Fără geopolitică

Există o tendinţă mai veche în analizele care se fac despre Republica Moldova, semnate de specialişti autohtoni sau din capitalele ţărilor vecine: de a se judeca situaţia preponderent în termeni geopolitici. Chişinăul e plasat pe o linie a confruntărilor Est-Vest, cu un deznodământ imprevizibil. Iată că şi agenţia americană Stratfor, într-un studiu recent, vorbeşte despre Republica Moldova ca despre un stat mic, fragil, disputat de marile puteri. Mai mult, experţii agenţiei conchid: „Impasul politic, teritorial şi geopolitic al Republicii Moldova va continua până când o putere externă nu va fi în stare să dea piept cu Federația Rusă, mai degrabă prin „hard power”, decât prin „soft power”. Cu alte cuvinte, suntem invitaţi să ne considerăm un teatru de război între ruşi şi occidentali, în care cuvântul nostru, al „indigenilor”, nu are nicio valoare.

Mărturisesc, m-am săturat de discursuri geopolitice. Sigur că fixarea noastră pe hartă nu poate fi ocultată. Dar în această veşnică lamentaţie pe tema „ghinionului istoric” dispare responsabilitatea noastră ca indivizi şi comunitate. A vorbi mereu despre presiuni externe înseamnă a fabrica scuze pentru laşitatea şi mediocritatea guvernanţilor noştri şi a ne trece cu vederea defectele naționale. Şi ţările baltice – dacă tot vorbim de „perfidia hărţilor” – au fost o monedă de schimb în jocurile celor mari, dar au reuşit să-și asume cu luciditate destinul şi, mai ales, au deprins exerciţiul bunei autoguvernări. Şi acolo rușii au cotropit, asasinat, deportat şi deznaţionalizat, însă, o dată redevenite libere, aceste popoare au demonstrat că-şi merită independenţa.

Cine ne împiedică (ce putere străină?) să furăm mai puÅ£in, cine ne obligă să ne jefuim Å£ara, ca „slugi ale poporului”, de parcă ar fi un teritoriu ocupat? Ce „spioni” ne îndeamnă să corupem funcÅ£ionari publici, să dăm salarii în plic angajaÅ£ilor, fentând plata contribuÅ£iilor sociale? Ne sună Merkel È™i Sarkozy pe telefonul scurt ca să judecăm strâmb È™i criminal dosarele unor oameni nevinovaÅ£i È™i să-i protejăm pe mafioÅ£i? Există vreo rezoluÅ£ie a Consiliului Europei care ne ordonă să aruncăm gunoaiele în stradă, să ne batem copiii, să ne abandonăm părinÅ£ii nevolnici? ÃŽn ce „anexe secrete” ale Acordului de Asociere Republica Moldova–UE e scris să ne È›inem drumurile stricate (ca să aibă ei, occidentalii, un termen de comparaÈ›ie convenabil!), să dezvoltăm, voios, traficul de Å£igări la frontieră, să devalizăm bănci autohtone, să „uÈ™urăm” buzunarele acÅ£ionarilor străini care au avut inconÅŸtienÅ£a să investească aici? Dar taxarea ilegală a elevilor în È™coli sau „licitarea” examenului de BAC le cere cumva sistemul Bologna? Oare divergenÈ›ele ruso-americane ne împiedică să punem mâna pe carte, să învăţăm să gândim cu capul nostru realitatea?… Åžirul acestor interogaÅ£ii nu are sfârÈ™it.

Cred că până a ne cerceta mai atent locul pe hartă şi a ne ciuli urechea la rumoarea marilor puteri, avem de rezolvat o dilemă interioară, un conflict cu noi înşine. Să încetăm a vedea cabale străine acolo unde nu sunt decât lene, prostie, incompetenţă, ticăloşie, vulgaritate şi primitivism de sorginte moldovenească. Şi atunci nefericita noastră așezare geopolitică n-o să ne mai paralizeze existenţa.

Posted in politic | Leave a comment

Focuri de armă la frontieră

Un regretabil paralelism pare a însoți cazul tânărului Vadim Pisari, omorât de „pacificatorii” ruși în dimineața zilei de 1 ianuarie, pe podul de la Vadul lui Vodă, și o întâmplare care s-a produs două săptămâni mai târziu, la vama Giurgiulești-Galați, unde un tânăr basarabean din Cahul a fost rănit de un polițist de frontieră român, după ce a încercat să se sustragă controlului vamal și a forțat, la volanul maşinii, întoarcerea în Republica Moldova. Tânărul, suspectat de contrabandă cu ţigări, a fost rănit în zona toracelui (deşi şi aici toată lumea ne asigură că s-a tras în pneurile maşinii) şi se află sub supravegherea medicilor de la Chişinău. Îi dorim sănătate.

Întâmplarea de la vama din sudul republicii a fost imediat speculată politic (chiar geopolitic) de comunişti şi de diverse ligi pro-ruseşti din Moldova. Deşi în cazul tânărului omorât de „pacificatorii” ruşi la Nistru comuniştii au pledat pentru echilibru şi spirit conciliator (să nu aibă de suferit relaţiile moldo-ruse!), de această dată şi-au dat frâu liber românofobiei lor structurale. Mesajul a fost preluat şi de organizaţii diversioniste mai recente, cum e cea condusă de un anume domn Garbuz („Patrioţii Moldovei”), şi de comsomoliştii afiliaţi Moscovei, care au protestat în faţa Ambasadei României cu intenţia clară de a contracara manifestaţiile împotriva prezenţei armatei ruse în Moldova. A fost şi un bun prilej pentru presa moscovită de a fabula pe tema „ipocriziei” autorităţilor de la Chişinău şi a societăţii moldoveneşti, care nu ar evalua, chipurile, cu aceeași unitate de măsură cele două incidente nefericite.

Pentru orice observator de bună-credinţă este evident faptul că cele două cazuri nu au nimic în comun. Ambasadorul Kuzmin a mințit. Vadim Pisari a fost omorât de un „pacificator” rus care nu a avut dreptul să folosească arma într-o situaţie ca cea înfățișată până acum în urma investigațiilor operate de autorități. Asasinatul a scos izbitor în evidență caracterul anacronic și criminal al prezenței trupelor rusești în Republica Moldova. La vama Giurgiuleşti-Galaţi, unde a fost rănit tânărul Valentin Roman, vorbim despre violarea unui regim de frontieră dintre două state, ale cărui exigențe vor spori o dată cu extinderea spațiului Schengen până la Prut. Însă întregul tablou al incidentului, reconstituit în toate detaliile lui, așteptăm să fie comunicat opiniei publice de organele abilitate, române şi moldovenești.

Sigur că asemenea întâmplări cu final trist (chiar tragic) vin să alimenteze mitologia bietului basarabean, victimă neputincioasă a unor „fraţi mai mari” din Est şi din Vest, puși pe același cântar. Pentru revitalizarea la noi a sindromului victimei inocente terenul este de mult afânat. Avem chiar şi o interogaţie popular-isteaţă pentru această stare de spirit: „Când ne-a fost nouă, moldovenilor, mai bine?” Răspunsul sună la fel de şmecher: „Păi, când plecaseră rușii și încă nu veniseră românii!” sau viceversa, nu contează. Am auzit de nenumărate ori această frazeologie cu subînţeles din gura politicienilor noştri în ultimii 20 de ani. Cât ne-a ajutat gargara lor moldovenistă se cam știe: ne-am furat singuri căciula. Am rămas sclavii ruşilor.

Posted in politic | Leave a comment

Pacea kalașnikov

Debut însângerat de an în Moldova. Moartea lui Vadim Pisari, tânărul ucis de un „pacificator” rus pe 1 ianuarie 2012, ne-a revelat o dată în plus situația absurdă în care trăim de peste două decenii. După ce a avut grijă să n-o luăm spre Occident, împărăția care „ne-a aranjat” războiul din ‘92, după cum mărturiseau chiar înalții ei demnitari, de felul lui Lukianov și Selezniov, a instalat o rețea de posturi militare pe Nistru.

Scopul a fost atins. Nu ne-am unit cu România, nu am devenit parte a spațiului euroatlantic. Dar ce am devenit? Ținte pentru trăgătorii ruși. Pacificatorii Moscovei sunt puși acolo să protejeze crimele separatiştilor transnistreni: terorizarea sătenilor din regiune, asedierea școlilor cu predare în limba română. Adesea e vorba de aceleași persoane. Soldatul care l-a împușcat pe Vadim Pisari a lucrat în miliția lui Smirnov, apoi s-a înrolat cătană la ruși. E valabil și viceversa: mare parte din fosta armată a 14-a s-a „topit” în forțele militare transnistrene.

Mă întreb cum discută politicienii noÈ™tri cu Tiraspolul, cu ce fler, cu ce determinare, ce expertiză îi ajută? Premierul Filat s-a tot întâlnit cu Smirnov până în ultima clipă, deÈ™i era clar că Moscova îl È™tersese pe acesta de pe listă. Acum, probabil, vom cere mai categoric desfiinÈ›area posturilor militare, înlocuirea lor cu observatori civili, neînarmaÈ›i. Sau poate că evacuarea soldaÈ›ilor ruÈ™i de pe podul de la Vadul lui Vodă îi va asmuÈ›i pe țăranii de pe cele două maluri, îi va face să pornească unii împotriva altora?… Retorica neruÈ™inată a ambasadorului Kuzmin trădează vulnerabilitatea poziÈ›iei moscovite. Această breșă trebuie lărgită – azi, nu poimâine! Sperăm ca după atâtea succese internaÈ›ionale, autoritățile de la ChiÈ™inău să reuÈ™ească măcar să mute câteva blocuri de beton din „zona de securitate”. Căci dacă nu erau „pacificatorii kalaÈ™nikov”, Vadim Pisari ar fi trăit.

Moscova susține că militarul asasin a acționat legal. Firește, cum altfel? Rușii au folosit mereu arma legal. Au ucis legal în Afganistan, în Cecenia, în Georgia, în Țările Baltice, au ucis și ucid legal în Moldova. Vinovate întotdeauna sunt victimele, popoarele mici, cele care nu se pot apăra, pentru că au conducători incapabili, lași, vânduți și traficanți. Dintr-un act de agresiune colonială a Rusiei împotriva Basarabiei, războiul de pe Nistru s-a transformat într-un business profitabil, la care nimeni nu vrea să renunțe. Ce păzesc „pacificatorii”, dacă aici, la Chișinău, securiștii de la Tiraspol se plimbă nestingherit pe stradă (a se vedea și recentele mărturii ale lui Ilie Cazac, după eliberare), răpesc oameni ziua în amiaza mare, fără ca SIS-ul sau Ministerul de Interne să se deranjeze!

Poate că nu totul depinde de guvernanții de la Chișinău în ce privește „dosarul transnistrean”. Dar un lucru suntem în drept să le cerem, mai ales că îi obligă și Constituția: să garanteze siguranța cetățenilor noștri, oriunde ar trăi aceștia, în stânga sau în dreapta Nistrului. Vrem ca micuții care s-au născut în aceeași noapte dintre ani, în Moldova, o noapte fatidică pentru Vadim Pisari, să crească niște oameni liberi într-o țară în care „pacea kalașnikov” să fi fost aruncată de mult la groapa de gunoi a istoriei.

Posted in politic | Leave a comment

Gânduri la sfârșit de an

Anul 2011 ne aduce un bilanţ mai degrabă negativ, dacă stai să-ţi întrebi prietenii şi colegii, pentru că fiecare dintre ei îşi va formula verdictul pornind de la experienţa celor trăite pe propria piele. Dar, privite de la o altitudine mai mare, desigur, lucrurile nu stau chiar aşa: în pofida numeroaselor pericole, în lume s-a menţinut echilibrul între bine şi rău, pentru că altfel am fi încheiat cu toţii conturile. Însă acesta e specificul omului: să rețină mai bine evenimentele triste.

În Moldova am avut o interminabilă criză a nealegerii preşedintelui care a dezbinat Alianţa pentru Integrare Europeană. Această ceartă a revelat, ca niciodată, tentaculele mafiote care a cuprins țărișoara. Acum fiecare basarabean informat ştie că avem un „păpuşar” care mişcă totul pe tabla de şah, că avem clanuri care controlează vama, justiţia, importurile, transporturile… Corupţia şi disprețul faţă de lege macină acest stat într-o măsură mai mare decât confuzia identitară și sciziunile interetnice – iată concluzia pe care mulți dintre noi am tras-o după doi ani și jumătate de guvernare democratică.

Un alt fenomen interesant al anului politic 2011: opoziţia „roșie” a fost atacată necruţător chiar din interiorul ei. Persoana-stindard cu care au defilat comuniștii în alegerile prezidenţiale, Zinaida Greceanîi, a fugit din partid; al doilea mare candidat-emblemă al PCRM, Igor Dodon, trimis în vălvătaia luptei pentru Chişinău, unde a fost cât pe ce să ridice marele „pot”, l-a părăsit și el pe Voronin. Aşadar, PCRM se auto-subminează voios, în timp ce puterea liberal-democrată, care promitea solemn că va deschide un proces al comunismului și că va cerceta penal isprăvile guvernării 2001-2009, nu s-a atins de personajele-cheie ale fostului regim nici măcar cu o floare. Sistemul a rămas intact, s-au schimbat doar stăpânii.

Spre sfârşitul anului am primit noutăți de la Tiraspol, unde, fără niciun fel de contribuţie a Chişinăului, a fost debarcat eternul Smirnov. Ni s-a mai demonstrat o dată, convingător, cine comandă în Transnistria. Chiar dacă pentru Moscova în acest caz a ieșit ca-n zicala unde dai și unde crapă, important e că a ieșit tot omul rușilor – unul mai tânăr, mai motivat.

Așa e în Moldova, lucrurile se întâmplă şi se împotmolesc parcă fără voia noastră. Cu siguranță, soluţia la actualele crize şi frustrări, privaţiuni şi necazuri nu este revenirea la comunism, ci mai multă democraţie, mai multă lege, mai multă transparenţă, mai mult control al instituţiilor europene asupra banilor care se pompează în Moldova cam fără spor, mai multă exigenţă din partea societăţii civile. Din păcate, această logică nu este percepută de toți moldovenii. Niște posibile alegeri anticipate implică riscuri enorme, întrucât în urma lor nu e deloc sigur că se va păstra cursul pro-european declarat de actuala putere, cea care s-a dovedit atât de mediocră și meschină în politicile sale interne.

Dar mai avem o șansă. Vizitați de un ciudat aflux poetic, liderii Alianței au fixat data alegerilor repetate pe 15 ianuarie 2012. Felul nostru grăbit de a ne ascunde după o metaforă (chiar dacă una nu tocmai fericită) poate de data aceasta ne va zâmbi. Eminescu să ne judece!

Posted in politic | Leave a comment

Ca orbii

Pieter Bruegel cel Bătrân are un tablou în care umanitatea s-a recunoscut în cele mai tragice și mai disperate momente ale sale. Un grup de cerşetori orbi traversează o margine de cătun, în şir indian, ţinându-se fiecare cu mâna de umărul antecesorului. Procesiunea lor sfârşeşte într-un heleşteu. Primul nefericit s-a şi prăbuşit în apă. Cel de-al doilea şi-a pierdut şi el echilibrul şi ne priveşte, cuprins de groază, din găvanele întunecate. Ceilalţi patru ortaci îşi continuă umbletul, fără să bănuiască primejdia, dar vor afla în scurt timp: soarta le este pecetluită.

Situaţia în care a ajuns coaliţia de guvernământ de la Chişinău după ratarea alegerilor prezidenţiale din 16 decembrie poate fi asemuită cu faimoasa parabolă a orbilor, zugrăvită de marele pictor olandez. Şiragul condamnaţilor fără scăpare este în acest caz nu doar Alianţa pentru Integrare Europeană, ci Republica Moldova ca stat democratic, orientat spre valorile occidentale.

Există o angoasă, o mare îngrijorare în mediile mai luminate ale societăţii basarabene în raport cu ce-ar putea urma: oare chiar ne vor preda, ăştia, comuniştilor, oare chiar se va întoarce Voronin pe cal alb, în timp ce liderii din Alianţă îşi vor scoate ochii mai departe (exact ca la Bruegel!). Suntem un popor damnat. În Republica Moldova e imposibil să imaginezi o succesiune politică normală, stânga-dreapta. Pe noi ori ne exasperează democraţii cu vociferările şi anarhia lor, ori vin comuniştii să ne interzică să vorbim româneşte şi să reaşeze sârma ghimpată la Prut. Moldovenii au memoria scurtă şi obişnuiesc să pună nemulţumirile prezente mai presus de umilinţele pricinuite de precedenta guvernare.

Mărturisesc că m-a uluit îngâmfarea lui Marian Lupu, pofta sa de comentarii şi acuzaţii la adresa aliaţilor, ca şi lipsa de critici faţă de obstrucţia sistematică a PCRM, după cea de-a patra (în doi ani!) tentativă eşuată a sa de a deveni preşedinte (am pus-o la socoteală şi pe aceea din 18 noiembrie, când după ce a declanşat procedura alegerii şefului statului nu şi-a înaintat candidatura, ştiind că va pierde).

Dl Lupu ne-a vorbit până la saÅ£ietate despre trucurile nedemne ale PLDM, despre buletinul cu cerneală simpatică etc., dar nu a suflat o vorbă despre cum a muncit să obÅ£ină cele două voturi care îi lipsesc AlianÅ£ei (până la „sacramentalele” 61!). Oricât l-ar sufoca perfidia lui Filat (sunt ca două săbii care nu încap în aceeaÅŸi teacă), totuÅŸi de unde va mai lua dl Lupu voturi, căci AlianÅ£a nu are destule? Ce i-a făcut lui Dodon că e aÅŸa pornit împotriva sa? Pentru că, ideologic, sunt foarte apropiaÅ£i…

Ceva esenţial trebuie să se schimbe înaintea alegerilor repetate din ianuarie 2012. Şansele lui Marian Lupu de a capota din nou sunt uriaşe. E nevoie de o figură de compromis, una pe care să o voteze grupul Dodon. Aş vrea să aud măcar un nume (în afara de Greceanîi, bineînţeles) care să intre oficial în discuţie. Moldova nu are cum să trăiască nişte clipe de extaz după alegerea unui astfel de preşedinte, dar măcar vom scăpa de spectrul anticipatelor, iar actuala coaliţie va obţine răgazul necesar pentru a-şi duce la îndeplinire promisiunile de reformă, sub veghea Occidentului. În caz contrar, ne aşteaptă heleşteul. A mai rămas un pas.

Posted in politic | Leave a comment

Semnele timpului

Există o psihoză legată de anul 2012. Se spune că pe 21 decembrie, peste un an, va veni sfârșitul lumii potrivit unei profeții a indienilor mayași. Americanii au scos chiar un film purtând acest titlu, în care ni se oferă o „Apocalipsă” cum n-a mai văzut Hollywood-ul: plăci tectonice prăbușindu-se în abis cu tot cu orașele de pe ele, portavioane care mătură Casa Albă, cocoțate pe creasta unor valuri tsunami de 100 m, stânci zburând prin aer ca niște mingi de tenis. Și între multele semne înfricoșătoare – bolta Capelei Sixtine a Vaticanului, pictată de Michelangelo, spărgându-se pe linia unei fisuri care desparte degetul lui Dumnezeu-Creatorul de mâna întinsă către El a primului om, Adam.

Nu știu cum va arăta „sfârșitul lumii” de anul viitor, dar deocamdată avem semne proaste în zona Euro, care se clatină puternic: șefi de guverne ce păreau inamovibili sunt înlăturați din funcție cât ai pocni din degete, țări importante, în prag de insolvabilitate, se șterg la ochi, sperând să nu fie decât un vis urât. E prea puțin să vorbim despre o „criză a datoriilor”, în fapt e o criză a conceptului de unitate europeană, care nu a fost gândit până la capăt și a rămas suspendat undeva la mijloc: între ideea unor națiuni suverane, reunite într-o piață comună, și aceea de federație. Până nu se lămurește Uniunea încotro o va lua, măsurile de disciplină bugetară sau apelul la solidaritate adresat guvernelor celor 27 vor înfunda și mai mult povestea.

Iranul fanaticului președinte Ahmadinejad amenință să declanșeze un adevărat iad împotriva Israelului și să atace obiective NATO din Europa. În Rusia, posturile de televiziune controlate de Kremlin au raportat informații potrivit cărora în regiunea Rostov-pe-Don pentru alegerile parlamentare din 4 decembrie au votat 146% din alegători, iar în regiunea Voronej – 130%! Partidul cleptocratic și mafiot al lui Putin, din ce în ce mai urât de cetățeni, recurge la cele mai monstruoase falsificări pentru a se menține la putere, operează arestări masive în rândurile Opoziției care acuză fraudarea alegerilor. Rusia adună semnele unei explozii sociale și politice fără precedent, ale căror unde de șoc s-ar putea resimți departe de frontierele ei și mai ales în fostele republici sovietice.

Pe acest fundal complex, al unei lumi tot mai nesigure și mai primejdioase, ne aducem și noi, românii, mica noastră contribuţie la Apocalipsă. Anul 2012 ne învăluie, întâi de toate, cu semnificații de destin național. Se vor împlini 200 de ani de când Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus, două secole de când orbecăiește prin istorie cu busola stricată. Independența obținută în ‘91 s-a dovedit doar o altă formă de sclavie față de Moscova, nicidecum o paradigmă a libertății. Dacă URSS-ul lupta cu imperialismul american, comuniştii moldoveni, mai modești în pretenții, şi-au fabricat un inamic de uz local: „expansionismul românesc”. Din păcate, chiar şi la doi ani de la debarcarea regimului Voronin, românofobia respiră nestingherit în instituţiile de stat din Republica Moldova, în viaţa publică, în unele organe de presă care susțin nu doar PCRM-ul, dar și partide din coaliția de guvernământ. La 1 Decembrie, de Ziua Unirii, în Parlament, această infamă retorică a irupt ca un abces purulent. Au răsunat, din nou, ca în timpurile sovietice, calificativele „fascişti” şi „nazişti”, asociate cuvântului român. „Copilul de trupă” al comuniștilor, fostul social-democrat Eduard Muşuc, dorind pesemne să facă o demonstraţie de fidelitate în faţa şefului de partid (complexele neofitului!), s-a repezit să blameze România, în rumoarea aprobatoare a colegilor săi de fracțiune, după ce Mihai Ghimpu, liderul PL, a adresat cuvinte de felicitare poporului român cu ocazia Sărbătorii Naţionale. Continue reading

Posted in politic | Leave a comment

Trei zile la Londra (jurnal)

După Paris, Madrid, Berlin, Viena È™i Roma, Londra este a È™asea mare capitală a Europei Occidentale pe care un intelectual nu are voie să o rateze. Ordinea acestor oraÈ™e este aleatorie, căci nimereÈ™ti acolo, după cum È›i-e norocul. Dacă nu eÈ™ti diplomat de carieră, pentru care aceste destinaÈ›ii sunt niÈ™te locuri de activitate, dacă nu eÈ™ti bursier (sigur, nu la agenÈ›ii de bursă mă refer…) sau, mai nou, dacă nu eÈ™ti un prosper om de afaceri din sălbatica Rusie, de felul lui Abramovici, care a cumpărat cu banii jos jumătate din cartierul Chelsea, simandicoasa metropolă de pe Tamisa este o destinaÈ›ie nu tocmai uÈ™or de abordat È™i, de aceea, cumva descurajantă. Orgolioasă È™i insulară, Londra reprezintă în acelaÈ™i timp strălucirea unei mari puteri coloniale È™i o vastă scenă culturală – poate cea mai exigentă din Europa. ÃŽn cazul meu, întâlnirea cu acest mare oraÈ™ s-a datorat unei întâmplări sau, cine È™tie, poate a intervenit o cauzalitate abstrusă. Spun asta, pentru că nu îmi planificam să ating, în viitorul apropiat, țărmurile ceÈ›osului Albion. S-a întâmplat invers: ceÈ›osul Albion s-a gândit la mine. Mai exact, s-a gândit un vechi prieten: Roland Chojnacki, directorul Institutului Polonez de la Londra, pe care nu-l mai revăzusem de pe timpurile când conducea filiala de la BucureÈ™ti a IP-ului. Roland a avut ideea să mă invite la un seminar intitulat „DiplomaÈ›ie culturală în secolul 21” – evenimentul, prilejuit de preluarea de către Polonia a preÈ™edinÈ›iei Uniunii Europene de la 1 iulie 2011 –, iar Institutul Cultural Român de la Londra mi-a asigurat acoperirea financiară a deplasării.

***
Nu am să uit niciodată vederea Londrei de la înălÈ›imea unui zbor de pasăre: avionul – aveam un loc lângă hu¬blou, Å£ineam degetele înfipte în braÈ›ele fotoliului – străpunse plafonul de nori groÈ™i È™i făcu o miÈ™care de rotaÈ›ie, spectaculoasă. PriveliÈ™tea ce mi s-a dezvăluit în acel moment a fost cea mai fascinantă panoramă urbană pe care am contemplat-o în viaÈ›a mea. Tamisa È™erpuind liniÈ™tită, lucind mat în bătaia soarelui, uriaÈ™ul London Eye – roata belvedere cu cele 32 de cabine ale sale –, blocurile turn, ultraelegante, din City-ul financiar, îngrămădite pe un fel de peninsulă, Tower Bridge, Aquarium-ul, Big-Benul È™i clădirea Parlamentului Englez, surprinzător de mică, privită de la o altitudine mai presus de orice politică, Palatul Buckingham È™i memorialul Reginei Victoria, British Museum, Catedrala Westminster, cupola de sticlă The Palm House din grădina botanică, Arcul Amiralității, Catedrala St. Paul… Avusesem, uitându-mă fermecat de imaginea revelată în lumina palidă a după-amiezii, conÈ™tiinÈ›a unui întreg univers pe care acea hartă vie a oraÈ™ului-miriapod o întrupa nu numai pe orizontala fizică a dimensiunilor sale, ci È™i în adâncime, aglutinând palimpsestul istoriei È™i straturile memoriei culturale, cu lungul lor È™ir de evenimente, opere, chipuri, drame, transformări… Continue reading

Posted in social | Leave a comment

Ce vor moldovenii?

După ce a fost opt ani președinte și vreo șase premier – timp în care a gestionat nu se mai știe câte războaie și catastrofe, și a pus cizma pe țeava de gaz pentru înfricoșarea Europei, viitorul „țar” de la Moscova s-a apucat din nou să gândească global, să croiască planuri geopolitice.

Rușii trăiesc într-o țară ruinată, scufundată în corupție și fărădelege, dar în loc de școli și spitale primesc o „supă imperială” reîncălzită. Așa procedează conducătorii incapabili să rezolve problemele cetățenilor: vorbesc despre o măreție iluzorie și caută dușmani în exterior – hegemonia americanilor, perfidia europenilor și, mai recent, expansionismul georgian, cel care vrea să acapareze întregul spațiu de la Marea Neagră până la Marea Baltică.

„Tezele din octombrie” ale lui Vladimir Vladimirovici (Putin) privind uniunea euroasiatică au avut o rezonanță fulgerătoare la ChiÈ™inău. Primul a sărit să le aplaude Vladimir Nicolaevici (Voronin). După ce s-a chinuit È™i el vreo 8 ani, ca preÈ™edinte, să ne apropie de Europa – perioadă ce era să se sfârÈ™ească, în aprilie 2009, într-o „juntă” latinoamericană –, azi, sătul să stea în opoziÈ›ie, liderul PCRM semnalizează insistent spre Moscova: sunt aici, nu mă uitaÈ›i, bazaÈ›i-vă pe mine! Alături de el, o droaie de analiÈ™ti, paralizaÈ›i de geniala ofertă a primului judocan al Rusiei, se întreabă înfioraÈ›i: dacă Uniunea Europeană nu ne vrea, cum să reziÈ™ti unei asemenea tentaÈ›ii?…

Șeful PCRM aleargă după favorurile Moscovei, încercând să-i ia faÈ›a lui Dodon (un politician pro-rus mai tânăr, mai promițător), È™i profită de revelaÈ›ia sa „euroasiatică” pentru a ridica miza negocierilor cu AIE (dovadă că nu-i pasă câtuÈ™i de puÈ›in de depășirea crizei politice). Voronin spune: renunÈ›aÈ›i la integrarea europeană, reveniÈ›i în matca „limbii comune”, veniÈ›i cu noi, înapoi în URSS, È™i suntem gata să negociem orice! ComuniÈ™tii propun alianÈ›ei de guvernământ È™i întregii Moldove un parteneriat deschis, „bărbătesc”, cu Ramzan Kadîrov È™i cu LukaÈ™enka, iar dacă È›inem neapărat să ajungem în Europa, păi, nu există cale mai scurtă decât prin Kazahstan!…

Cine și-a făcut iluzii privind „eurofilia” liderului comunist a avut fericita ocazie să afle, în sfârșit, care-i sunt adevăratele intenții. Voronin e sincer. El știe că nimeni nu-l așteaptă în Europa și vrea să meargă acolo unde se simte mai confortabil, unde nu are nevoie de translator ca să se facă înțeles, și nici de respectarea unor „standarde” nesuferite ca să fie poftit la masă.

Dar ce vor moldovenii? Șeful PCRM nu ar fi fost atât de sigur că discursul său are priză la populație, dacă Alianța nu s-ar fi complăcut doar în laudele europenilor, ci ar fi explicat alegătorilor de acasă, prin intermediul unei largi campanii de informare, ce este Uniunea Europeană, de ce nu poți fi concomitent în UE și în CSI. Pentru că este o diferență crasă de valori, de reguli și norme de conduită, e diferența însăși dinte civilizație și barbarie. Și mai e un sistem instituțional, pe care trebuie să-l adopți integral, nu pe bucăți. Putin ne promite gaze mai ieftine în schimbul loialității, cum făceau altă dată sultanii turci. Occidentul ne cere să fim corecți, să nu furăm, să ne respectăm legile. Să fie un preț prea mare?

Posted in politic | Leave a comment

Rocada rusească

Rușii au fost întotdeauna tari la șah, dar „rocada” pe care a propus-o Dmitri Medvedev la recentul congres al partidului de guvernământ de la Moscova a uimit și îngrețoșat lumea liberă. Ce-l face pe un tânăr șef de stat să renunțe de bună voie la a mai candida pentru un al doilea mandat permis de Constituție, cedând în favoarea unui politician mai vârstnic și mai uzat, care a mai ocupat de două ori această funcție? – se întreabă analiștii.

„Asta ne-a fost înțelegerea de la bun început”, le răspunde, malițios, Vladimir Putin, iar pupilul său, care i-a ținut locul cald patru ani de zile, va fi crezut că își face un titlu de glorie respectându-și cuvântul față de mentor. Cum rămâne însă cu imaginea unei națiuni de 140 de milioane de oameni, căreia i s-a furat dreptul de a alege?

Rusia trăiește una dintre cele mai mari umilințe din istoria sa: o mână de KGB-iști îmbuibați, care nu au alternativă – puterea sau pușcăria! –, a pus juvățul pe o țară cu destule minți capabile să o conducă spre un viitor mai demn. Dezamăgirea este uriașă. Când presa e sugrumată, când oamenii de afaceri care refuză să cotizeze la pușculița Kremlinului putrezesc după gratii, când liderii opoziției liberale sunt umflați din stradă de poliție, interzicându-li-se până și posibilitatea de a se înscrie în cursa electorală, declarațiile lui Medvedev despre imperativul „modernizării” Rusiei și despre „resetarea” relațiilor cu Occidentul alimentau o vagă speranță că starea de lucruri din țară va convinge clasa politică de la Moscova să inițieze un fel de democratizare, un început de stat de drept. Pentru că nu se poate progres fără competiție economică liberă, nu se poate dezvoltare fără presă independentă și fără magistrați care să judece în conformitate cu legea, nu în funcție de telefonul scurt al șefului politic sau în dependență de grosimea plicului cu bani strecurat pe sub ușă.

Apoi, mai era și ideea, oarecum întemeiată, că dacă nu propria ambiție, măcar interesele familiei și ale echipei sale îl vor obliga pe Medvedev să-și ia în serios rolul de președinte, să taie cordonul ombilical care îl leagă de fostul său boss de la Petersburg. Acum toate aceste speranțe s-au năruit. Putin va obține un nou mandat de președinte, Medvedev îi va lua locul în fruntea guvernului. Intriga alegerilor parlamentare din decembrie 2011 și a celor prezidențiale din martie 2012 a fost anulată. Totul se știe. De aceea Alexei Kudrin – ministrul Finanțelor, omul cu merite reale în ce privește menținerea economiei ruse pe linia de plutire – și-a dat demisia, pentru că nu a dorit să lucreze sub conducerea unui premier de operetă.

Revenirea lui Putin la Kremlin nu anunță nimic bun pentru Moldova, aflată în bătaia crivățului de la Răsărit. Singura salvare e să ne mișcăm cât mai repede spre Uniunea Europeană. Sper ca politicienii noștri să înțeleagă acest adevăr și să nu se mai lase seduși de modelul „macho”, pe care îl emană fostul agent secret de la Dresda. Putin și marionetele sale s-ar putea să domnească încă 30 de ani în Rusia, dar această epocă își va primi calificativul cuvenit: o țară ale cărei imense resurse naturale s-au dovedit un blestem pentru un popor lipsit de tradiție democratică.

Posted in politic | Leave a comment

Vladimir Beșleagă – un model intelectual

Poate cel mai venerat scriitor român contemporan din Basarabia, Vladimir Beșleagă, a împlinit 80 de ani. Această importantă personalitate a vieții culturale a fost omagiată, luni, 25 iulie, în cadrul unei festivități la Uniunea Scriitorilor. Destinul cunoscutului nostru prozator este un prilej de profundă meditaţie asupra a ceea ce înseamnă fenomenul cultural din Basarabia și actanţii care îl definesc.

Vladimir Beșleagă este originar din Transnistria – azi, un teritoriu ostil, înstrăinat de Moldova și de spiritul românesc. A cunoscut de copil realitățile terifiante ale celui de-al doilea război mondial în care basarabenii au trăit o dublă dramă, regăsindu-se în tranșee inamice. Această experiență biografică ce i-a marcat sensibilitatea artistică s-a reflectat în romanul „Zbor frânt”, apărut în anii ‘70, fiind considerat vârful prozei literare basarabene postbelice. Romanul lui Beşleagă propunea o scriitură de tip nou, analitică şi psihologizantă, cunoscând multiple şi variate comentarii: putem vorbi chiar despre o „aventură a interpretărilor”. Recenzenții din epocă au văzut o carte ce acuză nemilos ororile războiului – era felul sovietic de a impune, adesea împotriva sensurilor denotative ale unor opere literare, o anumită imagine a lor conformă ideologic. Criticii literari onești, în schimb, au apreciat calităţile estetice ale romanului lui Vladimir Beșleagă, care avea valențele unui experiment literar european fără precedent în literatura basarabeană. În anii de după ‘89, „Zbor frânt” s-a bucurat de analize cu tentă parabolico-simbolică: romanul a fost considerat un receptacul al vicisitudinilor unui popor separat de un râu, Nistrul și Prutul în egală măsură, un adevărat „Stix” al sufletelor rătăcite, s-a comentat relația complexă tată-fiu din naraţiune, recifele psihologice ale unei familii scindate. Această intensitate a interpretărilor demonstrează valoarea ieşită din comun a romanului „Zbor frânt”.

Vladimir Beșleagă este autorul mai multor cărți de proză și de jurnal. Tot domnia sa semnează singurul roman „de sertar” basarabean, „Viața și moartea nefericitului Filimon”, editat abia în anii liberalizării gorbacioviste. Dotat cu o vastă cultură filozofică și literară, cunoscător a câtorva limbi străine (cum nu mai există, cred, altul printre literaţii din generația sa), dl Beșleagă este apreciat și pentru intervențiile publicistice, inclusiv la postul nostru de radio, iar volumele sale de „dialoguri transnistrene” și cele consacrate represiunii sovietice în Basarabia îmbină într-un mod fericit scrupulozitatea istoricului cu finețea detaliului descriptiv, rigoarea documentului cu spiritul de observație propriu unui mare scriitor.

Beșleagă este unul dintre puținii noștri intelectuali, trecuți prin „vremi”, care și-a asumat cu luciditate trecutul și a pledat energic pentru o „etică a memoriei” în viața publică și în cea literară. În anii ‘90, Vladimir Beșleagă s-a implicat în Mișcarea de renaștere națională, a fost deputat în primul Parlament al Moldovei independente, a luptat pentru recuperarea valorilor românești. Prozatorul este un fervent susținător al tinerilor scriitori, participă la cenacluri şi ateliere de creaţie, se implică în dezbateri, cuvântul său este ascultat şi respectat. Beşleagă reprezintă un adevărat model de școală literară și de atitudine intelectuală. Deranjant, ca să nu spunem de-a dreptul scandalos este faptul că Academia de Științe a Moldovei neglijează o asemenea personalitate.

Ajuns la vârsta înțelepciunii, prozatorul îşi tratează cu o ironie glumeaţă contemporanii şi ne învăluie protector cu bunătatea sa, cum numai un spirit ales este în stare. Am dori, de la acest microfon, să răspundem generozităţii domniei sale, spunându-i: La Mulţi Ani, Maestre Vladimir Beșleagă!

Posted in politic, social | Leave a comment