Pentru o schimbare politică în Basarabia

Diaspora – electoratul abandonat

Se apropie alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009. În pieţele publice comuniştilor li se face numărătoarea inversă: „domnule Voronin, am venit să vă spunem că v-au mai rămas 45, 28, 15 zile în funcţie…” Presa publică dosare de corupţie la nivel înalt, istorii despre „creşterea şi descreşterea” unor politicieni unionişti, deveniţi ulterior, tovarăşi de drum ai comuniştilor. Ultimii nu se lasă nici ei mai prejos şi acuză de-a valma Opoziţia că ar fi plătită cu bani grei de Rusia. Sunt aruncate pe piaţă scenarii halucinante despre nişte asasinate comandate şi spolieri monstruoase ale economiei naţionale de către unii lideri democraţi, şi toate aceste legende pe fundalul marelui jaf naţional pe care îl exercită de opt ani de zile guvernarea comunistă, inclusiv prin nenumăratele dosare pierdute la CEDO, plătite din bugetul public.
După ce actuala putere a introdus modificări electorale menite să bareze accesul Opoziţiei la putere – ridicând pragul electoral de la 4 la 6 procente, interzicând formarea de blocuri electorale şi interzicându-le basarabenilor cu cetăţenie română posibilitatea de a candida pentru funcţii publice – am constatat, tardiv, că cea mai mare nedreptate a acestui scrutin este abandonarea moldovenilor din străinătate. Şi e vorba, în estimări neoficiale, de un milion de cetăţeni, majoritatea cu drept de vot – segmentul cel mai robust, cel mai mobil din punct de vedere social. E şocant să constaţi că ţara te iubeşte, atâta timp cât tu trimiţi banii acasă, pentru a susţine o economie în derivă, dar că aceeaşi ţară îţi întoarce spatele, când e vorba să participi şi tu, ca cetăţean, la destinul ei. Această stare de amărăciune şi indignare emană din numeroasele mesaje ale moldovenilor din Italia, Spania, Portugalia, Irlanda şi Statele Unite, mai puţin din Rusia – un loc ce nu are cum să stimuleze forjarea unor reflexe civice de tip european. Discriminarea diasporei trebuie pusă pe seama Parlamentului. De ce n-au avut deputaţii, deopotrivă cei ai Majorităţii şi cei ai Opoziţiei, iniţiativa unor modificări legislative capabile să înlesnească votul cetăţenilor din străinătate? Mai ales că soluţii există: votul prin poştă, practicat în Statele Unite, sau votul electronic, valabil în multe ţări din Uniunea Europeană. Dacă ar fi avut voinţă politică, autorităţile comuniste ar fi putut împrumuta, bunăoară, experienţa Estoniei – o ţară ex-sovietică, sensibilă la aspiraţiile europene ale Moldovei –, devenită un adevărat performer al tehnologiilor în domeniu. Ultima invenţie estonă este votul prin telefonul mobil – o modalitate ce nu sună SF nici în Moldova…
Una peste alta, tabloul e deprimant: pe de o parte – guvernanţii, care nu mişcă un deget pentru a asigura participarea cetăţenilor la votul din 5 aprilie, deşi este obligaţia lor ca gestionari ai statului, şi de cealaltă parte – partidele de Opoziţie, care organizează spectaculoase acţiuni de stradă, realizând că pierd (pierdem cu toţii!) o importantă resursă electorală. Partidul Liberal Democrat al lui Vlad Filat a făcut chiar şi o sesizare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva boicotului electoral practicat de autorităţile comuniste. Însă procedura examinării acestei solicitări ar putea fi una de durată, şi chiar şi în cazul unui verdict rapid, guvernanţii comunişti vor invoca obstacole juridice şi legislative, pentru a nu deschide secţii de vot suplimentare în Occident, după cum tot ei au ignorat şi cerinţa CEDO de anulare a discriminărilor politice decretate la adresa persoanelor cu dublă cetăţenie.
Dacă vor totuşi ca scrutinul să nu treacă peste capul lor, basarabenii din străinătate n-au altă soluţie decât să dea telefon acasă, în Moldova, şi să-i convingă pe bătrânii rămaşi în satele pustiite să nu-şi lipsească de viitor copiii şi nepoţii, atunci când vor merge să-şi pună ştampila în buletinul de vot.

De ce nu se discută despre viitorul preşedinte?

O temă cvasi-absentă a campaniei electorale este cea privind viitorul preşedinte al Republicii Moldova. Absenţă cu atât mai stranie cu cât sfârşitul ultimului mandat al lui Vladimir Voronin oferă principala intrigă a perioadei de după 5aprilie, chiar mai mult – e axul ce va determina viitoarea formulă de guvernare. Potrivit Constituţiei în vigoare, în Moldova şeful statului este ales de noul Parlament, aşa încât antamarea unor discuţii pe această temă mulţi o consideră prematură. Singurul politician care declară, cu un anume aplomb, că va fi preşedinte, testând, cu anticipaţie, loialitatea viitorilor aliaţi, este Serafim Urechean. Însă o asemenea autopropunere nu are cum să substituie nişte negocieri punctuale legate de susţinerea candidaturii sale. Or, tăcerea din acest moment a virtualilor parteneri ai Alianţei Moldova Noastră are la bază, se pare, raţiuni de ordin tactic: nimeni nu vrea să inducă pretexte ce ar zdruncina fragilul armistiţiu intern, asumat de Opoziţie în numele debarcării actualei puteri.
După ce şi-a exercitat vreme de opt ani mandatul de preşedinte într-o manieră autoritară, Vl. Voronin s-a referit la persoana viitorului şef al statului în termeni de succesiune, ca în Rusia. Verificarea eşuată a rezonanţei publice a unui vechi membru PCRM, fost ambasador al Moldovei la Moscova, a reorientat zvonurile legate de favoritul comuniştilor pentru funcţia de preşedinte către persoana lui Marian Lupu. Dincolo însă de numele asupra cărora se speculează, în Moldova este nevoie de o discuţie principială cu privire la rolul preşedintelui. Alegerea lui de către Legislativ viciază în mare măsură voinţa populară. Mulţi experţi dar şi oameni politici sunt de părere că şeful statului ar trebui ales prin vot universal, pentru a i se asigura o legitimitate incontestabilă. Este nefiresc, spun ei, că nu discutăm despre candidaţii la preşedinţia Republicii Moldova, este nefiresc că viitorul preşedinte nu participă la campania electorală, că nu-şi asumă un program, o viziune politică în această calitate, ci îşi ascunde identitatea în obscuritatea unor jocuri de culise. Anume acest gen de manevre dubioase, în care şantajul devine un exerciţiu curent, a condus la alegerile anticipate din 2001, câştigate de comunişti, şi la faimosul pact din 4 aprilie 2005, când mulţi cetăţeni şi-au văzut trădate opţiunile politice prin votul secret al aleşilor lor acordat candidatului comunist la preşedinţie. Moldova are nevoie de o reformă constituţională, care să anuleze contradicţia dintre statutul nereprezentativ al şefului statului, ales de Parlament, şi prerogativele exagerate pe care acesta şi le asumă – vezi cazul actualului preşedinte.
Partidul Liberal Democrat a avut în 2008 iniţiativa unui referendum consultativ în această problemă, organizând o campanie de colectare a semnăturilor, idee la care ulterior a fost nevoit să renunţe, după cum au declarat liderii săi, spre a nu oferi guvernanţilor comunişti motive de represalii la adresa susţinătorilor alegerii preşedintelui prin vot direct. Această istorie, dar şi altele, care au pus în scenă spectacolul uzurpării politice sub cele două mandate PCRM impun delimitarea clară a funcţiilor executive şi o reală separare a puterilor în stat. Vorbim despre o reformă constituţională care ar trebui să constituie o adevărată cheie de boltă a democraţiei basarabene în epoca post-Voronin.

Cine va guverna după 5 aprilie?

Sondajele jurnalistice efectuate în ultimul timp developează o îngrijorătoare confuzie la nivel popular: „N-am să votez, toţi sunt nişte hoţi!”, sau: „Lăsaţi-mă, că i-am văzut pe democraţi, nu sunt mai buni decât comuniştii”. Dar mai grav decât dezinteresul electoral este paternalismul adânc înrădăcinat în mintea basarabenilor, mai ales a locuitorilor de la ţară. Majoritatea dintre ei s-au obişnuit să se identifice cu statul, şi chiar dacă primesc câte 100 de Euro lunar de la copii lor plecaţi în străinătate, nu recunosc decât pensia de 300 de lei – mizerabilă, dar stabilă – pe care „le-o dă Voronin”. Oamenii sunt spălaţi pe creier de câteva canale TV cu acoperire naţională, la care Opoziţia nu are acces, de la Moscova. E greu să contracarezi acest torent de ură şi manipulare pe durata unei întâlniri de 2 ore într-o „casă de cultură” comunală, cu pereţi de cameră frigorifică.
Vor reuşi, în aceste condiţii, partidele democratice să acumuleze suficiente sufragii pentru a forma o coaliţie de guvernământ? Da, dacă nu vor fi furate la urnele de vot, da, dacă nu vor face cadouri gratuite comuniştilor, neacumulând procentele necesare depăşirii pragului electoral. În cazul celui mai fericit dintre scenarii, nu are cum să urmeze o perioadă de lapte şi miere, mai ales pe fundalul crizei economice mondiale, pe care comuniştii o ţin sub preş. Dar un prim pas spre normalitate trebuie făcut. Mai rău ca acum nu se mai poate. Am ajuns la fundul gropii. Un teritoriu mic ca al nostru poate fi salvat, dacă ar exista mai multă democraţie, mai multă responsabilitate, mai mult respect pentru drepturile omului. Moldova are nevoie de o schimbare. De o schimbare urgentă, de o schimbare radicală. Cu un PCRM rămas la guvernare, secondat de unul sau câteva partide-satelit, vom spune adio integrării europene, iar noi ne vom irosi viaţa într-o sterilă şi zadarnică aşteptare a ceva ce, vorba poetului, nu va veni niciodată.

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Leave a Reply