„România este o foaie albă pe care urmează să scriem ceva. Împreună.”

(Interviu oferit Ioanei Revnic, pentru revista România literară nr. 2, 14 ianuarie 2009)

Ioana Revnic: Am citit undeva despre pasiunea dvs. pentru hărţi. Să ne imaginăm că existenţa vi se aseamănă cu o hartă în continuă expansiune, cuprinzând teritorii deja cucerite, continente pe care urmează să le anexaţi imperiului dvs. sufletesc, locuri în care vă simţiţi acasă, lumi ce par imposibil de explorat, dar pe care aţi dori să le cunoaşteţi cu orice preţ (mă refer, desigur, la reperele subiective ce vă configurează destinul). Cu alte cuvinte: cum arată – în acest moment – ,,topografia exactă a visurilor dvs.”, domnule Vitalie Ciobanu?

Vitalie Ciobanu: Îmi plac hărţile vechi, aţi reţinut bine, le privesc ca pe nişte opere de artă, ca pe nişte tablouri în sine. Spre deosebire de hărţile de azi, atât de exacte şi sofisticate, dar a căror arogantă precizie nu conţine nici un „fior” afectiv – sunt doar nişte schiţe lipsite de viaţă –, hărţile vechi, medievale sau cele din epoca luminilor, sunt profund umane, individualitatea lor derivă chiar din indeterminarea de care „suferă”, emană din contururile vagi ale continentelor pe care le desenează, cumva în stilul picturii naive, de parcă acele forme bizare de relief ar fi ieşit tocmai atunci din mare, născute printr-o misterioasă ebuliţie, deopotrivă geologică şi mentală – cum se întâmpla în perioada marilor descoperiri geografice… Sigur că nici un navigator din prezent nu s-ar mai înarma cu aceste „îndreptare” atât de aproximative, cel mult le-ar pune în ramă, folosindu-le pe post de ornamente într-o cabină de pe vas sau în camera de oaspeţi de acasă, în schimb, un antropolog, un istoric sau un poet va culege din aceste descrieri insolite ale unor locuri reale (alături de hărţile unor ţinuturi imaginare, mitologice) sugestii extrem de interesante, informaţii despre meseriaşii-artişti care le-au întocmit, despre gradul de cunoaştere a lumii la data respectivă, dar şi ceva despre felul în care europenii vechi îl concepeau pe „celălalt”, pe străinul de departe, înzestrat mai degrabă cu veşmintele angoasei şi fricii lor de alteritate decât cu atribute clare şi calităţi verosimile.
Am acasă câteva hărÅ£i din secolele XIV, XVII ÅŸi XVIII, am dat mulÅ£i bani pe ele. Una, de exemplu, am găsit-o într-un anticariat din Madrid. Alta am cumpărat-o de la buchiniÅŸtii de pe malurile Senei. O hartă a Boemiei ÅŸi a Pragăi din epoca lui Jan Hus am achiziÅ£ionat-o în cartierul evreiesc, după ce bătusem toată noaptea străzile înguste ÅŸi întortocheate, cercetând dughenele de antichităţi atât de numeroase în oraÅŸul de pe Vltava – cândva, un renumit centru al alchimiÅŸtilor din Europa…
„Topografia visurilor mele”, la care faceţi referire, citând dintr-un eseu al meu, se pliază pe aventurile spiritului, e o hartă a proiectelor mele literare, pe care le nutresc din cele mai diverse surse. Cumulate, acestea ar alcătui un şir nesfârşit de holograme. Luaţi o hartă veche sau un tablou aparţinând unui maestru din trecut, suprapuneţi peste el banda unui film şi o partitură muzicală, şi veţi obţine un palimpsest psihedelic, transpunerea visurilor ce vă locuiesc – fireşte, dacă acestea au corespondenţe culturale. Adevărul este că tehnologiile de azi ne vertebrează imaginarul, la fel cum ne sporesc capacităţile senzoriale. Amintiţi-vă de Tarkovski, cel care crea, la bordul unei staţii spaţiale, în Solaris, un copleşitor sentiment de singurătate şi imersiune metafizică, graţie acelui tablou de Pieter Bruegel cel Bătrân („Vânătorii pe zăpadă”), derulat milimetric în unduirea preludiului în fa minor al lui Bach. Aş mai aşeza alături tablourile lui Leonardo Da Vinci cu turnurile Florenţei renascentiste în fundal, şi nuanţele ocru ale neorealismului italian din anii ’60. Sunt dimensiuni ale universului, imbricate unele în altele, pe care le traversez ca un pendul, în largi amplitudini. Surprind cu ochi minţii ţinuturi fabuloase, acoperite de un cer neînchipuit de senin, scăldate de apele calde ale Mediteranei, toamnele sepia din Berlinul lui Marlene Dietrich, Parisul saloanelor aviatice de la începutul veacului trecut, dar şi drumurile şerpuitoare ale Basarabiei interbelice, pline de convoaie de refugiaţi, înecate în lacrimi şi în nori de praf, la 28 iunie 1940 – este momentul de inflexiune al istoriei, răscrucea de la care pentru noi, cei „de dincolo”, lucrurile au luat-o razna. Cum ar fi arătat România, cum am fi arătat noi, am fi fost aceiaşi, am fi purtat acest dialog, dacă nu venea tăvălugul nazismului şi al comunismului? Ce fel de literatură am fi făcut?

I.R.: Ce/Cât loc ocupă în această geografie afectivă spaţiul prozei de ficţiune pe care, altminteri, vi l-aţi adjudecat la debut?

Vit.C.: Aproape în totalitate. Trăiesc ca să scriu. Sau poate scriu ca să trăiesc, rostind, pe urmele lui Proust: „Realitatea nu există pentru noi atâta timp cât ea nu a fost recreată de gândirea noastră”. Nu-mi pot reprezenta propria viaţă în afara preocupării de a fixa pe hârtie (pe monitor) evenimentele propriei mele intimităţi. ÃŽn afara nevoii de a-mi explica, de a pătrunde misterele lumii. Literatura este pentru mine o aventură a cunoaÅŸterii, nu numai o delectare superioară, modalitatea de a-mi pune întrebări fără răspuns, chiar dacă ceea ce rezultă din această îndeletnicire răspunde unor canoane ale meseriei. Am debutat cu un roman, Schimbarea din strajă (ChiÅŸinău, Ed. Hyperion,), parcă acum un secol!, în 1991. Cartea a apărut într-un tiraj enorm pentru timpurile noastre avare ÅŸi capitaliste – 20.000 de exemplare. Am continuat să scriu proză scurtă, fără să public în volum, ÅŸi să lucrez la un al doilea roman, pentru care mă tot „antrenez” (un antrenament ce tinde să uite „campionatul” în vederea căruia se face, la fel ca aÅŸteptarea lui Giovanni Drogo pe zidurile fortăreÅ£ei Bastiani, intrată de mult în eroziune – aÅŸteptarea, nu fortăreaÅ£a). Am scos câteva cărÅ£i de eseuri ÅŸi cronici literare, precum ÅŸi un volum de texte politice ÅŸi un jurnal de călătorie (ultimul în colaborare cu Vasile GârneÅ£). Revista “Contrafort” îmi ia mult timp, de fapt mi-l absoarbe ca un aspersor insaÅ£iabil. Nu am cum să abandonez această revistă – este „opera” noastră colectivă, a mea ÅŸi a lui Vasile –, am pus multă trudă ÅŸi speranţă la temelia ei ÅŸi, în pofida dificultăţilor, “Contrafort” a continuat să apară: vom face în octombrie anul acesta 15 ani de la momentul lansării, ÅŸi asta într-un loc sterp ca Basarabia – sterp în „mijloace de producÅ£ie”, în salahori, nu în „materie primă” – un loc în care totul parcă e făcut să se surpe, fără strălucire, ca într-un mit degradat.
Am mai colaborat în aceşti ani cu diferite cotidiene din România – cele care mai manifestă, ocazional, interes pentru tematică basarabeană şi ex-sovietică în general, nu este cazul acum –, şi bineînţeles cu revistele literare. Continuu să „vorbesc”, săptămânal, la Radio Europa Liberă. Ca să faci, cu adevărat literatură, ca să nu mai fii un „scriitor de week-end”, ar trebui să evadezi din malaxorul actualităţii, care în Moldova de peste Prut este foarte demoralizant, îţi macină nervii, îţi solicită tot felul de implicări, mai ales că mai sunt şi preşedinte al PEN Clubului de la Chişinău.

I.R.: Resimţiţi îndepărtarea de literatura proprie şi ,,virajul” spre eseul politic ca pe un sacrificiu sau ca pe o fatalitate?

Vit.C.: A fost un „derapaj” inevitabil. ÃŽncepi să faci publicistică sub presiunea evenimentelor ÅŸi a nedreptăţilor. ÃŽn cazul meu, nu este vorba de pasienÅ£e intelectuale – „cine cu cine se combină ÅŸi ce iese din asta” – ci o replică motivată de o stare de revoltă ÅŸi indignare. Este mai mult o încercare de a influenÅ£a mersul lucrurilor, decât un exerciÅ£iu contemplativ. De aceea, am considerat mult timp calitatea de „analist” improprie posturii din care îmi scriam textele pe teme politice. Când este vorba de o comunitate străină, ce nu îţi angajează afectivitatea – familia, memoria, destinul personal –, da, vei spune că eÅŸti un cercetător, poÅ£i uneori să ÅŸi experimentezi. AÅŸa cum fac unii politologi ruÅŸi sau occidentali cu Republica Moldova, situând-o sub un fel de clopot de sticlă, exersând tot felul de scenarii de evoluÅ£ie ÅŸi identităţi insolite pentru această zonă „sărită” din schema obiÅŸnuită, prin care se străduiesc să valorifice niÅŸte prefabricate ideologice, de tipul „omul nou”, înainte de 1989, sau „a treia cale”, „istm” între Est ÅŸi Vest, „ElveÅ£ia răsăritului” – denominaÅ£ii pretenÅ£ioase ÅŸi absconse menite să camufleze aceeaÅŸi (sau o altă) servitute a Basarabiei faţă de Rusia. A fost o perioadă când scriam cu patimă, nu reuÅŸeam să-mi reprim un anumit impuls moralizator, vroiam neapărat să „învăţ”, să „trasez”, să „marchez” perspective, misiuni, obiective… ÃŽncet-încet, cred, m-am debarasat de această ispită, ÅŸi chiar am ajuns să consider că aceleaÅŸi lucruri spuse pe un ton mai scăzut, mai ponderat, într-un limbaj mai puÅ£in contondent, sunt mai bine auzite, capătă mai multă putere de convingere chiar ÅŸi în ochii adversarilor tăi. Colaborarea cu Radio Europa Liberă a fost o bună ÅŸcoală în această privinţă: la început mă simÅ£eam frustrat că trebuia să-mi reprim opÅ£iunile politice ÅŸi pulsiunile justiÅ£iare, ca să sfârÅŸesc („sfârÅŸesc” e un mod de a spune) prin a aprecia rigorile unei politici editoriale ÅŸi… formatul scurt. Acest „pat al lui Procust” – 4 minute câte Å£i se rezervă pentru un comentariu radiofonic – te aruncă brutal spre Å£inta demersului tău, te obligă să decelezi între esenÅ£ial ÅŸi secundar, iar mesajul devine mai percutant ÅŸi mai eficient. Jurnalismul de tip anglo-saxon este opÅ£iunea mea. AÅŸ recomanda tuturor acest exerciÅ£iu de concizie, de austeritate verbală: în primul rând, e un mod de a ne salva timpul unii altora, în al doilea, e o ÅŸansă de a recupera greutatea cuvântului, de a-i reda gravitatea ÅŸi profunzimea. Un analist, un comentator autentic nu ar trebui să facă partizanat politic. „Tonul neutru” nu înseamnă imparÅ£ialitate. Să nu pledezi pentru oameni, ci pentru idei – iată forma pură a angajamentului intelectual! –, să nu ai pasiuni private, ci idealuri pe care să le poÅ£i declara public în orice moment al existenÅ£ei tale.
„Epurarea de sentimente” m-a ajutat să-mi delimitez mai clar registrele scrisului. Publicistica e una, literatura e alta. Experienţa de gazetar este benefică pentru un scriitor, pentru că îl conectează la zvâcnetul actualităţii, în acelaşi timp, comportă nişte riscuri: îţi amplifică scrupulele, te învaţă să arunci mereu priviri peste umăr. Acest reflex, în literatură, uneori devine o frână. Şi despre critica literară prea intens practicată se poate spune că îţi erodează spontaneitatea. Te face prea analitic, prea calculat. Ca prozator, e bine să nu-ţi pese, trebuie să ştii să-ţi „dai drumul”, să tai parâmele care te leagă de tot felul de convenţii şi coduri sociale. Aceasta este problema mea când încerc să scriu literatură: e o luptă cu limitele pe care mi le-am impus, râvnind la rigoarea criticului literar şi la sobrietatea jurnalistului politic.

I.R.: Spuneaţi într-un comentariu din 2001 că, reeditând – simbolic – perioada Junimii (întrucât succedeau unui paşoptism reiterat), tinerii intelectuali basarabeni sunt chemaţi să răspundă la două tipuri de provocări: crearea unei literaturi sincrone cu cea românească şi integrată ,,experienţei universale a literelor”, şi promovarea unei politici diferite de cea a predecesorilor, axată pe europenism şi modernitate. Au trecut şapte ani de atunci. Şi-au îndeplinit, între timp, congenerii dvs. performanţele cu care i-aţi creditat?

Vit.C.: Şi da, şi nu. Există o seamă de scriitori care au schimbat faţa literaturii basarabene, apărând la edituri româneşti de top, cum este Polirom şi Cartea Românească, uneori mai şi producând câte un mic „scandal cultural”. Optzeciştii şi „douămiiştii” basarabeni – două cohorte, împărtăşind stiluri şi viziuni diferite, şi care nu convieţuiesc neapărat armonios nici la nivel interpersonal, cum se întâmplă şi aici, în ţară – posedă un semn distinctiv comun: aderenţa la modernitatea şi postmodernitatea literaturii române. Automat şi la proiectul europenist. Şi unii şi alţii însă sunt marginali în raport cu preferinţele marelui public, nu sunt mediatizaţi cum ar fi meritat nici în România. Cu o singură excepţie, poate – Vasile Ernu (cel care prin Născut în URSS a oferit o viziune „mai soft” asupra trecutului comunist, care i-a contrariat pe mulţi), dar este şi şansa lui că locuieşte la Bucureşti.
La nivelul politic sau civic, lucrurile nu au stat la fel de bine pentru congenerii mei. Câţiva dintre ei activează în cadrul unor ONG-uri, prin care promovează „valori europene”, elaborează politici sectoriale, sunt prezenÅ£i ÅŸi în partidele mai noi. Dar, lipsiÅ£i de acces la mass-media electronice, impactul „junimiÅŸtilor” noÅŸtri este destul de redus. ÃŽn zona universitară, aÅŸ remarca totuÅŸi grupul reformist de la Universitatea „Alecu Russo” din BălÅ£i, care scoate ÅŸi revista “Semn” (condusă de Nicolae Leahu ÅŸi Maria ÅžleahtiÅ£chi – primul este ÅŸef al catedrei de Literatură Română ÅŸi Comparată, cea de-a doua este decan la Litere). Pe când la ChiÅŸinău, oricât de paradoxal ar părea, în universităţi atmosfera este mult mai reacÅ£ionară, chiftind de „dinozauri” de dinainte de ‘89, care blochează ascensiunea tinerilor în poziÅ£ii de decizie.
„Obiectivul” pe care-l schiÅ£am în articolul pe care-l citaÅ£i, apărut în “Observator cultural” la scurt timp după victoria comuniÅŸtilor în alegerile din 2001, era mai degrabă un deziderat decât un program asumat. Nu mi-am făcut prea multe iluzii asupra a ceea ce se va putea realiza. AceÅŸti opt ani de guvernare Voronin au fost o adevărată calamitate pentru Moldova.

I.R.: Un fragment din textul respectiv constituie o scurtă pledoarie în favoarea noocraţiei: ,,În Moldova, în pofida speranţelor legate de tinerii maturizaţi în condiţii de libertate, există o acută insuficienţă de oameni în stare să facă bine un anumit lucru – de pildă, să întocmească un sondaj de opinie credibil, să scoată o revistă ca lumea, să editeze cărţi valoroase din punct de vedere estetic şi al culturii poligrafice, să fie nişte profesori adevăraţi. […] De aceea, din nou, tot intelectualii creativi sunt chemaţi să-şi suflece mânecile, pentru că la noi doar ei au capacitatea să dea expresie unor aspiraţii colective, să articuleze nişte principii, o direcţie de urmat.”
Din categoria ,,intelectualilor creativi” – sintagmă cu care denumiţi, cred, elita intelectualităţii basarabene – fac parte şi scriitorii. Mai reprezintă scriitorimea din Republica Moldova o forţă capabilă să provoace seisme socio-politice similare celor de acum douăzeci de ani (când s-a obţinut victoria în lupta pentru limba română) ori divergenţele din interiorul obştii i-au diminuat credibilitatea şi puterea de influenţă?

Vit.C.: Dar scriitorimea din România este capabilă să provoace „seisme socio-politice”? O cheamă cineva sub drapel? VedeÅ£i cât de impropriu este să atribui „misiuni” ÅŸi „ordine de zi” unor oameni cărora nu s-ar cuveni să le cerem decât să-ÅŸi vadă de scrisul ÅŸi de viaÅ£a lor, dacă se poate într-o manieră cât de cât decentă?… De ce ar trebui să funcÅ£ionăm mereu într-un regim de beligeranţă? De ce ar trebui basarabenii să fie diferiÅ£i de ceilalÅ£i români? Nu merită ÅŸi ei să trăiască, să nască niÅŸte copii, să se bucure de o zi cu soare, să mai prindă un concediu la mare sau o expediÅ£ie în Himalaia, dacă îşi pot permite? Doar, la urma urmelor, o dată trăim ÅŸi orice bucurie, orice splendoare a acestei lumi ni se cuvine în egală măsură!… Nu este cumva prezumÅ£ios să aÅŸtepÅ£i de la alÅ£ii acte de eroism, în timp ce tu îţi vezi de viaÅ£a ta banală ÅŸi mai mult sau mai puÅ£in „normală”, înscrisă în legile firii? CredeÅ£i că ar trebui să ne facem din „martiraj” o vocaÅ£ie, o profesiune de credinţă? RezistenÅ£a este epuizantă ÅŸi dacă nu îşi vădeÅŸte roadele într-un timp omeneÅŸte cuantificabil devine ridicolă. Câţi disidenÅ£i a avut România înainte de 1989? Åži asta într-o epocă în care un asemenea gest avea o rezonanţă, conta în economia destinului colectiv! Astăzi, nimeni nu este dispus să intre în pielea unui martir. Un martir, azi, ar fi lipsit de audienţă. Dacă nu ar promite rating, cred că ÅŸi crucificarea lui Iisus ar fi ignorată de televiziuni – un simplu fapt divers cu un sectant nebun care pretinde că a venit să ne mântuiască pe noi, păcătoÅŸii. Un halucinat, un închipuit între zecile de mii de halucinaÅ£i ÅŸi închipuiÅ£i care au reuÅŸit să extazieze o sală de câteva sute de oameni…
Momentul ‘89-’91 a fost unic, nu are cum să se repete. Nu poţi reconstitui autenticitatea unui elan popular, alimentat, „pritocit” în lungile decenii de izolare şi dezumanizare comunistă, după ce în numele acestui elan – nobil, democratic şi românesc – oamenii au fost minţiţi şi trădaţi. S-au încasat ordine şi premii grase, s-au făcut cariere mediatice şi politice pe spatele ideii naţionale, fără ca biata idee naţională să fi avut ceva de câştigat. Din contră. Am acumulat prea multe decepţii şi dezamăgiri în aceşti ani, pentru ca aceleaşi sloganuri să mai vibreze, ca altă dată, în sufletul mulţimilor. Azi, cuvântul de ordine în Republica Moldova este supravieţuirea, salvarea existenţei fizice sub călcâiul unei oligarhii rapace şi criminale… De ce să lupţi cu morile de vânt, e mai simplu să-ţi iei lumea în cap, cum au făcut-o sute de mii de basarabeni.
Sigur că „divergenţele din interiorul obştii” au diminuat credibilitatea şi puterea de influenţă a scriitorilor. Uniunea Scriitorilor de la Chişinău s-a angajat în ultimii 18 ani în diverse campanii de susţinere a unor potentaţi, care ne-au lăsat apoi cu ochii în soare. Nu are rost să căutăm „inocenţa” începuturilor, ci să construim un spirit civic modern, să pledăm pentru drepturi fundamentale, pentru justiţie, echitate şi adevăr. Şi pentru pluralism. Pentru acel pluralism pe care tribunii glorioşilor ani ‘89-‘91 nu-l admit în interiorul Uniunii Scriitorilor, pentru că le pune în chestiune „meritele”, „coroniţele de premianţi”, „suferinţele seculare”, în spatele cărora şi-au dosit interese extrem de telurice.

I.R.: Vă rog să comparaţi conflictul dintre generaţiile literare basarabene, declanşat în anii ‘90, cu cel iscat –în aceeaşi perioadă – în breasla scriitorilor din România.

Vit.C.: Există o dialectică a literaturii, o înnoire a formelor artistice, care naÅŸte inevitabil coliziuni între generaÅ£ii. Ele sunt fireÅŸti ÅŸi benefice pentru sănătatea unei culturi. ÃŽn România, optzeciÅŸtii au putut să intre în prim-plan, în deplină măsură, abia după 1989. Acum, ei sunt cei contestaÅ£i de scriitorii mai tineri. Ceea ce mă face un pic melancolic. Nu acesta a fost idealul nostru: să contestăm în numele celor ce vor veni după, pentru dreptul lor de a ne contesta, la rândul-le? ÃŽn condiÅ£ii de libertate e simplu să negi, să dai cu tifla, chiar să jigneÅŸti – nu riÅŸti nimic. Singura exigenţă, după mine, este ca discuÅ£iile să se poarte pe un ton civilizat, să excludă atacul la persoană. Cred că optzeciÅŸtii sunt primii care să înÅ£eleagă asta. Or, ceea ce am văzut, de pildă, în revista “Vatra”, în anumite perioade – atacuri înverÅŸunate dintr-o parte ÅŸi alta – m-a uluit ÅŸi m-a oripilat. O plăcere a desfiinţării aproape patologică era servită pe post de „polemică între scriitori”…
În Basarabia, confruntarea inter-generaţionistă a început ca o delimitare estetică faţă de tradiţionalismul endemic al locului, dar şi ca o baricadă morală, a fost şi un conflict al biografiilor. Am avut, cred eu, destul temei să reproşăm unor scriitori şi oameni de cultură mai vârstnici atitudini nedemne şi eronate în aceşti ani, post-sovietici. Da, au plătit un tribut înainte de 1989. Demnitatea a fost o avis rara printre intelectualii basarabeni, dar şi represiunea – să nu uităm! – a fost teribilă. Noi, acolo, aveam şi jugul colonial, nu numai pe cel ideologic. Spiritul creator a fost pus într-un fel de „cizmă spaniolă”, pentru a fi frânt. „Refugiul în estetic”, din anii ’60-’70, în România, în Basarabia era văzut în continuare ca un delict penal, exact ca în timpurile proletcultismului. Erai suspectat dacă foloseai prea multe cuvinte „româneşti” (recte: neologisme), dacă rosteai vocalele cu prea multă dezinvoltură, dacă nu te gângăveai, dacă te exprimai coerent. Mă întreb mereu dacă în aceleaşi condiţii, în perioada sovietică, noi, tinerii de azi, am fi avut un comportament mai onorabil. Tocmai de aceea, trădările în condiţii de libertate nu mai au nici o scuză, căci nu ne mai stă nimeni, literalmente, cu pistolul la tâmplă. Pe de altă parte, nu putem îngheţa orice dezbatere asupra conduitei intelectualului, a raporturilor sale cu Puterea, sub specia ascendenţei biologice. Adică: „nu aveţi dreptul să vorbiţi, pentru că n-aţi trăit asta!” Eu le-aş răspunde în felul următor: „dacă aţi suferit, stimaţi confraţi mai vârstnici, aţi suferit şi pentru dreptul nostru de a vă judeca, de a vorbi deschis despre compromisurile pe care le-aţi făcut.”
Nici un fel de tabu nu mai poate fi acceptat, că e vorba de cultură sau de viaţa publică. Dar te aude cineva? Am fost atacaţi mizerabil, pe la spate, turnaţi la „palate”, calomniaţi în fiţuicile naţional-patriotice de o parte şi alta a Prutului şi chiar „gratulaţi” de fosta conducere „apolitică” a Academiei Române, ne-au fost agăţate cele mai infamante epitete – masoni, pro-semiţi, pro-maghiari, „federalişti”, „sorosişti” –, unii au pretins că am fi plătiţi de CIA şi de KGB (mai ales despre ultima „afiliere” vorbeau tocmai cei cu musca pe căciulă). Dosarul acestei bătălii generaţioniste (cum impropriu a fost numită ea până la un punct) a fost prea des invocat pentru a mai insista acum.

I.R.: Într-un interviu din 1991, domnul Mihai Cimpoi spunea că scriitorii basarabeni ar trebui să îşi asume rolul de vindecători ai populaţiei moldoveneşti de românofobie. Au făcut acest lucru? Au găsit leacul bolii sau afecţiunea s-a dovedit a fi una incurabilă?

Vit.C.: Nu despre românofobie ca stare de „ignoranţă ingenuă” este vorba între Prut şi Nistru. Basarabia este un ţinut sub ocupaţie – asta trebuie înţeles foarte clar. În caz contrar, independenţa Republicii Moldova nu s-ar fi transformat dintr-un fruct al libertăţii redobândite pe ruinele URSS – cum părea în momentul proclamării sale – în expresia unei alte aserviri faţă de Răsărit, 18 ani mai târziu, când purtăm acest dialog. De aceea mă gândesc cu speranţă şi cu nelinişte, totodată, la alegerile parlamentare din primăvară – cruciale pentru viitorul european al Basarabiei. Ceea ce trăim noi acolo, dar în bună măsură şi românii din România (în care ofiţerii fostei Securităţi fac jocurile politico-financiare), sunt consecinţele celui de-al doilea război mondial pe care noi, românii, l-am pierdut. Noi suntem victimele acestui război, căci sfârşitul lui nu ne-a adus eliberarea, ca în Occident, ci sclavia comunistă. Aşa încât, cum am mai spus-o şi cu alt prilej: dacă există o zonă în care românii, elitele româneşti, să-şi demonstreze inteligenţa şi vigoarea, după ce aderarea la NATO şi Uniunea Europeană a devenit un fapt, această cauză este Basarabia. Nu doar din motive sentimentale. E nevoie nu numai de pragmatism, e nevoie de o formă superioară a realismului – de vizionarism, ca să înţelegi valoarea strategică a acestei provincii pentru România – chiar dacă azi cu un statut schimbat –, calitatea ei de debuşeu pentru exportul de „europenitate” spre Est, cu care este datoare România ca stat-membru al comunităţii euroatlantice, exact cum este Polonia în raport cu ţările ex-sovietice limitrofe ei: Belarus şi Ucraina. România are nevoie de un spaţiu de siguranţă şi prosperitate dincolo de Prut. A privi către Est, azi, înseamnă a te înscrie într-o durată lungă a istoriei, nu a vâna efemerul spectaculos al clipei, înseamnă a căpăta conturul unei naţiuni mature, nu a te bălăci în promiscuităţi interne, în politicianism de tip balcanic. Aştept momentul în care declaraţiile şi bunele intenţii se vor transforma în acţiuni concrete, cu termene de execuţie şi cu responsabilităţi instituţionale şi individuale clar definite.

I.R.: Cum a evoluat imaginea despre români şi despre România în comunitatea basarabeană, din 1991 până azi?

Vit.C.: A fost un drum de la iluzie şi „icoană” sufletească, cultivate în perioada URSS, când nu existau nici un fel de contacte, ci doar proiecţii imaginare, la realitatea unei ţări pline de contraste. România nu este ceea ce credeţi doar voi, românii din ţară, sau ceea ce credem doar noi, românii din afara graniţelor. România înglobează toate perspectivele existente şi mai este, de asemenea, o foaie albă pe care urmează să scriem ceva. Împreună. Cred că, în pofida obstacolelor ridicate de guvernarea comunistă – de pildă, suspendarea difuzării TVR în Republica Moldova –, ne apropiem de o cunoaştere adevărată, lipsită de prejudecăţi. Important este să ne gândim unii la alţii ca la nişte contemporani, nu ca la un capitol încheiat (şi enervant) al istoriei.

I.R.: Cum a evoluat, din perspectiva dumneavoastră, imaginea despre Republica Moldova şi despre basarabeni, în România postrevoluţionară?

Vit.C.: „Basarabia”, aşa cum se ştie, a fost pusă la index în România înainte de ’89. Imediat după semnarea armistiţiului, în august 1944, basarabenii erau vânaţi prin toată ţara pentru a fi predaţi autorităţilor sovietice, apoi, în lungile decenii dejiste şi ceauşiste, ei au căutat să-şi ascundă originea pentru a evita marginalizarea. Există numeroase personalităţi, născute în regiunile pierdute după război, care şi-au făcut un nume în cultura română – dovadă că provincia noastră era o brazdă mănoasă… O dată cu prăbuşirea comunismului, şi în România s-a parcurs acelaşi drum faţă de Basarabia: de la aşteptări prea însufleţite, legate de o Unire rapidă, către o atitudine de lehamite şi indiferenţă. Doar că, în august ’91, aş vrea să vă reamintesc, nu doar politicienii de la Chişinău n-au avut curajul Unirii – într-o măsură şi mai mare a respins-o regimul Iliescu. Acelaşi regim Iliescu care a scos, prin mineriade, România de pe harta Europei, plasând-o în coada aderării… România, azi, îşi este suficientă sieşi. Nu se arată prea interesată nici de soarta altor conaţionali ai noştri, „de prin vecini”, din Ucraina şi Serbia. Mass-media de la Bucureşti cel mai adesea ignoră evenimentele din Moldova, îşi aminteşte doar când mai „scapă” Voronin o înjurătură, sau o face TVR de 1 Decembrie, extrem de expeditiv. Se evocă trecutul şi se vorbeşte prea puţin despre prezent. Nici măcar mitingurile opoziţiei de la Chişinău nu mai încap în desfăşurătoarele agenţiilor de presă de la Bucureşti – cum s-a întâmplat, recent, cu demonstraţia a circa 10.000 de oameni, organizată pe 21 decembrie de Partidul Liberal-Democrat, în centrul capitalei basarabene, împotriva intenţiei comuniştilor de a închide postul PRO TV Chişinău.
„Basarabenii sunt români, dar nu sunt români „de-ai noştri”, s-au înstrăinat, nu am trăit cu ei în aceeaşi ţară în ultimii 60 de ani, deci, ne putem dispensa de ei fără mare pagubă”. Aşa gândesc, din păcate, mulţi români. Rusia însă nu renunţă la vechile sale posesiuni. Sigur că vina pentru acest blocaj este a Chişinăului, despre care ştim că nu vrea. Dar de ce „nu vrea”? – nimeni nu are timp şi chef să dezlege această întrebare. Ar fi trebuit să ne gândim la nişte politici adecvate acestui tip de atitudine a guvernanţilor de la Chişinău, la măsuri capabile să le contracareze ostilitatea, nu să strângem, neputincioşi, din umeri.
La nivelul societăţii, însă cred că miza rămâne, ca întotdeauna, una strict individuală. Moldova se va salva prin oamenii săi, prin reuşitele şi performanţele lor ca profesionişti. Afirmarea lor va crea o imagine mai bună şi locului de unde vin.

I.R.: Domnule Vitalie Ciobanu, exegeţii remarcă faptul că scrisul dvs. nu suferă de provincialism. În ce măsură a contribuit tatăl dvs., care v-a fost profesor de limba şi literatura română, la formarea dvs. ca scriitor imun la maladia provincialismului? Ce modele umane sau literare v-au influenţat cariera scriitoricească?

Vit.C.: Tatăl meu, Ion Ciobanu, m-a învăţat să citesc şi să scriu cu litere latine, pe atunci interzise, mi-a pus în mână cărţile de căpătâi – clasici români şi mari autori din literatura universală –, pe care le procurase într-o vreme când încă se mai găseau în librării (în anii de studenţie, deja, a trebuit să fac, împreună cu alţi colegi, incursiuni pe la librăriile „Drujba” de la Odessa, Kiev sau Moscova, care comercializau carte românească, pentru a-mi completa lecturile). Tata m-a învăţat să mă raportez în ceea ce scriam, din prima clipă în care observase, trezindu-mi-se, un germene de „spirit critic”, la literatura română contemporană, nu la compunerile „scriitorilor poporului din RSS Moldovenească”, cei care ne-au lăsat un vraf de maculatură complet inutilizabilă. Poate de aceea n-am fost deformat ca alţii.
ÃŽn rest, nu cred că mă deosebesc prea mult în ce priveÅŸte „modelele formative”: Kafka, Proust, Borges, Robert Musil, Thomas Mann, Faulkner, Buzzati, Cortázar, Dostoievski, Gombrowicz. Sau, în literatura română: Monica Lovinescu, Andrei PleÅŸu, Mircea Ciobanu, Gellu Naum, Augustin Buzura, Sorin Titel (păcat că nu este reeditat!), Radu Petrescu, Gheorghe Crăciun…

I.R.: Când lepădaţi ,,roba analistului politic”, vă (mai) întoarceţi la literatură cu aceeaşi frenezie cu care, în postura de scrib-adolescent, obişnuiaţi să vă retrageţi ,,în grădina fermecată” din preajma casei părinteşti, pentru a îndeplini un impresionant ritual al cititului şi al scrisului?

Vit.C.: Mă întorc la literatură, dar fără nici un ritual, scriu încolţit de imperativul urgenţei, al restanţelor ce mă apasă. Am fost izgonit din Paradis şi nu pot decât spera că intensitatea cu care resimt această „cădere” îmi va răscumpăra ceva din condiţia actuală. Am cunoscut însă multe experienţe interesante, oameni de valoare şi locuri („hărţi spirituale”) fascinante pentru un creator – toate acestea îşi cer dreptul la cuvânt. Le datorez o minimă satisfacţie, indiferent de cum se vor mai arăta vremurile.

decembrie 2008
_________________
Interviul poate fi găsit la link-ul:
http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/int02.09.pdf

This entry was posted in literatură. Bookmark the permalink.

Leave a Reply