Scriitorul şi noua Europa. Literatura în faţa provocarilor integrării

I.
Titlul acestui text vi se va fi părând, probabil, destul de pretenÅ£ios. AÅŸa l-am văzut ÅŸi eu după câteva zile, când am început să lucrez asupra lui, încercând să dau „carnaÅ£ie” raportului pe care l-am formulat: „scriitorul ÅŸi noua Europă”. Sintagma ar trebui să acopere optica omului de creaÅ£ie asupra unui ambient definitoriu pentru cultura universală, cel european, pe care reprezentanÅ£ii breslei sale, de la Homer ÅŸi până la Bioy Casares, să zicem, l-au tratat cu un ochi critic ÅŸi în acelaÅŸi timp cu exaltare ÅŸi speranţă. Tot mai târziu, căutând un punct de pornire pentru eseul meu, mi-am dat seama de capcanele limbajului în care nimereÅŸti, fără voie, o dată întrat în teritoriul fragil al cuvintelor. Am realizat că suntem în mare parte captivii inconÅŸtienÅ£i ai terminologiei vehiculate până la saÅ£ietate de mass-media, ai vocabularului său ce formează o puternică reÅ£ea manipulatoare, asemeni unei pânze de păianjen, dislocând în subconÅŸtientul receptorilor vechi reprezentări culturale, înlocuindu-le cu imagini ÅŸi artefacte de conjunctură, conotate politic, care se impun graÅ£ie formidabilei presiuni informaÅ£ionale. ÃŽn accepÅ£iunea ei ultimă sau trendy, să-i spunem, sintagma „noua Europă”, aÅŸa cum a definit-o, abrupt, Donald Ramsfeld, secretarul american pentru apărare, cuprinde partea estică a continentului nostru, adică naÅ£iunile eliberate de comunism, care au sprijinit fără ezitare intervenÅ£ia americană în Irak, pentru că aceste popoare ÅŸtiu, nu-i aÅŸa?, preÅ£ul libertăţii, spre deosebire de „vechea Europă”, adică FranÅ£a, Germania ÅŸi Belgia, care s-au opus războiului împotriva lui Saddam, invocând, ipocrit, clauzele dreptului internaÅ£ional. Această contaminare subliminală a lexicului cu înfăţişări de ultimă oră, în cazul meu, mi-a pus reale probleme de adaptare la subiectul de reflecÅ£ie pe care mi-l alesesem. Disputa dintre aliaÅ£ii americani ÅŸi britanici, pe de o parte, ÅŸi „miezul dur” al Uniunii Europene, recte FranÅ£a ÅŸi Germania, cărora li s-a alăturat, cu promptitudine, Rusia (cu voia d-stră!), dând coÅŸmaruri est-europenilor, a sfârÅŸit prin a-mi surpa considerabil entuziasmul pentru ideea de unitate europeană. Asta pentru că simÅ£eam că Europa – mai precis, acea parte a ei perfid antiamericană – îşi trădează, prin evaziune onctuoasă ÅŸi retorică „bizantină”, înseÅŸi principiile sale fondatoare, preferând combaterii energice a Răului o coexistenţă duplicitară prin invocarea suveranităţii naÅ£ionale a unei dictaturi, cea din Irak, exact ca în perioada Războiului Rece, când tocmai intransigenÅ£a americanilor ÅŸi nu tranzacÅ£ionismul vesteuropean a forÅ£at în cele din urmă „Imperiul răului” – Uniunea Sovietică – să se dezintegreze. Ostilă fiicei sale robuste de peste Ocean, căreia îi ridiculizează idealismul justiÅ£iar, această Europă muzeificată, ghiftuită, mi se părea deja un concept revolut, vlăguit, lipsit de savoarea de altă dată, otrăvit de scoria unor fundături ideologice: de napoleonismul aluvionar al dlui Chirac, pretinsul preÅŸedinte de dreapta al francezilor, ÅŸi de anarhismul rezidual al ecologistului Jochka Fisher. Aproape că ajunsesem să mă întreb, o dată cu Caius Dobrescu în eseul său „Mizeria pacifismului”, dacă nu cumva ne-ar conveni, nouă, românilor, să devenim mai degrabă un teritoriu protejat al Statelor Unite, un fel de Puerto-Rico la Marea Neagră, decât să ne umilim la curtea îmbuibaÅ£ilor de la Bruxelles, care ne mai ÅŸi sâcâie pe deasupra cu standardele lor nesuferite, cu trufia lor desuetă, cu lipsa lor de sensibilitate faţă de specificul nostru naÅ£ional. Din fericire, fricÅ£iunile dintre aliaÅ£ii transatlantici s-au mai diminuat între timp, aroganÅ£ei acuzaÅ£iilor reciproce li s-a pus o oarecare surdină – poate pentru că nimeni nu-i judecă pe învingători, oricât de mare se dovedeÅŸte în continuare preÅ£ul victoriei -, iar eu începusem să ies cu greu, ca un convalescent îndrăgostit de propria boală, din mlaÅŸtina euroscepticismului, pe care îl crezusem iremediabil. ÃŽncepusem să-mi recapăt gustul pentru stil ÅŸi tradiÅ£ie (nu cumpără americanii castele în Anglia?), să-mi reacomodez strălucirea originară a simbolurilor culturii, cu alte cuvinte să-mi inventez „propria Europă” – „noua Europă”, dar nu în accepÅ£iunea recentă a dlui Ramsweld, ci în sensul unei lumi aureolate de o istorie ÅŸi o civilizaÅ£ie bimilenară, după care au tânjit mereu spiritele creatoare, ÅŸi în speţă, artiÅŸtii de dincoace de Cortina de Fier înainte de 1989.

II.
Ce înseamnă Europa pentru mine, cum mă raportez la ea, ce aÅŸtept de la ea, cât de importantă pentru creaÅ£ia mea este ideea de Europa? Mi-am pus aceste întrebări atunci când am fost capabil să-mi definesc esenÅ£a a ceea ce sunt, proiectul meu existenÅ£ial. Fiecare dintre noi este un Columb al propriei identităţi culturale, aÅŸa cum, aici, în fosta Moldovă sovietică, am fost descoperitorii identităţii nostre naÅ£ionale prohibite sub regimul sovietic. Rostind întrebările de mai sus nu am totuÅŸi sentimentul că mă alătur imensei cacofonii pe tema europenismului, care animă atâtea simpozioane ÅŸi congrese internaÅ£ionale. ÃŽntrucât pornesc de la o experienţă personală, de la felul în care mi-am modelat eu însumi această entitate inefabilă: Europa – nimfa tolănită voluptuos pe spinarea taurului cretan, cum apare ea în „spoturile” antichităţii. Nu există proriu-zis un punct zero, declicul care a declanÅŸat în mine „conÅŸtiinÅ£a europeană”: o văd mai curând ca rodul unor acumulări în timp – un produs elaborat mai ales prin lectură, dar ÅŸi prin filmele lui Fellini ÅŸi Tarkovski, prin tablourile lui El Greco ÅŸi Dalli, prin sculpturile lui Michelangello ÅŸi BrâncuÅŸi, prin muzica lui Mozart ÅŸi Enio Moriconne. Ulterior, ÅŸi cele câteva ieÅŸiri în Occident după 1991, ale căror impresii, atrase într-un metabolism abstrus, laolaltă cu zăcământele culturale depuse în creierul meu, mi-au dat sinteza unei certitudini reconfortante ÅŸi neliniÅŸtitoare în acelaÅŸi timp: sunt un european. AfirmaÅ£ia aceasta nu conÅ£ine nimic prezumÅ£ios, nimic ostentaiv. Sunt un european nu doar prin valorile pe care mi le revendic, spontan ÅŸi orgolios, sunt un european ÅŸi prin dilemele, complexele, ezitările – mai ales acestea! – prin frământările ÅŸi îndoielile care mă împiedică să îmbrăţiÅŸez fără rest o anumită viziune asupra vieÅ£ii, o credinţă exlusivă (dacă nu sună cumva tautologic expresia), întrucât devoÅ£iunea lipstă de orizont moral mi-ar obnubila spiritul critic ÅŸi libertatea originară de fiinţă aflată în căutarea propriului adevăr, a propriului castel. Pasul de la naÅ£ional la universal, cred, l-am făcut atunci când am înÅ£eles cât de periculos este să te „îngropi” într-un cliÅŸeu, într-o tradiÅ£ie moÅŸtenită, să te blochezi într-o taxinomie suficientă sieÅŸi, să accepÅ£i comoda copertină a ideilor primite, anestezia discriminărilor tranÅŸante: „noi, cei buni”, ÅŸi „ei, maleficii.” Nu mi-a fost deloc uÅŸor să mă apropii de această înÅ£elegere a umanismului. A trebuit, mai întâi, să-mi cristalizez conÅŸtiinÅ£a apartenenÅ£ei la o comunitate spirituală mai vastă decât Å£arcul sovietic înghesuit între Prut ÅŸi Nistru, ÅŸi anume la cultura română, pentru ca, implicit, ÅŸi ideea de Europa să devină un reper peremptoriu, o perspectivă tangibilă. „Dar puteaÅ£i citi în peroada sovietică autori occidentali în limba rusă, de ce vă plângeÅ£i atâta?” – ne-au replicat în ultimii ani unii colegi ai noÅŸtri români ÅŸi străini, fascinaÅ£i pesemne de adâncimile insondabile ale sufletului slav, pe care noi, basarabenii, zice-se, avuseserăm norocul să-l cunoaÅŸtem „pe viu”. Mi s-a părut nedrept ÅŸi uÅŸor pervers acest reproÅŸ. Pentru că ne obliga să percepem ca o mare ÅŸansă a vieÅ£ii noastre o frustrare care ne-a mutilat, disculpându-i în acelaÅŸi timp pe cei care îl formulau în raport cu revelaÅ£ia, incomodă, a propriei diferenÅ£e privilegiate. Am avut, indubitabil, aici, la gurile Nistrului, o receptare deviată, refractată a Occidentului, prin intermediul culturii ruse ÅŸi, mai ales, prin filtrele propagandei de partid ÅŸi de stat, care nu spre Europa ne tracta, ci spre Rusia, acolo unde insuliÅ£ele gândirii libere se puteau număra pe degete. Pentru popoarele colonizate, aplatizarea spirituală, uniformizarea sovietică purta marca deznaÅ£ionalizării. Europa se desena foarte vag în mintea noastră, reprezentând la acea dată teritoriul inamicului ideologic, sursa unor mesaje ÅŸi idei pernicioase la adresa „ordinii perfecte”, comuniste, în care ne născuserăm. Epoca de după 1989 a venit cu oportunităţi de neimaginat înainte pentru artiÅŸti, dar ÅŸi cu bulversarea unui sistem, axiologic ÅŸi instituÅ£ional, care i-a făcut pe unii confraÅ£i de-ai noÅŸtri să regrete tiparele vechiului regim, în care lucrurile păreau atât de limpezi ÅŸi aranjate pentru mulÅ£i ani înainte. Altfel spus, răul de libertate s-a dovedit adesea mai greu de suportat decât cenzura ideologică ÅŸi servitutea voluntară cu care destui scriitori reuÅŸiseră să se acomodeze, în schimbul unei condiÅ£ii materiale relativ asigurate.
Timpul a zburat repede ÅŸi odată cu el s-a modificat spectaculos ÅŸi imaginea scriitorilor basarabeni asupra literaturii în condiÅ£iile libertăţii de expresie ÅŸi ale circulaÅ£iei neîngrădite a persoanelor ÅŸi ideilor. Ea, literatura, nu mai trebuie să-ÅŸi asume roluri improprii, misiuni ideologice sau nobile sarcini de „iluminare” a poporului, de cultivare a unui spirit civic ÅŸi, eventual, „european”, ci să vorbească despre dragoste ÅŸi moarte, adevăr ÅŸi minciună, fericire ÅŸi extaz, adică să regăsească umanul în cele mai variate ipostaze ale sale. Azi, a-Å£i lărgi pe orizontală câmpul investigaÅ£iilor artistice, a-l plasa într-un cadru mai larg decât propria Å£ară – ca ÅŸi întinderea pe verticala temporală ÅŸi psihologică –, a căuta să-Å£i câştigi receptori ÅŸi pe alte meridiane, fără a-Å£i face din asta doar o sursă de vanitate, ci o aspiraÅ£ie firească spre universalitate – o asemenea viziune mi se pare extrem de profitabilă pentru literatura scriitorilor din Estul Europei, o condiÅ£ie esenÅ£ială a procesului mai general de emancipare culturală. A proceda astfel înseamnă să evadezi din teritoriul determinismului, inclusiv din zona prejudecăţilor de receptare externă. Mircea Cărtărescu vorbea într-un eseu despre noul „ghetou” al scriitorului din Est, scriitor pe care publicul occidental îl asociază în mod abuziv câtorva teme-stereotip – cenzura, disidenÅ£a, poliÅ£ia politică. PuÅ£ini în Occident par dispuÅŸi să renunÅ£e la propriile cliÅŸee, la imaginea frustă ÅŸi simplificatoare pe care ÅŸi-au format-o despre intelectualul din fostul lagăr comunist, ca reprezentant al unei lumi periferice, în cel mai bun caz exotice, dar de regulă prăbuÅŸite în haos, fanatism, misticism, xenofobie, sfâşiate de instincte tribale; puÅ£ini sunt dispuÅŸi să te considere un scriitor pur ÅŸi simplu, care are ceva important de comunicat semenilor săi. E bine să cunoaÅŸtem aceste percepÅ£ii deformate ale străinilor, adaug ÅŸi eu, pentru a scăpa de anumite iluzii păgubitoare. AÅŸa cum în economie ÅŸi în politică izolaÅ£ionismul, azi, nu mai este posibil, la fel în cultură – poate încă mai grav! – autarhia ÅŸi patinarea pe miturile unei rusticităţi primare, pe fantasmele naÅ£ionalismului egocentric, pe frazeologia „purităţii” ortodoxiste mi se pare, înaintea altor dezavantaje, o greÅŸeală castratoare pentru un creator. PoziÅ£ionarea cosmopolită, pentru care pledez, se sprijină pe o motivaÅ£ie metafizică, imposibil de contestat: trăim o singură dată ÅŸi nimic din fructele ÅŸi splendorile acestei lumi nu trebuie să ne lipsească, toate ni se cuvin în egală măsură.

III.
După cum se poate constata, scriitorul este, în acelaşi timp, un subiect şi un obiect al integrării europene. Subiect, deoarece, în chip semnificativ, apare ca un vehicul al ei, militând pentru refacerea unităţii de altă dată a bătrânului continent, prin atragerea ţărilor din Est, unde sunt atâtea de făcut şi cu instituţiile, şi cu economia, şi cu mentalitatea. Scriindu-şi cărţile, scriitorul contribuie la reconfigurarea Europei originare, ca leagăn al civilizaţiei, prin faptul că şi le plasează într-un context mai larg, îl interesează să fie traduse, dezbate concepte şi teme literare ce nu mai pot fi circumscrise unui spaţiu vernacular. Cultura este prin definiţie un “tărâm” integrator, în care diferenţele exultă, iar orgoliile îşi caută mereu un termen de comparaţie cât mai ambiţios. În fosta Europă de Est opţiunea democratică, antitotalitară a scriitorului a fost şi una, implicit, în favoarea integrării europene, pentru revenirea ţării sale în familia naţiunilor libere, din care fusese exclusă după cel de-al doilea război mondial. Ca obiect al integrării europene, scriitorul resimte efectele acestui proces multidimensional, îmbibă în opera sa deschiderile pe care i le oferă cunoaşterea – mai facilă de la un punct încolo, prin burse, călătorii, participări la congrese, simpozioane şi târguri de carte –, asimilarea altor literaturi, a realităţilor culturale din Vest, în primul rând, zonă unde se fac şi se desfac ierarhiile estetice ale lumii. În anul 2000, am avut norocul să călăresc cu un grup de colegi români, alături de alţi circa 100 de confraţi din 43 de ţări europene, cu „Trenul Literaturii” – poate cel mai spectaculos proiect cultural european de la finele secolului trecut, confirmat ca atare de anvergura instituţiilor şi mijloacelor financiare antrenate în organizarea acestuia, precum şi de lungimea traseului străbătut – Europa de la Lisabona la Moscova, şi înapoi spre Berlin. Am văzut cum se modifica statutul nostru în cadrul unei echipe atât de diverse, precum “colonia” ambulantă a scriitorilor îmbarcaţi în această garnitură funambulescă: treptat, pe măsură ce zilele fugeau şi lăsam în urmă sute de kilometri de cale ferată şi o succesiune ameţitoare de peisaje şi întâlniri, ne simţeam ca aparţinând aceluiaşi “trib” hoinar, împărtăşind o specializare specifică, una care ne diferenţia în raport cu mediile lingvistice natale, străine de îndeletnicirea scrisului. În cazul nostru, limbile pe care le vorbeam, pentru a ne face înţeleşi de alţi colegi, nu mai constituiau draperia lizibilă a unor blazoane naţionale, ci doar forme de comunicare a unor preocupări afine, ecranul de proiecţie a aceloraşi obsesii, speranţe, vise, anxietăţi. Am sfârşit, la bordul Expresului Literar, prin a reprezenta o lume în miniatură, suficientă sieşi, în cadrul căreia încheiaserăm alianţe durabile şi inauguraserăm turniruri ireductibile, precum au fost discuţiile aprinse în jurul globalizării sau polemica pe tema războiului din Cecenia. Am avut multe divergenţe cu unii colegi de-ai noştri din Europa Occidentală – Portugalia, Spania şi Italia mai ales – care relevau experienţe istorice şi deci şi percepţii diferite. Oricum, cred că prinosul intelectualilor din Est, la zestrea comună, europeană, de viaţă şi cultură, constă în suferinţa frustrării de libertate convertită în valoare estetică. Rolul nostru este să adăugăm o existenţă trăită uneori la limita disoluţiei fizice şi morale în economia identităţii europene, care nu poate fi “distilată” în laboratoarele de la Bruxelles, ea apare ca produsul euristic al intelectualilor din ţările aspirante. În Trenul Literaturii am experimentat pe pielea noastră dubla ipostază pe care i-o rezervă scriitorului integrarea europeană: eram deci subiecţi ai acesteia, în raport cu ambientul străpuns de săgeata caravanei noastre insolite, purtând pe deasupra şi un mesaj explicit în acest sens, şi totodată eram, fiecare în parte, obiecte, tipare ale interacţiunii, în interiorul echipei noastre multinaţionale, prin impregnarea alterităţii şi socializare profesională sui generis. Este unul din modelele integrării europene care se produce deja în sferele diverselor discipline, inclusiv prin adoptarea unor lingua franca, fapt ce sugerează că intrăm într-un nou Ev Mediu, într-o comuniune spirituală situată deasupra frontierelor administrative ale Europei. Literatura, artele în general, cred că sunt primele care au făcut pasul în noua eră.

IV.
Pentru un scriitor din Est descoperirea Europei, ca spaÅ£iu simbolic reîntregit, antrenează doi versanÅ£i conceptuali: al viziunii sale mai generale asupra literaturii, despre care aminteam mai devreme, ÅŸi al atitudinii intelectuale faţă de temele ÅŸi provocările vieÅ£ii imediate, sau faţă de povara unui anumit trecut. Osatura geopolitică a continentului nostru este în primul rând una economică ÅŸi instituÅ£ională: piaÅ£a liberă, legislaÅ£ie solidă, relaÅ£ii contractuale, în care “partenerii” îşi au foarte clar demarcate spaÅ£iile de operare. De aceea s-ar putea ca rolul scriitorului într-o Europă unificată să nu fie prea grozav, în orice caz, el, acest rol, va fi unul mai puÅ£in important decât în vechea structură, comunistă, a societăţilor din Est, unde oamenii de litere erau fie “ingineri ai sufletelor”, după atât de memorabila ÅŸi semnificativ ruseasca expresie a lui Gorki – omul care inaugura ipostaza damnată a scriitorului aservit unui regim politic în secolul XX – fie disidenÅ£i, contestatari, inÅŸi “neintegrabili”, dăruiÅ£i cu aceeaÅŸi atenÅ£ie specială din partea partidului-stat ÅŸi a “braÅ£ului său înarmat” – KGB-ul, Securitatea, Stasi etc.,- doar că de sens contrar. Or, într-o democraÅ£ie stabilă, “cenuÅŸie”, vorba lui Adam Michnik, scriitorul este redus la dimensiunile sale reale, de cronicar al ideilor, de plăsmuitor al unor universuri închipuite, de furnizor de iluzii la cerere, răspunzând uneia din necesităţile profunde ale fiinÅ£ei umane: nevoii de fabulaÅ£ie ÅŸi de evadare în imaginar. ÃŽn noua Europă, ficÅ£iunea artistică va părăsi orgoliul contrautopiei, al diversiunii sibarite, va redeveni o instituÅ£ie… prestatoare de servicii, ÅŸi în acest sens, da, am putea evoca, oarecum melancolic, o anume de-cădere din rang. TotuÅŸi, frica de a “eÅŸua în normalitate”, pentru condeieri, nu va fi prea mare. Noile ameninţări ale secolului XXI, conflictul dintre civilizaÅ£ii (oricât ar dori unii să transfere discuÅ£ia în planul, liniÅŸtitor, al luptei dintre “băieÅ£ii buni” ÅŸi “băieÅ£ii răi”, aici vorbim chiar de un război în toată regula – sau, mai bine zis, de un “război fără reguli”! – vorbim de o incompatibilitate de fond între două moduri de a concepe existenÅ£a umană: modelul laic, liberal occidental, ÅŸi cel religios, fundamentalist islamic), noile pericole, spuneam, vor cere implicarea scriitorului, a omului de spirit, în dezbaterea acestor probleme acutizate subit după atentatele din 11 septembrie 2001. Rolul său, din această perspectivă, este cu totul special. ForÅ£a scriitorului emană, neîndoielnic, din credibilitatea demersului moral, umanist (nu neapărat ÅŸi pacifist!) pe care îl exprimă. Scriitorul furnizează o instanţă preÅ£ioasă, indispensabilă, taberelor angajate în conflict, un reper faţă de care acestea, în momentele lor de reculegere, îşi pot măsura adecvarea. ÃŽntr-un timp de liniÅŸte ÅŸi prosperitate, misiunea confratelui nostru, scribul, este să ofere poveÅŸti pentru desfătarea estetică a publicului; într-o lume ameninÅ£ată scriitorul devine un furnizor de principii, un cavaler al bunului-simÅ£.

V.
Nu mă pot abţine să mai introduc o nuanţă în padocul semnificaţiilor pe care le contabilizez aici. „Ce este un scriitor european?” – aşa suna tema unei anchete recente a revistei Interval, adresată unui grup de confraţi. Pentru a fi sigur că-mi menţin liniile directoare ale prezentului text, cred că ar merita să schiţez, la rândul meu, un răspuns la întrebarea revistei de la Braşov, întrebare lesne ajustabilă obsesiilor mele din ultima vreme.
Aşadar, a fi “scriitor european” presupune două lucruri de o intensitate diferită, şi anume: a) să fii scriitor din Europa; şi b) să ai vocaţia Europei. Una nu o implică neapărat pe cealaltă, nu sunt noţiuni interşanjabile. Nu poate fi “european” intelectualul de la Paris, Londra, Varşovia sau Bucureşti care propagă intoleranţa, ura rasială şi interetnică, nihilismul (adică doctrina lui “orice este permis!”), raporturi promiscue între bine şi rău, intelectualul care nu recunoaşte crimele comunismului, pentru că astfel i se pare că ar nedreptăţi victimele nazismului (sau, mai degrabă, propriile angajamente inavuabile) ş.a.m.d. Şi este scriitor european literatul din Basarabia care pledează pentru democraţie, echitate naţională şi umanism, deşi “republica” sa nu este integrată politic în Europa, ci reprezintă la această oră un “bantustan” roşu, evitat precum un azil de leproşi. A fi scriitor european înseamnă a avea o viziune integratoare, pe plan politic, filozofic şi estetic. Înseamnă “să gândeşti Europa”, ca să reiau o celebră expresie a lui Edgar Morin, nu doar în sens administrativ, birocratic, ci şi ca pe un receptacul de valori. Şi în sfârşit, această apartenenţă presupune şi în cazul scriitorului a fi un “bun european”, adică un cetăţean loial şi responsabil, care adaugă afecţiunii fireşti pentru ţara şi limba sa de origine aderenţa la entitatea mai vastă a Europei şi aproprierea miturilor sale constitutive. Nu poţi să fii scriitor european fără să aperi libertatea de expresie şi demnitatea individului în faţa revărsărilor gregare şi a pulsiunilor autoritariste. Nu poţi fi scriitor european fără să participi la dezbaterile de idei. Fără să-ţi exerciţi, în orice împrejurare, spiritul critic. Fără să lupţi cu propriile prejudecăţi şi fără să combaţi credinţele, percepţiile cele mai înrădăcinate ale conaţionalilor tăi, pentru a nu-i lăsa să se “moleşească”. Marile spirite ale umanităţii au fost scriitori europeni prin vocaţia lor, prin amploarea problemelor şi obsesiilor de care s-au lăsat locuite. Ethosul intelectual şi refuzul superficialităţii fac parte, pentru mine, din conformaţia “tare” a unui scriitor european. O asemenea structură morală şi profesională cred că poate fi exersată cu succes chiar şi în Basarabia.

VI.
Una din pasiunile copilăriei mele au fost hărţile vechi. Îmi place şi azi să le privesc, să fabulez în marginea lor, să mă „pierd” în relieful lor labirintic, dar nu pentru că aş alerga după fantome geopolitice de mult dispărute. Contemplarea hărţilor trecutului îmi dă aceeaşi stare de voluptate pe care mi-o procură un tablou renascentist, italian sau olandez, pentru că multe din ele reprezintă adevărate opere de artă. Acasă, mi-am ornat camera de lucru cu o hartă a Europei de la 1637, pe care am cumpărat-o, în zilele trecerii noastre prin Paris cu Trenul Literaturii, de la buchiniştii ce-şi desfac marfa pe malurile Senei. Harta înfăţişează un conglomerat de teritorii pestriţ colorate, amintind vag conturul naţiunilor de azi. În apele ce scaldă Europa dinspre sud, vest şi nord-vest – Mediterana, Oceanul Atlantic şi Marea Nordului – plutesc zugrăvite veliere cu pânzele în vânt: suntem în epoca marilor cuceriri geografice. Lumea era în proces de extindere, Europa însăşi se afla într-o obscură ebuliţie din care puţini ar fi putut să prevadă la vremea respectivă ce va ieşi. Azi, situaţia nu diferă sensibil faţă de “instabilitatea” de acum 400 de ani. Cu singura deosebire că, în raport cu veacurile trecute, există o experienţă prea scump dobândită pentru a ne permite luxul de a o ignora şi există aspiraţia unor spirite creatoare de a stăpâni această entitate în curs de reformulare, numită Europa, de a-i reda unitatea prin valorile sale fundamentale, chiar dacă ea, această Europă, este, deocamdată, continentul unor vârste istorice diferite. Pentru a dura, „noua Europă” va avea nevoie, aşadar, nu doar de o monedă puternică, de industrie performantă, de reţele dezvoltate de comunicare şi transport, ci şi de idei transnaţionale, de evenimente fondatoare, de naraţiuni legitimatoare, adică de o forma mentis comună pentru toţi locuitorii săi, care astăzi lipseşte. Salahorii acestui şantier simbolic, extrem de incitant, nu pot fi decât scriitorii, artiştii. Iată argumentul esenţial pentru a fi siguri că în „noua Europă” nu vom rămâne şomeri, chiar dacă, momentan, nimeni nu ne invită să semnăm un stat de plată.

This entry was posted in literatură. Bookmark the permalink.

Leave a Reply