Întoarcerea lui Bogumił Luft

O duminică de început de octombrie, caldă și luminoasă, în redacția ziarului Rzeczpospolita, la Varșovia. Eram singurul bărbat într-o echipă din care mai făcea parte criticul de film Magda Mihăilescu, criticul literar Carmen Mușat, editorul Laura Albulescu, Lucia Țurcanu, scriitoarea și colega mea de la Chișinău, și prietena noastră Luiza Săvescu de la Institutul Polonez. Domnul șef-adjunct și comentator al secției „Opinii” ne-a întâmpinat în prag, zâmbindu-ne larg, românește: „Bine ați venit!”. Purta cravată și o cămașă albă cu mânecile suflecate, o ținută „casual”, obișnuită într-o redacție. Dezinvoltura sa era la fel de firească, precum un atribut vestimentar care completează în chip fericit caracterul unei persoane. Mai târziu, după ce dl Bogumił Luft a ajuns ambasador în Republica Moldova, am evocat acest episod – întâlnirea din toamna lui 2005 pe care, două zile mai târziu, aveam să o completez cu o alta, la sediul Gazetei Wyborcza, unde l-am avut ca amfitrion pe Adam Michnik. Se întâmplase cu o săptămână înaintea primul tur al alegerilor prezidențiale, câștigate în cele din urmă de Lech Kaczynski, președintele partidului „Lege și Justiție”, în fața lui Donald Tusk, liderul „Platformei civice”, astfel încât discuția noastră nu putea evita temele de politică internă de la Varșovia și, bineînțeles, asemănările și diferențele dintre cele două societăți în tranziție: română și poloneză.

Dialogul nostru a continuat la Chișinău cu prilejul unor evenimente culturale, la care participau intelectuali, scriitori și oameni politici din Polonia și din România, bucurându-ne mereu de atmosfera prietenoasă pe care o întregea cu subtilitate și empatie doamna Ana Maria Luft. Din păcate pentru noi, basarabenii, mandatul de ambasador al domnului Luft nu a durat decât doi ani, între 2010-2012, dar am avut mereu senzația că agitația, (pseudo)reformele și numeroasele crize politice cu care ne-am confruntat, după opt ani „armonioși” de regim Voronin, aveau nevoie de prezența și reflecția lucidă a domniei sale. Oricum, revenit la Varșovia, Bogumił Luft a rămas cu ochii pe lumea românească, inclusiv pe evoluțiile din R. Moldova. Și cea mai eclatantă dovadă că nu ne-am putut sustrage privirii sale exigente o reprezintă cartea pe care a scris-o: Românii în goana după happy-end (Polirom, 2015). După ce s-a bucurat de un succes notabil în fața publicului polonez, versiunea de la Polirom a cărții domnului Luft are toate șansele să rupă gura târgului (și nu doar la Gaudeamus mă refer, unde a fost lansată), ci chiar să devină un best-seller în genul studiilor semnate de Lucian Boia. În prezentarea de pe coperta a patra a cărții, Adam Michnik confirmă această impresie: „Istoria României citită în paginile eseului lui Luft e ca un drog – dă dependență”.

Ca structură și intenționalitate volumul lui Bogumił Luft poate fi asemuit cu România, țară de frontieră a Europei a istoricului român amintit mai devreme, carte scrisă pentru un public străin, dornic să aibă un „comprimat” de istorie și civilizație românească. Bogumił Luft însă adaugă și un fel de jurnal personal, întrețesut, „topit” între filele cronicii sale, din perioada când a fost ziarist și apoi ambasador în cele două state românești. Realizează o serie de portrete memorabile ale unor personaje politice cu care a comunicat, sintetizează capitole complicate din istoria românilor – destinul regalității, mișcarea legionară, rezistența anticomunistă din munți, disidența intelectuală de dinainte de 1989, avatarurile cultului catolic de o parte și alta a Prutului, revoluția din decembrie, mineriadele… până la victoria lui Klaus Iohannis în alegerile din noiembrie 2014. De asemenea, întreprinde „excavații” cu valoare afectivă, istorii colaterale, pilduitoare pentru condiția omului în istorie.

Încercând să-i definim genul, specificul, aș putea spune că volumul dlui Luft este un fel de răspuns la întrebarea: cum ai descrie, precis și memorabil, sintetic și semnificativ, fizionomia unei țări, „sufletul” unei națiuni, pe un spațiu restrâns, încât să faci un public străin să le îndrăgească, țara și națiunea?… E o provocare căreia nu oricine i-ar face față. Nu orice român. Nu pentru că i-ar lipsi talentul sau spiritul de observație, ci dintr-un motiv mai „teluric” dacă vreți: ca insideri, ca oameni care ne fierbem zi de zi în această ciorbă/lume în care ne-am născut, avem adesea orizontul obturat, ne copleșesc detaliile și nuanțele care ne pot devia discursul și, în consecință, crea publicului alogen o impresie falsă. Bogumił Luft este, cred, mult mai avantajat din acest punct de vedere: pentru că are și cunoașterea intimă, profundă a mediului românesc, dar și detașarea necesară a alterității, recte: capacitatea de a fi imparțial, fără a-și trăda propriile sentimente și afinități pe care nu ezită să le declare și astfel să-și asigure credibilitatea observatorului: „Această carte nu este obiectivă, pentru că mie pur și simplu îmi plac românii. Îmi plac de asemenea frații lor basarabeni, indiferent dacă se consideră români sau nu. Ceea ce nu înseamnă că această carte nu e adevărată, fiindică sentimentele de prietenie deschid nu de puține ori ochii asupra realității adevărate mai eficace decât așa-zisul obiectivism rece, care adesea se scufundă inconștient în stereotipuri – adevăruri atinse însă de o invaliditate severă.” (p. 263)

Autorul face această mărturisire, flatantă pentru noi, la finalul unui traseu destul de lung și sinuos. Structura cărții nu reproduce cronologia sentimentelor sale față de români, ci urmărește alte rațiuni, strict auctoriale. 25 februarie 2002: e ziua sosirii lui Bogumił Luft la Chișinău, când ajunge cu trenul de la București după 14 ore de drum. Alegerea Republicii Moldova ca primă haltă a călătoriei sale scriptice urmărește o strategie deliberată: e un mod de a câștiga din start cititori nu numai în Polonia, dar și în România, aruncându-i la marginea civilizației – Basarabia post-sovietică e un ținut la fel de necunoscut și sălbatic și pentru mulți români din dreapta Prutului, un no man’s land, pentru care îți trebuie multă răbdare, curaj și capacitate de înțelegere: „Cei 90 de kilometri rămași până la Chișinău (din gara Ungheni – n.m.) parcurși în decurs de trei ore reprezintă încoronarea unei călătorii către o altă lume. Soarele de iarnă se înalță încet și fără convingere, desprinzând din întuneric contururile dealurilor nostalgice și vaste, întinse până la orizont, care conferă peisajului Basarabiei o frumusețe imposibil de redat. Vidul este umplut din când în când de satele sărăcăcioase, cenușii, care se revarsă în văi. Și de pădurile care par a mărturisi faptul că există viață aici de sute de ani și că nu s-a împăcat cu destinele sumbre ale acestei țări. Călătoria este lungă nu doar din pricina stării precare a șinelor de cale ferată moldovenești. Călătoria este lungă pentru că țara asta este departe.” (p. 10) O însemnare ce s-ar potrivi și unui călător occidental din secolul XIX, care descinde pe tărâmurile neguroase ale Transilvanei, îmbibate de legende, eresuri și povești înfiorătoare…

Bogumił Luft ne propune o anamneză pătrunzătoare a stărilor de lucruri din Basarabia de după declararea independenței și până la anii de glorie și rușine ai guvernărilor pretins pro-europene de după 2009. Calitatea sa de ziarist (este trimis în Moldova de cotidianul Rzeczpospolita) și ulterior dexteritățile și flerul de diplomat îl ajută să descopere partea ascunsă a evenimentelor: de pildă, protestele anticomuniste organizate de PPCD în iarna lui 2002 – a fost singurul ziarist străin care a stat o noapte întreagă în orășelul de corturi din fața parlamentului și președinției comuniste – și alte contradicții și enigme neelucidate ale epocii Voronin, cum au fost, șapte ani mai târziu, incendierea acelorași sedii de stat în aprilie 2009, după ce steagul românesc fusese înfipt, provocator, în vârful acestor clădiri de către indivizi asistați de polițiști în uniforme, dar și aglomerarea de mașini care aveau în spate numere de înmatriculare din Transnistria și în față numere moldovenești. Vorbește despre represiunea brutală asupra tinerilor și despre schimbarea la față a lui Iurie Roșca: „Volta tribunului popular pro-român începuse deja cu patru ani mai devreme, atunci când deputații lui creștin-democrați votaseră în mod surprinzător pentru candidatura lui Voronin la un al doilea mandat prezidențial, iar Roșca devenise vicepreședinte al Parlamentului. Electoratul lui din timpul primăverii anticomuniste a anului 2002 l-a considerat trădător și i-a întors spatele. Cariera de trei luni a lui Roșca în guvernul comuniștilor aflat în declin a devenit cuiul pentru coșciugul lui politic.” (p. 44) Surprinde miza frământărilor lingvistice de la noi și coliziunea simbolurilor: „Lupta politică referitoare la istorie își face loc în mod discret și pe străzile capitalei sub formă de happening: șoferii leagă de antenele mașinilor eșarfe în dungi portocalii și negre, pentru a-și exprima atașamentul pro-rus față de gloria sovietică, sau în culorile steagului moldovenesc și românesc, pentru a-și exprima părerea că sovieticii au fost ocupanții.” (p. 52) ș.a.

Conceptul cărții este centrat oarecum pe titlu, istoriile fișate de autor par a căuta răspunsul la întrebarea: poate o colectivitate să-și vadă împlinite visele, să ajungă la un final fericit? Oricum, titlul Românii în goana după happy-end induce o senzație de frivolitate și ușoară deriziune: un popor care nu-și ia în serios destinul, care joacă la mai multe capete, schimbă prea des alianțele (cum n-au făcut-o polonezii!), cedează teritorii fără luptă, aleargă după himere, nu-și asumă responsabilități și efortul nespectaculos, dar rodnic, al edificării în adâncime. Extinzând zona dubiului, am spune că noțiunea de „happy-end” nu se prea potrivește cu existența unui popor din estul Europei. Ba nici măcar – după cum, mai nou, o constatăm oripilați – „norocoșilor” occidentali. Cine-și mai aduce aminte de iluziile care-l însuflețeau pe Fukuyama, când își scria Sfârșitul istoriei?

Sunt conjecturile mele, nu ale lui Bogumił Luft. Verdictul său la adresa românilor este incomparabil mai pozitiv: „Îi respect pe români pentru formidabilul succes istoric pe care l-au obținut, constituind în secolul al XIX-lea, dincolo de diferențele culturale, o comunitate națională solidă și un stat comun, care nu a mai fost apoi șters de pe harta Europei.” (p. 263) Este dovada acelei perspective care nouă, ca oameni ai locului, ne lipsește. Ar fi bine să ne-o însușim nu spre a ne relaxa spiritul critic, ci pentru a ne mobiliza la realizarea unor acte de construcție națională, asumate de înaintașii noștri în condiții mult mai vitrege, e drept că și animați de mai mult idealism, de o mai mare poftă de noutate decât dezabuzații lor urmași.

Despre „happy-end” putem vorbi în cazul relațiilor bilaterale, Varșovia-București. Voind să combată un anumit complex de superioritate al compatrioților săi, Bogumił Luft reconstituie episodul exilului polonez în România, după dubla invadare a țării de trupele naziste și sovietice în septembrie 1939. Peste 50 000 de refugiați polonezi, între care guvernul de la Varșovia și 25 000 de soldați și ofițeri, dornici să ajungă în Franța, au fost găzduiți de statul român până aproape de încheierea războiului. În septembrie 1994, la București, ambasadorul Bogumił Luft a organizat pentru prima dată comemorarea acelor evenimente. Alianța româno-polonă a fost puternică pe timpurile mareșalului Józef Piłsudski – cel care a distrus cinci armate bolșevice în faimoasa bătălie pentru Varșovia din august 1920 („miracolul de la Vistula”, au numit istoricii acel episod) – și are un prezent la fel de motivant, când vine vorba de flancul estic al NATO. A cunoscut secvențe pregnante și pe timpuri comuniste, un exemplu fiind spitalul „Budimex” din București, construit de ingineri polonezi după cutremurul din 4 martie 1977.

Dar cred că cel mai bine expresia „happy-end” se aplică la nivel de persoane. Spre finalul cărții sale, domnul Luft relatează meticulos, întreținând cu iscusință suspansul, meandrele prieteniei dintre două tinere – Maria Błażewka și Georgeta Romașcanu – care s-au cunoscut în vara anului 1937 într-o tabără de cercetași româno-polonă din sudul Carpaților. O relație dramatică și emoționantă, un arbore genealogic populat cu figuri legendare, de comandanți români de război și idile romantice, și încununat cu nașterea Anei Maria Luft, soția autorului nostru. Un adevărat subiect de roman despre destinul a două popoare greu încercate, reflectându-se diamantin în istoria unei familii…

Ca în filmele americane, în care eroul, după lungi peripeții și peregrinări, reușește să-și ia revanșa, la fel s-a întors și Bogumił Luft pe meleagurile noastre cu această carte de amintiri și reflecții despre Polonia și România, despre români și polonezi. Întoarcerea lui instituie deopotrivă un act de justiție și o declarație de iubire, căreia îi răspundem cu reciprocitate: prietenii trebuie prețuiți.
___________
Bogumił Luft, Românii în goana după happy-end. Traducere de Ana Maria Luft. Editura Polirom, 2015

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Leave a Reply