatorilor basarabeni pe piaţa românească şi pentru atragerea lor în strategii de promovare a culturii române în lume. Doar aşa putem spera să lichidăm decalajele de cunoaştere care persistă.

O variantă prescurtată a acestui interviu, acordat criticului literar Marius Chivu, a apărut în revista „Dilema veche” nr. 421 (7 – 14 martie 2012), BucureÅŸti.

- Dragă Vasile Gârneţ, ai împlinit la începutul lui februarie 50 de ani. Trăieşti ceva special în legătură cu acest eveniment sau îl priveşti ca un detaliu biografic fără vreo semnificaţie anume?

- Nu am „trăiri” speciale. Åži de ce aÅŸ avea? Am râs copios când, cu vreo două luni până la „eveniment”, un coleg scriitor, funcÅ£ionar la Uniune, mi-a amintit că – voce misterioasă, complice -, uite, acuÅŸi împlineÅŸti o vârstă, ce facem? I-am răspuns că nu trebuie să facem nimic ÅŸi că mă miră preocuparea lui. Vârsta unui scriitor nu ar trebui să fie atât de importantă, scriitorul se impune, dacă se impune, prin scrisul său. Nu-mi sărbătoresc în mod special zilele de naÅŸtere, cu atât mai mult îmi repugnă ideea să fac din ele o sărbătoare publică. La fel le-am răspuns ÅŸi celor de la Muzeul Literaturii, care m-au întrebat dacă vreau să marchez cumva aniversarea, că ei ar putea să organizeze o expoziÅ£ie, să facă chemarea obÅŸtii scriitoriceÅŸti… Mi se par extrem de provinciale asemenea reuniuni ÅŸi festivităţi. Am asistat de câteva ori la comemorări de acest fel – primitive, penibile, jenante, când rudele, prietenii ÅŸi cunoscuÅ£ii se elogiază fără măsură unii pe alÅ£ii – ÅŸi mi-am spus că nu voi fi niciodată protagonistul unor asemenea evenimente. Scriitorii basarabeni se omagiază grandilocvent în cadrul unor agape, strâns uniÅ£i în jurul unor canistre cu vin, a unor platouri cu plăcinte ÅŸi sarmale, fără să se îndoiască deloc că unii dintre ei ÅŸi-au atribuit fraudulos titulatura de scriitor. Åži aceÅŸti indivizi, ca să nu spun impostori, sunt sărbătoriÅ£i de Uniunea Scriitorilor pe bandă rulantă, conform calendarului, încât am ajuns să cred că activitatea USM se reduce doar la atât…
Cât despre cei 50 de ani ai mei, aş spune că – aşa cum îmi sugera Serafim Saka, telefonul căruia în aceste zile chiar m-a bucurat – este un loc (evit cuvântul înălţime) de unde se prospectează mai uşor, mai realist, ceea ce ai de făcut de-acum încolo. I-am dat dreptate… Şi pentru a încheia sentimental-poetic răspunsul la această primă întrebare, mai adaug: am sufletul încă destul de tânăr. Am impresia că sufletul meu întinereşte, devenind totodată mai înţelept. 

  – Ai debutat cu un roman, ai editat câteva cărÅ£i de poezie, una de eseu, iar, mai recent, împreună cu Vitalie Ciobanu ai semnat un amplu volum de jurnal. De mai mulÅ£i ani salahoreÅŸti, în calitate de director, la revista “Contrafort”. ÃŽn care dintre aceste ipostaze te regăseÅŸti mai împlinit ca profesionist? Ori poate ar fi mai nimerit să te întreb în care dintre ele te simÅ£i mai confortabil?

- Mă simt excelent atunci când îmi iese o pagină bine scrisă, indiferent de genul pe care îl abordez. Dacă rezultatul mă mulţumeşte, trăiesc de fiecare dată un sentiment de împlinire, mai ales după o perioadă de muncă intensă şi… chinuitoare. A „îmblânzi” cuvintele, a le face să răspundă docil impulsurilor tale, să se plieze, fericit, pe intenţie, să dea corp unor gânduri, senzaţii, impresii care te locuiesc, seamănă de multe ori cu o munca de galeră. Inspiraţia este un dar pe care doar cei harnici şi disciplinaţi îl primesc. Tind să am aceste calităţi, nu pot să spun că le-am dobândit. De multe ori nu scriu, ci mai degrabă aştept prilejul unor texte. Aceste intervale le umplu cu lecturi sau, aşa cum mi se întâmplă de aproape 15 ani, cu munca la revistă: a planifica, a gândi sumarul unui număr, a redacta interviuri, anchete, mese rotunde sau, adesea, a-i redacta pe alţi autori, în cazul în care „oferta” lor, în pofida imperfecţiunilor stilistice şi conceptuale, conţine totuşi ceva interesant şi valoros pentru politica editorială a Contrafortului – sunt eforturi prin ele însele obositoare, cronofage, frustrante… Continuitatea revistei şi calitatea ei sunt la fel de importante pentru mine ca şi scrierea propriilor mele cărţi, chiar dacă ea, revista, mi-a consumat, cu o lăcomie şi cruzime de carnivor, aş zice, multe cărţi, rămase simple virtualităţi. Mă bucur că am reuşit să scoatem, în volum, Literatur Express-ul, jurnalul nostru „pe două voci”, realizat împreună cu Vitalie Ciobanu, pentru că această experienţă uimitoare a noastră a putut suplini absenţa unor titluri de beletristică, dându-mi sentimentul unei împliniri de etapă. Nu vorbesc despre materia cărţii – o las pe seama cititorilor. Tot ce ne-am dorit a fost să le asigurăm un transfer imaginar cât mai fidel în locurile pe unde am ajuns cu Trenul Scriitorilor, făcându-i să simtă ceva din ceea ce am simţit noi de-a lungul traseului…
Poezia însă nu-mi dă pace şi vreau să revin, cât mai repede cu putinţă, cu o carte nouă. Însă, ştii, dragă Valentina, o carte este un eveniment, ar trebui să fie un eveniment în biografia unui scriitor, să marcheze un prag existenţial, să sugereze măcar o schimbare de viziune estetică, şi ar trebui să fie o dovadă de evoluţie pentru literatura naţională în ansamblu. Profesionalismul în literatură nu înseamnă a scrie abundent, a-ţi ocupa tot timpul cu asta, ci a scrie bine, chiar foarte bine, exigent, a scrie cu sângele tău… metaforic vorbind, nu vreau să sperii pe nimeni. Nu-mi pot stăpâni un sentiment de neîncredere, de rezervă faţă de cei care scot volume pe bandă rulantă, nereuşind ei înşişi să le mai ţină minte titlurile şi anii de apariţie, necum prietenii sau critica literară. Inflaţia în literatură e la fel de primejdioasă ca şi în cazul banilor – este indicele sigur al devalorizării.
 
- Continui să scrii proză? Crezi în destinul tău de romancier?

- Scriu proză cu o exigenţă care mă inhibă, mă anulează, mă face să ţin departe ceea ce scriu. Acesta e adevărul. Dar nu renunţ. Istoria literaturii spune că romanul vieţii vine oricum după 40 de ani, iar după 50, ar trebui să credem, mai şi glumind puţin, este aşteptată capodopera…
ExperienÅ£a mea literară de până acum mă fac să privesc proza ca pe un exerciÅ£iu extrem de complex ÅŸi dificil, care îţi cere o iscusinţă aproape perfectă ÅŸi o viziune de arhitect. Un roman este un univers pe care îl creezi. Or, ce „univers”, iartă-mă, sunt romanele „pleznite”, „maneliste” publicate la noi, scrise agramat, într-o limbă frustă, vulgară ÅŸi primitivă, fără nici o preocupare pentru construcÅ£ia dramatică, pentru detaliul artistic, pentru adâncimea psihologică a unor personaje… Unele asemenea produse mi se par ratate chiar de la titlu. Cred că unui scriitor n-ar trebui să i se ierte, atât de uÅŸor, o carte proastă. Trăim, slavă Domnului, alte timpuri. Azi nu mai putem invoca cenzura sau dictatura…
Nu mă aventurez să vorbesc despre „destin”, nu pun proza mea într-o relaţie cu destinul. Destinul meu de romancier, de prozator va fi revelat după ce voi publica paginile la care am lucrat în aceşti ani (un volum de nuvele şi un roman despre lumea intelectuală).

- Reprezintă proza noastră, romanul în speţă, un gen viabil, care ar putea, într-un viitor previzibil, să schimbe faţa întregii literaturi scrise la noi? Şi pentru a-şi atinge acest obiectiv, ce calităţi ar trebui să întrunească romanul din punctul tău de vedere?

- Romanul este coloana vertebrală, conştiinţa de sine a unei literaturi. Este scheletul, osatura pe care se împlineşte creaţia literară într-o limbă. Despre calităţile romanului, din punctul meu de vedere, am vorbit mai sus. Voi încerca să opinez despre romanul basarabean, care mi se pare destul de anemic, mai ales cel scris până la 1990, tributar ideologiei comuniste, scris în nelibertate, cenzurat – detaliu deloc neglijabil. Avem romane bucolice, sentimental-etniciste, care descriu la suprafaţă o lume mălăiaţă, bleagă, parodică (puţinele excepţii nu fac decât să confirme regula). O lume de hârtie la nivelul „pătăraniei”, al parabolelor glumeţe, al simţurilor primare, al unui sentimentalism deloc profund, previzibil şi lacrimogen. Nu găsesc în proza noastră un personaj memorabil, nici semne care să deconspire marea tragedie care s-a întâmplat în acest teritoriu…
Cred că a venit timpul să ne preocupe într-o măsură mult mai mare ideea de a comunica ceva, cu proza noastră, unui public străin, de a o face „translabilă” pentru un cititor de altă limbă – nu strict în sensul traductibilităţii, sacrificând subtilităţile, ci al inteligibilităţii de conţinut şi de armonie a formei. Adică, o mai mare preocupare pentru „universal”, pentru „exemplaritate”, pentru „arhetipal”, pentru tot ce ne poate apropia de alte popoare, de alte culturi. Literatura are din acest punct de vedere un handicap major – codurile, limbajele, simbolurile la care recurge o condamnă la o anumită criză de receptare şi audienţă, mai ales când e vorba de o limbă de circulaţie limitată, cum este româna şi oricare altă limbă din acest spaţiu al Europei. Poate de aceea ar fi bine să învăţăm de la scriitorii cehi, polonezi, unguri, sloveni, croaţi, albanezi etc., formule estetice şi modalităţi practice de a ne face „exportabilă” creaţia literară.

- Este ego-ul (egolatria) scriitorului o fortăreaţă inexpugnabilă? Ai putea să-mi spui câte ceva şi despre vulnerabilităţile zidurilor cu care se înconjoară de obicei scriitorul?
 
- Un scriitor se defineşte în primul rând prin subiectivitatea sa, printr-un ego supradimensionat, altfel i-ar lipsi motivaţia creaţiei. Nu vreau să rostesc truisme, se ştie în general cum stau lucrurile în această privinţă. Scriitorii au fost mereu fiinţe greu de clasificat, greu de înregimentat, iar atunci când această înseriere s-a întâmplat, cu acordul scriitorului, ahtiat de bani şi privilegii, priveliştea a fost cel mai adesea deprimantă… Subiectul însă e foarte delicat. Pentru a-l concura pe Dumnezeu îţi trebuie resurse de orgoliu, nu glumă. Orgoliul unui scriitor apare în ochii profanilor drept o insultă adusă bunelor moravuri sau ierarhiilor politice şi sociale constituite. Dacă pretenţiile de unicitate, de exclusivitate ale scriitorului sunt susţinute de o operă de anvergură, acest scandal se resoarbe în cele din urmă şi „Cezarului” i se dă ce i se cuvine, dacă însă opera e subţirică, vanitatea literară devine ridicolă, un spectacol grotesc, o paradă a neputinţei drapate strident. Egoul unui scriitor adevărat nu este doar acea crusta a superiorităţii care îi contrariază pe mediocri, ea ascunde şi vulnerabilităţi majore: o sensibilitate exacerbată, o conştiinţă a datoriei şi a suferinţei greu de suportat pentru persoanele lipsite de imaginaţie, fericite în inconştienţa lor erbivoră, iartă-mi expresia. Un scriitor adevărat, dincolo de aparenta-i neglijenţă faţă de reguli şi cutume, îşi fixează standarde morale şi de calitate care l-ar face pe un neiniţiat să se cutremure. Egoul scriitorului este o rană dezgolită, nu ai cum să cunoşti fiinţa umană în abisurile ei şi lumea în totalitatea chipurilor sale contradictorii, dacă eşti prea preocupat de „imunitate”, de vitaminizarea propriului corp, de măsura comună, cuminte, „călduţă”. E greu pentru un scriitor să fie „politic corect” în literatura sa, însă ca prezenţă publică, el ar trebui să se gândească de două ori înainte de a se pronunţa. Întrucât vorbele sale rezonează. Eu cred că politeţea este religia omului modern, iar un scriitor, prin capacitatea sa de a fi empatic, de a „intra” în pielea altora, nu are cum să nu se gândească cum s-ar simţi el însuşi ca victimă a unei conduite incorecte, nedrepte din partea semenilor. O inversare a rolurilor este oricând posibilă. 
Şi ca să închei această divagaţie, spun că semnul suprem al egoului meu este tendinţa mea irepresibilă spre libertate, pe care mi-o apăr necondiţionat, indiferent de costuri.

- De ce crezi că a devenit literatura aproape o chestiune privată a celor ce o fac?

- Literatura operează selectiv şi a fost întotdeauna o chestiune privată, destinată unui cerc restrâns de cunoscători. Pe mine mă interesează calitatea cititorilor, nu numărul lor. Nu cred, de exemplu, că poezia e scrisă pentru mulţi, în orice caz nu pentru toţi. Poezia, inclusiv cea modernă, se predă în şcoală, dar nu e receptată. Dacă vrei să scrii poezie pentru toţi, să comunici cu toţi, scrii poezii ca nişte articole de ziar, cum făceau unii dintre poeţii noştri după 1990. Dar şi această poezie de stadion sau de piaţă are un timp prielnic destul de scurt.
Noi avem în prezent acest sentiment al frustrării, al marginalizării scriitorului, din cauza dispariţiei statului comunist, care dădea impresia că le poartă de grijă oamenilor de creaţie, că ajută literatura, că stimulează cititorul şi lectura în general. Reversul acestei „griji” este bine cunoscut şi nu cred că am dori-o reconstituită. Literatura este un tărâm al singurătăţii, al deplasării pe cont propriu, nu se poate „crea” în colectiv. Pe de altă parte, suferinţa noastră se leagă, indiscutabil, de condiţiile dure ale existenţei scriitorului în Basarabia şi de indiferenţa celor pentru care scriem: cărţile circulă prost, nu se vând (şi nu neapărat din cauza nivelului lor artistic scăzut), respectul pentru scriitori s-a diminuat mult în aceşti ani, dar asta şi din vina scriitorilor, care nu au înţeles că trăim o altă epocă, în care avem de susţinut un examen în fiecare zi, că o consacrare definitivă nu există, e iluzorie, ea nu mai durează nici măcar în spaţiul unei generaţii… Iar deschiderea către „lumea liberă” a mai handicapat o dată în plus scriitorul basarabean, necunoscător de limbi străine şi glorios numai în satul de baştină. Pentru a coborî pe terenul realităţii, voi evoca aici o mică, dar exemplară, cred, întâmplare. Am fost împreună cu un scriitor mai vârstnic, acum câţiva ani, într-un sejur de creaţie într-o ţară occidentală, şi văzându-i revolta lui că nimeni nu-l băga în seamă, chiar aşa i-am spus: nu vă miraţi, aici nimeni nu vă cunoaşte, nu vă ştie meritele de acasă şi titlurile de „scriitor al poporului”. Aici trebuie să o iei de la capăt, aici eşti atât cât reuşeşti să-i faci pe alţii să înţeleagă, să perceapă din personalitatea pe care o ai, dacă o ai.

- În critică – nu mă refer aici la criticii din România care se pronunţă sporadic pe marginea cărţilor anumitor autori de la noi – literatura noastră este prezentă ca un proces fără o orientare clară. Iar acolo, unde este identificată o orientare, logica ei pare una depăşită şi irelevantă. Apar destule cărţi, unele chiar iau premii. Putem însă contabiliza nişte reuşite literare clare pe fundalul harababurii de criterii sau, mai curând, al disoluţiei criteriilor care obturează astăzi evaluarea fenomenului literar?
 
- Adevărul despre valorile literare ÅŸi despre critica literară care le fundamentează în Basarabia este mult mai dur decât îl spunem noi. Acest adevăr se ÅŸtie, dar puÅ£ini au curajul să-l formuleze. Cred că doar vreo 10 nume de scriitori basarabeni sunt cunoscuÅ£i ÅŸi contează în România, acolo unde, vrem-nu vrem, se certifică valoarea unui scriitor de limbă română. Restul scriitorilor – ÅŸi avem peste 300 în Republica Moldova – nu există pentru spaÅ£iul românesc. Nu vreau să umblu cu liste, nu mă tem de furia unora. Lista insucceselor ÅŸi a ratărilor este mult prea lungă… De această stare de lucruri se face vinovată critica noastră literară, care pe lângă faptul că este insuficientă, slab pregătită, are un limbaj ÅŸi o gândire revolute, este lipsită de curajul meseriei, al fermităţii criteriilor, spunând lucrurilor pe nume, separând valoarea – puÅ£ină – de nonvaloarea sufocantă. Ea, această critică literară handicapată, a făcut din scriitorul român din Basarabia un fel de Ahile bun la toate – ÅŸi monstru politic, patriot fără prihană, ÅŸi talent literar polivalent. Unii dintre cei lăudaÅ£i chiar au crezut acestor cântece de sirenă. Critica de calitate nu este încurajată. Conflictul dintre generaÅ£ii care s-a conturat după 1990, în ciuda faptului că a căzut în vulgarităţi ÅŸi acuzaÅ£ii absurde, în atacuri la persoană – dintr-o anumită parte a baricadei!– a avut meritul că a mai limpezit criteriile, a mai despărÅ£it apele, iar în toiul acestor polemici, atât cât au putut fi ele înregistrate, s-a văzut clar diferenÅ£a de valoare dintre tabere, aÅŸa încât selecÅ£ia a fost indirectă.
Şi ca să închei un prim palier al răspunsului la această întrebare, eu nu cred că avem în Basarabia o instituţie a criticii literare afirmată plenar. Avem doar câteva nume, „întâmplări fericite”, „excepţii” – sunt de găsit în generaţia optzecistă -, care fac încă şi mai dezolant întregul peisaj critic basarabean. Constat cu acest prilej că cea mai recentă promoţie literară de la noi încă nu şi-a descoperit nişte voci critice solide, cu vocaţie, şi această absenţă se va repercuta neplăcut asupra evoluţiei şi afirmării lor literare.
ÃŽn ceea ce priveÅŸte critica literară românească ÅŸi aprecierile pe care le dă ea literaturii din Basarabia – aprecieri grăbite, superficiale, uneori arogante – cred că n-ar trebui să ne mirăm mult. O relectură atentă, pe criterii estetice, nu are cine să o facă. Pentru a evalua producÅ£ia literară scrisă în chirilică în Moldova în ultimii 60 de ani, ar trebui să găsim un martir, care să se consacre – cu ce folos?! – acestui fenomen. Un critic independent, onest, care să facă abstracÅ£ie de jocurile literare de aici, de reÅ£eaua de orgolii ÅŸi relaÅ£ii locale. AÅŸa cum nu s-a ivit până acum vreun critic literar basarabean care să întreprindă o reevaluare de pe poziÅ£ii noi, de ce ar încerca-o unul din România – un arhivar, un fanatic al lecturii, care să descopere mărgăritare, valenÅ£e, carate în maldărul de scrieri prăfuite din perioada sovietică, croind o nouă panoramă a literaturii basarabene, una care să-i surprindă până ÅŸi pe actanÅ£ii scrisului din Moldova ÅŸi să-i convingă pe confraÅ£ii de peste Prut să privească cu mai mult interes ÅŸi respect la literatura scrisă aici.

- Din perspectiva unui om care s-a dedicat scrisului, o meserie atât de …paralelă cu timpul nostru pragmatic şi mercantil, cum priveşti la această frenezie capitalistă sau la acest, latent până nu demult, instinct de migratori care i-a scos pe compatrioţii noştri din amorţeală, i-a pus în mişcare şi i-a făcut să se risipească prin lume în număr atât de mare?  

- În Basarabia există un simulacru de capitalism, traversăm perioada barbară, fără lege a acumulării de bani şi de bunuri, când unii, puţini, fac averi colosale într-un timp record, iar pe de cealaltă parte avem o sărăcie şi o disperare a majorităţii populaţiei greu de imaginat.
MigraÅ£ia – de fapt fuga basarabenilor din propria Å£ară – este un fenomen prin care au trecut, poate în proporÅ£ii mai puÅ£in dramatice, ÅŸi alte popoare. Această migraÅ£iune este o tragedie – dacă mă gândesc la destrămarea familiilor, la copiii ÅŸi bătrânii abandonaÅ£i -, dar ÅŸi o ÅŸansă pentru aceÅŸti oameni ÅŸi pentru acest pământ. MulÅ£i dintre cei plecaÅ£i se vor întoarce, vor veni cu bani mai mulÅ£i ÅŸi, sper, cu o mentalitate schimbată. Ei vor schimba ÅŸi faÅ£a Basarabiei. Sigur, se poate teoretiza mult ÅŸi nuanÅ£at pe acest subiect, care este ÅŸi foarte generos în plan literar. Sper să citim romane, povestiri ÅŸi piese (au ÅŸi apărut deja) care să consemneze artistic, memorabil acest fenomen. ÃŽn satul meu de baÅŸtină, tot mai părăsit cei drept, am întâlnit tineri care vorbeau mai multe limbi: italiană, spaniolă, portugheză, franceză… E incredibil cum niÅŸte tipi care abia puteau formula o propoziÅ£ie inteligibilă în limba română, vorbesc acum fluent în limbi străine. M-a bucurat ÅŸi felul cum încep să gândească. Mi-au spus că se vor întoarce în Moldova peste câţiva ani, dar nu se vor stabili în sat, făcându-ÅŸi case noi într-un loc aproape pustiu ÅŸi fără nici o perspectivă de dezvoltare. Am fost surprins să-i aud spunând că avem prea multe sate, mici, primitive, fără apă, fără drumuri, fără gaze, ca în Evul Mediu, ceea ce n-au văzut pe unde au fost. Åži au dreptate.
Fenomenul migraÅ£iei este foarte interesant pentru literatură. Se spune că noi, românii, basarabenii, am fi patriarhali, blajini-rustici, care cioplesc la doage ÅŸi pasc mioare năzdrăvane etc., – imagine intens exploatată în literatura anilor trecuÅ£i. Ei bine, fenomenul migraÅ£iei în secolul 21 exercită mari presiuni asupra acestui portret psihologic ÅŸi iconografic perimat al românului de aici ÅŸi de dincolo de Prut. Ba chiar îl face ţăndări. Un ÅŸlagăr folcloric precum „Casa părintească nu se vede” sfidează realitatea. Cea mai rămas din proverbiala noastră bunătate ÅŸi cumsecădenie, din ospitalitatea mult lăudată ÅŸi cucernicia nedezminÅ£ită de-a lungul veacurilor? Unui scriitor conectat la realitatea de azi i-ar fi ruÅŸine să mai insiste pe aceste poncife, pe aceste cliÅŸee de doi bani. Depeizarea, contactul cu alte popoare, cu alte culturi ÅŸi tradiÅ£ii naÅ£ionale exercită un adevărat ÅŸoc asupra structurii noastre naÅ£ionale, îi orientează metabolismul într-o direcÅ£ie azi imposibil de prezumat, ÅŸi tocmai aceste zig-zaguri ÅŸi „altoiuri” identitare reprezintă o sursă de inspiraÅ£ie foarte interesantă. Dincolo de tragediile cu care se însoÅ£eÅŸte, actuala „bejenie” a basarabenilor îi aduce pe coordonatele unei lumi globalizate, îi obligă să-ÅŸi abandoneze ocupaÅ£ia preferată – boicotul istoriei – , îi face responsabili nu numai pentru familia de acasă ÅŸi bătătura strămoÅŸilor, ci pentru destinul întregii lumi. Apare la orizont un cu totul alt gen de personaj literar – basarabeanul nomad, aventurier, lipsit de scrupule sau, dimpotrivă, animat de un simÅ£ etic ÅŸi civic modern. Scriitorii noÅŸtri nu pot ignora acest personaj, fără a da senzaÅ£ia că au devenit ei înÅŸiÅŸi niÅŸte exponate într-un muzeu de vechituri.

- Ai scris adesea despre condiţia intelectualului. Mai au azi nevoie moldovenii de militanţi, de profeţi, de „mergători-în popor”, în fine, de intelectuali?  

- Orice popor este condus de o elită. Intelectualii sunt „sarea şi piperul” unei societăţi. De intelectuali mereu va fi nevoie dacă o comunitate şi o ţară vrea să aibă un viitor. Faptul că la noi sintagma „intelectual militant” are acum mai mult o conotaţie peiorativă denotă mai degrabă impostura celor care şi-au atribuit abuziv acest calificativ. 
Am spus-o într-o carte a mea, Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate (Editura Polirom, 2005), că eşecul postcomunist al Basarabiei se datorează unei intelectualităţi debile, fără un proiect coerent şi viabil pentru societate. Nu are rost să mai dezvolt subiectul aici. Spun doar că în Basarabia, după opinia mea, e o mare criză de minţi luminate, de oameni de caracter şi de profesionişti adevăraţi în toate domeniile. Peisajul e dominat de amatori şi improvizatori. Cred că pentru noi se potriveşte spusa lui Ioan Petru Culianu – „o Siberie a spiritului”. Şi asta din cauza că mediul intelectual basarabean nu a avut, de-a lungul istoriei,  răgazul să îşi cearnă şi discearnă valorile.
Intelectualul adevărat într-un cadru politic cum este cel al Republicii Moldova este sabotat. La noi domină criteriul non-valorii şi obedienţa ca reţetă de comportament. Dacă nu aude vocile disidente, dacă nu are acces la discursul alternativ al intelectualilor de calitate, publicul ia drept „modele intelectuale” nişte slugoi ai puterii. Intelectual adevărat este un agent al spiritului critic, este un ferment al dezbaterii, al îndoielii, al interogaţiei neliniştite. Când şi unde se mai aud asemenea voci în Basarabia? Ele sunt persecutate de regimul comunist de la Chişinău şi, din păcate, prea puţin ascultate în România, unde agenda publică are alte priorităţi. Ne învârtim într-un cerc vicios, în care deţinătorii puterii politice fac legea, iar purtătorii de mesaje morale „cad” în afara ei, sunt lipsiţi de audienţă.
Pe de altă parte, cred că însuşi termenul, noţiunea de „intelectual” s-a diminuat mult în ultimele decenii. E un subiect care ar merita, poate, o discuţie aparte. Am impresia că nu mai există intelectuali, există doar un număr de oameni instruiţi, suficient de bine pregătiţi profesional, unii dintre ei chiar talentaţi, care trăiesc bine şi îşi apără cum pot privilegiile. Ultimul mare intelectual pe care l-am cunoscut a fost Andrei Saharov.

- Se vorbeşte mult la noi despre absenţa unui cadru cultural care ar încuraja scrisul şi l-ar face să depăşească un anume orizont provincial.  În ce măsură depinde însă potenţialul unei literaturi de contextul politic, de accidentele jocului democratic, de politicile, implicit cele culturale, pe care un stat normal este în drept să le promoveze?

- Nu e vorba, după opinia mea, de nişte „accidente” sau dereglări provizorii ale jocului democratic, ci de o tragedie în toată regula. Vorbim de un sistem politic antidemocratic instaurat acum la Chişinău, de inspiraţie străină, în care sunt atacate valorile naţionale. S-a ajuns până acolo că ni se sugerează şi chiar ni se impune, de la înalte nivele de partid şi de stat, să numim altfel limba în care scriem. În aceste timpuri, care te invită să te deschizi către modernitate şi postmodernitate, nu poţi avea un randament literar mulţumitor, pentru că acasă, în Basarabia, în ţara ta, ţi se repudiază identitatea naţională şi culturală, adică raţiunea ta de a fi. Suntem victima acestui handicap politic, acestui şantaj interminabil care măreşte falia dintre tine, scriitor basarabean, şi restul culturii naţionale, între tine şi literatura europeană. Şi nu este vorba doar de dificultăţile de circulaţie şi de barierele administrative care te separă de lumea liberă. Mai grav, mă refer la diferenţa dintre setul de repere culturale instalată între tine şi confraţii din exterior. Tu te cantonezi în nesfârşita bătălie identitară, ei discută probleme dintr-un alt timp, la care încă nu ai ajuns. În Moldova, ca scriitor eşti afectat, hărţuit, persecutat, lipsit de o atmosferă propice creaţiei, emulaţiei literare, obligat mereu să te aperi, să tremuri deasupra micului statut de autonomie dobândit după 1989, un statut de autonomie care a devenit o culpă, un delict în ochii unei puteri politice de orientare antiromânească şi antieuropeană. De la această stare, care evocă mai degrabă „regimul artelor şi muniţiilor” (vorba celor de la Dilema Veche) din epoca totalitară decât efervescenţa unei ţări în plină europenizare, a vorbi despre „politici culturale” în spiritul noilor timpuri, democratice şi capitaliste, politici culturale pe care statul trebuie să le aplice în beneficiul creatorilor de valori şi al publicului consumator, este o distanţă de ani-lumină.

- Prin luările sale tranşante de atitudine revista voastră a nemulţumit destule somităţi locale şi mai ales a stârnit mânia emulilor lor. Eticheta de „aprigi demolatori ai valorilor”  stă încă bine lipită pe tot ce poartă marca „Contrafort”, iar ostilităţile nu par deloc să se fi încheiat odată cu trecerea timpului. Te consideri un negativist, Vasile Gârneţ?

- Nu, nu sunt un negativist. Sunt, vreau să sper, un tip lucid ÅŸi exigent. Exigent cu mine ÅŸi cu cei din jurul meu. Nu am avut, de când apare revista Contrafort – ÅŸi sunt deja 14 ani – „atitudini tranÅŸante”, decisive, n-am atacat ÅŸi nu am organizat campanii de demolare a cuiva, promovându-ne pe noi ÅŸi prietenii noÅŸtri în contrapartidă, aÅŸa cum au crezut mulÅ£i că se va întâmpla după lansarea revistei. Cei care se îndoiesc de adevărul acestei afirmaÅ£ii, n-au decât să răsfoiască colecÅ£ia revistei, colecÅ£ie care există în câteva biblioteci din ChiÅŸinău ÅŸi, parÅ£ial, pe Internet. Nu am pornit revista ca să demolăm, ci ne-am propus să construim, tenace ÅŸi cu măsură, să facem o altfel de revistă culturală la ChiÅŸinău, o alternativă la ceea ce exista până atunci. Strategia noastră – deÅŸi aparent nespectaculoasă – a fost câştigătoare pe termen lung. Ne-am câştigat respectul nu prin demolări, deconspirări ÅŸi revoluÅ£ii culturale. Am încercat să promovăm valoarea, spiritul critic, comentariul realist, neincomiastic în mediul literar ÅŸi cultural de la noi. Åži tocmai această atitudine a deranjat, a stârnit mânia antielitistă, antipostmodernistă, antieruropenistă a adversarilor noÅŸtri. Era imposibil să ne califice drept detractori, vulgari sau nulităţi, aÅŸa cum au procedat cu alÅ£ii, care, din păcate, au dat motive pentru aceasta. Nu „am demolat valori”, am afirmat ÅŸi consolidat altele, cele adevărate, după părerea noastră, ÅŸi am neglijat, pur ÅŸi simplu, falsele valori impuse în perioada sovietică.
Etichetele pe care au încercat să ni le lipească sunt false. Tocmai ele sunt foarte uşor de demolat, doar îţi trebuie răbdare şi timp. Un exemplu: săptămânalul Literatura şi arta a lansat în paginile sale minciuna cum că redactorii de la Contrafort au afirmat despre Grigore Vieru că ar scrie „o poezie idioată”. Sintagma aceasta, însoţită de blestemele de rigoare, au vehiculat-o ani la rând detractorii noştri, fără să se obosească s-o depisteze în vreunul din textele mele sau ale lui Vitalie Ciobanu. Chiar Grigore Vieru a preluat calomnia, fără sa verifice veridicitatea ei. Când am văzut că invocă din nou această sintagmă într-un interviu, sugerând că problemele de sănătate pe care le avea sunt cauzate de atacurile „inamicilor” săi, am scris un text în Contrafort în care am demonstrat cine a formulat această sintagmă nefericită, în ce publicaţie a apărut şi în ce context. Ironia amară a cazului este că tocmai revista Contrafort a amendat, în paginile sale, prin vocile unor colaboratori, această formulare. Din păcate, nici Grigore Vieru şi nici Literatura şi arta n-au reacţionat la articolul meu, în care limpezeam lucrurile. Nu vreau să cred că le pare rău că nu mai pot manipula publicul, proferând în continuare aceleaşi acuzaţii.
Ceea ce m-a întristat mai tare, în cazul acestor calomnii la adresa Contrafortului, au fost atacurile mai mult sau mai puţin camuflate ale unor colegi de generaţie sau mai tineri, care, de la sacramentala întrebare „cine i-a împuternicit pe ei să facă o asemenea revistă?” au ajuns să bârfească ordinar, să comenteze viaţa mea personală… Nu am simţit, din păcate, o autentică şi stabilă solidaritate de generaţie în aceşti ani. Există invidii, le înţeleg perfect, uneori ne despart biblioteci şi, probabil, o tablă de valori diferită, dar cred că şi nişte polemici se puteau consuma într-un cadru mai civilizat…
Eu am spus că nu poţi polemiza, de pildă, cu Andrei Strâmbeanu, pentru că nu poţi polemiza cu abisul, însă pe urmă mi-am dat seama că cea mai aprigă lovitură este să-i neglijezi.
 
- Dincolo de forma ei, este această dispută una empirică sau una literară, de principii? Se rezumă ea la o respingere de „canon” sau  a degradat într-un conflict–  nici măcar generaÅ£ionist — care dă complicaÅ£ii, asemenea ultimului virus de gripă ce bântuie în această iarnă continentul?

- Eu am scris un articol acum câţiva ani pentru Dilema, şi pe care l-am intitulat „Conflictul biografiilor”. Pe lângă o diferenţă de opinii estetice, firească la oameni din diferite generaţii, cred că mai este vorba şi de biografii încărcate ale unora dintre preopinenţi noştri, care au crezut că prin atac la persoană pot camufla un trecut nu tocmai glorios şi demn. Pe de altă parte, este vorba şi de o calitate umană destul de proastă, de o cultură insuficientă. Nu e un secret că acolo unde este mai multă cultură, disputele sunt necesare, rodnice şi au chiar un farmec al lor. La noi, aşa cum bine spui, aceste polemici au degradat nepermis şi au dat complicaţii, uneori ruşinoase. Ne-ar prinde bine o cultură a polemicii şi, de ce nu, chiar una a negaţiei.

- În postmodernitate literatura se relevă ca o deschidere spre alte culturi. Ca să fac o trimitere (în spiritul intertextualităţii) la titlul uneia din cărţile tale, ar putea fi imaginată ca o vastă “câmpie Borges”. Borges însuşi scrie într-un loc că nu suntem datori unei singure tradiţii întrucât putem aspira la toate. Cum ai comenta această afirmaţie ? Despre care tradiţie am putea vorbi în cazul literaturii ce se scrie astăzi la noi?

- Borges are atâtea formulări memorabile, provocatoare, definitive, ilustrative şi manipulatoare pentru epoca postmodernă pe care o parcurgem, încât uneori mi se pare că după el n-ar mai fi trebuit să scriem literatură, ci doar să comentăm textele argentinianului. Sunt un om care a citit – după expresia lui Harold Bloom – frecvent şi cu atenţie din ce a scris autorul „Cărţii de nisip”, aşa că am devenit, inevitabil, borgesian. E drept că uneori, mai des în ultimul timp, mă revolt, îmi place să-i contest afirmaţiile – nu şi pe cea pe care o pomeneşti în întrebare -, considerând şi eu că urmându-l consecvent şi cu încredere ajungi într-o fundătură, te simţi cu elanul creator amputat. Dar această stare îmi trece, din fericire. Şi mă ajută tot Borges, adică: biblioteca, fantezia creatoare ca agent al realului, imboldul de a rescrie… Gata despre Borges, pentru că m-aş lungi foarte mult.
Cât despre tradiÅ£ia literară basarabeană… O tradiÅ£ie literară se fundamentează pe niÅŸte autori mari, importanÅ£i, pe niÅŸte cărÅ£i valoroase care să impună un anume nivel. ÃŽn Basarabia nu există aÅŸa ceva. Nu recitesc, recunosc cu strângere de inimă, cărÅ£i ale unor autori basarabeni. Am nevoie să fiu „instigat” în mod special pentru asta.
 
- Ce apreciezi şi ce îţi displace la cea mai tânără generaţie de scriitori ?

- Apreciez dezinvoltura, tupeul, dezinhibarea, curajul ÅŸi revolta lor. ÃŽi invidiez – o invidie albă – că au crescut ÅŸi s-au format în libertate, că pot face studii serioase, oriunde în lume – ÅŸi unii dintre ei chiar profită de această ÅŸansă -, că trăiesc un timp fără o ideologie asupritoare, că pot publica în mai multe reviste (în Basarabia ÅŸi în România), că pot edita cărÅ£i în regie proprie, cum îi duce capul, fără o recomandare a vreunui „consultant la poezie sau proză”, aciuat pe la Uniunea Scriitorilor, cum a fost la debutul meu.
Generaţia mea a cărat în valize, pe ascuns, cărţi româneşti de la Odesa, Kiev, Moscova şi Leningrad, încropindu-ne mici biblioteci, făcându-ne o cultură împotriva a ceea ce eram programaţi să devenim, prin cursurile imbecile, în limba rusă, de la Universitate, în timp ce tinerii de astăzi îşi lansează cărţile de poezie la Bucureşti. Şi, mai ales, nu-i apostrofează nimeni, nu-i întreabă dacă au ei mamă şi tată doar pentru că scriu poezie fără rimă.
ÃŽmi displace puÅ£in propensiunea lor pentru spectacol – uÅŸurinÅ£a cu care se dau în spectacol – ÅŸi slaba cunoaÅŸtere, la unii dintre ei, a limbii române, limba în care scriu. Constat cu tristeÅ£e că aceÅŸti poeÅ£i contribuie ÅŸi ei, într-un fel, la degradarea limbii române în Basarabia – acelaÅŸi lucru se întâmplă ÅŸi în România, dar acolo oricum lucrurile stau mai bine. Ori la noi e catastrofal când un poet, mai vârstnic sau debutant, scrie prost ÅŸi agramat. Am întâlnit poeÅ£i agramaÅ£i, am răsfoit cărÅ£i cu o sumedenie de greÅŸeli, cărÅ£i prost concepute, cărÅ£i ratate, care ar fi avut nevoie de un redactor competent, un redactor care să lucreze, împreună cu autorul, la construirea unei cărÅ£i. ÃŽmi pare rău că în Basarabia a dispărut meseria de redactor de carte, un redactor competent, iubitor de literatură, care să-l ajute pe un autor să-ÅŸi gestioneze mai bine un manuscris. Mă gândesc să deschid pe blogul meu o secÅ£iune de „consultări literare ÅŸi sugestii de redactare a textelor”, în care să încerc să învăţ un autor tânăr sa-ÅŸi asambleze ÅŸi să-ÅŸi redacteze o carte. Meseria de scriitor, ca orice meserie, se învaţă. Cine crede că un scriitor se naÅŸte de la Dumnezeu e într-o gravă eroare.
Sunt un om care îi ajută pe tineri, îi încurajează să scrie. Nu-mi pierd spiritul critic, dar încerc să fiu cât mai nuanÅ£at, mai atent ÅŸi răbdător cu ei când le vorbesc. E mai recomandabil să fii aÅŸa – am învăţat în aceÅŸti ani de lucru la revistă –, decât să fii categoric, aspru, tăindu-le elanul, pentru că poÅ£i greÅŸi ÅŸi tu. Mă bucur ÅŸi mă simt bine când unii dintre ei confirmă.

- Dacă ţi s-ar propune să scrii un decalog al poetului la 50 de ani, cum ar arăta acesta?

- Nu un decalog, aş reproduce doar câteva „obiceiuri”, nişte reguli pe care mi le-am cultivat, însuşit de-a lungul timpului şi care mă ajută să păstrez o relaţie strânsă cu poezia, cu scrisul în general:
- ÃŽmi verific întotdeauna inspiraÅ£ia, adică las poemul să se „aÅŸeze”, să văd dacă e la fel de… minunat ÅŸi peste o săptămână, o lună, ÅŸi asta după ce îl scriu, îl lucrez ÅŸi „polisez” câteva zile. Åži paginile de proză îşi aÅŸteaptă răbdătoare verificarea;
- Scriu zilnic măcar câteva rânduri. Jurnalul meu, pe care nu ştiu dacă îl voi publica vreodată (s-ar putea sa-l distrug într-un moment de disperare, pentru că am spus lucruri nepublicabile acolo), mă ajută să-mi respect această exigenţă;
- Cel mai mulţumitor scriu acasă, în biblioteca mea, unde am toate cărţile la îndemână;
- Nu trece zi de la Dumnezeu fără să citesc câteva pagini dintr-o carte. Dar, mai ales, îmi place în ultimii ani să recitesc marile cărţi ale literaturii, pentru că la fiecare vârstă citeşti altfel; 
- Privesc în fiecare săptămână cel puţin două filme, noutăţi şi producţii semnate de mari maeştri. Imaginea vizuală mă inspiră, îmi încarcă bateriile, îmi oferă o bogată sursă de sugestii şi pretexte pentru scris. La fel, nu mă pot lipsi de muzică clasică (în special „preclasici”), oricât de sibarit sau poate demodat ar suna o asemenea preferinţă;
- Fac în fiecare an măcar o singură călătorie… la propriu, de câteva zile, indiferent de destinaÅ£ie, în afara oraÅŸului, sau peste hotare. DeÅŸi călătoriile în general îmi tulbură confortul – eu fiind o persoană foarte comodă – pot spune că ele îmi precipită proiectele literare. Notele pe care le fac cu această ocazie sunt cele mai inspirate, cele mai utile pentru ceea ce voi scrie. Când călătoresc, îmi vin idei care de fapt nici nu au de-a face cu călătoria;
- Obişnuiesc să-mi pun pe masa de scris, lângă ecranul calculatorului, cartonaşe cu diferite fraze. Cel care stă acum pe masa mea are următoarea notaţie: „Ştiu că viaţa nu se poate fără suferinţă, greşelile nu pot fi, din păcate, complet evitate, iar de provocări poţi uneori să te fereşti”.
Gata. Sper că acest interviu n-a fost o provocare chiar atât de riscantă, nici pentru mine, nici pentru voi.

Pentru conformitate: Valentina Tăzlăuanu 

Chişinău, februarie 2008