Intelectuali şi politicieni – o relaţie problematică

Există o contradicţie clară între felul în care îşi reprezintă binele public un intelectual şi un om politic. Intelectualul are tendinţa să construiască un model cosmogonic al lumii, să-i dea coerenţă şi logică, să-l ajusteze în toate părţile lui componente potrivit unor principii şi reguli imuabile, dacă se poate transcendentale. Politicianul este animat de dorinţa de putere, de o ambiţie joasă – joasă nu neapărat în sens moral, ci în sensul preocupărilor telurice, concrete, materiale, din care este compusă în general viaţa oamenilor. Politicianul joacă partitura intereselor de grup, participă la o convenţie ludică. El lucrează cu efemeride: cu sondaje, conjuncturi, cu simpatiile flotante ale electoratului care îl obligă să-şi calibreze dorinţele după posibilităţile sale reale. Pentru un om politic binele public este o meserie, nu o gnoză, un sport, nu o credinţă, un set de tehnici de lucru, nu un decalog scrijelit cu litere de foc pe tablele lui Moise.

De multe ori m-am întrebat cum e să fii om politic, demnitar de stat, şi de deciziile tale să depindă soarta unei întregi naţiuni? Dacă cei ce râvnesc un asemenea rang ar avea un dram de imaginaţie în plus şi ceva mai puţin cinism, exerciţiul politic ar fi imposibil. Să fii apăsat în fiecare clipă de responsabilitatea care îţi stă pe umeri, să-ţi supraveghezi vorbele, mesajele, ţinuta, apariţiile publice, să-ţi chestionezi în permanenţă anturajul, pentru că totul, dar absolut totul se interpretează, totul se subordonează ideii de putere. Intelectualul, în schimb, îşi poate permite luxul să nu ţină cont de părerile celor mulţi, ba chiar îşi face un orgoliu din a merge împotriva curentului, fără ca prin aceasta să-şi dăuneze decât propriei comodităţi. Poate de aceea, intelectualul care îşi abandonează o vreme uneltele de dragul politicului va ieşi din această experienţă frustrat, diminuat, chinuit de regrete. Acest gen de frământări îi sunt străine politicianului de meserie. El ar putea atrage pe panta orbirilor sale milioane de oameni, dacă înainte de a declanşa un proces, o reformă, o manevră de culise nu-i va calcula cu grijă efectele, respectiv dacă nu-i va asculta pe intelectuali.

Vreau să vă spun o poveste basarabeană legată de capcanele politicului. Pe 27 mai 1999, Petru Lucinschi, preşedintele de la acea dată al Republicii Moldova – un fost important aparatcik sovietic –, a convocat un referendum consultativ pentru obţinerea de împuterniciri personale sporite, justificate în viziunea iniţiatorului prin proasta funcţionare a instituţiilor şi prin lentoarea reformelor. Ideea lui Lucinschi a fost tratată, cu temei, în rândurile societăţii civile, drept o tentativă de instaurare a unui regim autoritar. Plebiscitul prezidenţial a eşuat din cauza absenteismului, însă lucrurile nu s-au oprit aici. Dorind să se pună la adăpost de setea de putere a şefului statului, parlamentul – de la comuniştii lui Voronin, pe atunci în opoziţie, până la PPCD-ul lui Roşca, pe atunci unionist – a votat solidar, la 5 iulie 1999, instituirea republicii parlamentare în Basarabia. În luna decembrie a aceluiaşi an, după ratarea a trei tururi de scrutin succesive pentru alegerea preşedintelui în noua formulă, Lucinschi a dizolvat parlamentul şi a provocat alegeri anticipate, pe care partidul său le-a pierdut în favoarea comuniştilor. Azi, la Chişinău, deşi constituţional vorbind există un regim parlamentar, întreaga putere a uzurpat-o preşedintele Voronin, care conduce într-o manieră mult mai autoritară decât ar fi făcut-o, probabil, predecesorul său.

Care sunt învăţămintele acestei istorii… despre unde dai ÅŸi unde crapă? Cel puÅ£in două: a) schimbarea formei de guvernământ nu garantează binele public dacă moravurile rămân aceleaÅŸi; b) valurile pe care le stârnesc politicienii în lupta lor pentru putere îi pot mâna spre ţărmuri cu totul diferite decât cele visate de ei. Ritmul abrupt, foarte personal, al preÅŸedintelui Băsescu, imprimat cruciadei sale împotriva „sistemului ticăloÅŸit”, a condus în cele din urmă la dezmembrarea AlianÅ£ei DA. La rândul său, premierul Tăriceanu a preferat ÅŸicanelor prezidenÅ£iale calitatea de ostatic al PSD. Cred că nu s-ar fi ajuns aici dacă responsabilii politici ai României ÅŸi-ar fi plecat urechea la vocile intelectualilor. Lipsa interesului îngust, de partid, în cazul oamenilor de spirit îi aduce mai aproape de adevăr. Nu te bucura de laudele intelectualilor, apreciază-i pentru cârtelile lor.

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Leave a Reply