Al treilea discurs: o terapie a complexelor românești

Câștigător al Marelui Premiu ASPRO – 2000, pentru volumul VI, ultimul, din monumentala serie Biografia ideii de literatură, autor al unei recente cărți, Cenzura în România (rezum, selectiv, fapte de ultimă oră), dl Adrian Marino își ia un scurt time-out, în preajma celor optzeci de ani ai săi, pentru a susține între 18-21 iulie 2000, la locuința sa din Cluj, câteva dialoguri cu Sorin Antohi. Interlocutorul său este un strălucit reprezentant al noii generații de istorici-politologi români, afirmată după 1989, cunoscut deja și publicului basarabean, grație răspunsului său la ancheta „Cultură și civilizație în România la sfârșitul secolului XX”, publicat în numărul 3-6/2001 al Contrafortului; o contribuție densă, originală, citată și comentată copios în presa culturală românească. Conversațiile dintre cei doi prieteni intelectuali, imprimate la casetofon, au constituit substanța volumului Al treilea discurs, Cultură, ideologie și politică în România (Polirom, 2001).

Cărțile de dialoguri au făcut carieră în cultura română postdecembristă. Mă gândesc însă și la anii de dinaintea lui ‘89, când citisem în Agora lui Dorin Tudoran, revistă samizdat, împrumutată de la un prieten, Dialoguri libere într-o țară ocupată – o memorabilă radiografie a societăți românești sub comunism, avându-i ca protagoniști pe Dan Petrescu și Liviu Cangeopol, certați deja cu Securitatea, iar după revoluție tot Editura Polirom (pe lângă colecțiile de interviuri) a scos și niște cărți de convorbiri între Mircea Mihăieș și Vladimir Tismăneanu, Adrian Severin și Gabriel Andreescu ș.a. Găsesc în această modalitate de chestionare a ideilor ceva din tradiția remanentă a dialogurilor platoniciene – poate cea mai străveche formă a culturii devenite conștientă de sine însăși, care, iată, respiră natural în postmodernitate. Dialogul, ca ipostază a discursului intelectual, reprezintă, la rândul său, o a treia posibilitate (deși e prima, se pare, diacronic vorbind!) – după monologul auctorial și narațiunea la persoana a treia – de a transmite mesaje, de a surprinde în cuvinte o realitate preexistentă. Colocvialitatea unor asemenea cărți seduce, transportă publicul cititor în intimitatea unui ritual maieutic.

Deși rolul central îi revine lui Adrian Marino, Sorin Antohi nu apare ca simplu emitent al unor întrebări, misiunea sa este de a-și incita mai vârstnicul prieten, de a-l însoți și asista pe traseu. Stilul cărții, în perfectă consonanță cu formula asumată de autori, este liber, cordial, direct și spontan, indiferent la nivelul structurii formale, dar exigent – supralicitând uneori autoreferențialitatea – față de coerența ideatică și consecvența atitudinilor exprimate. Cei doi refuză edulcorarea, frazele alambicate și sofisticate ale literaturii române, pentru ei contează doar transcrierea fidelă a opțiunilor lor intelectuale și civice. După o prietenie de 16 ani, notează Sorin Antohi în prefața volumului, cele câteva zile de conversație acoperă în 193 de pagini de text o vastă panoramă de teme de strictă actualitate pentru cultura și conștiința publică românească. Asupra unora dintre ele Adrian Marino s-a pronunțat deja în numeroase rânduri, înainte și mai ales după 1989, în diverse studii și intervenții publicistice, teme pe care acum le reia sintetic, făcând precizări, adăugând amănunte induse de schimbările recente de context. Este o carte ce oferă o alternativă la tautologia retoricii oficiale și la cacofonia discursului jurnalistic, un veritabil manual de pedagogie socială, o „terapie” a complexelor naționale, pentru uzul opiniei publice românești, într-un moment de răspântie istorică.

De ce „al treilea discurs” și ce înseamnă el? Sorin Antohi lansează sintagma în recenzia sa la o carte anterioară a lui Adrian Marino: Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice și contemporane (Polirom, 1995), text inclus în Addenda prezentei cărți, alături de câteva articole ale venerabilului său prieten, în care acesta își formulează poziția ideologică. Sorin Antohi: „Al Treilea Discurs este „termenul mijlociu, terțiul mereu exclus al dialogului Est-Vest (sau, mai general, Centru-Periferie). Acest Al Treilea Discurs este extrem de problematic, fiindcă temeiul său este sistematic erodat de perspectivele reciproc excluse: nu e nici negare autohtonistă a Occidentului (și, mai general, a Celuilalt), nici asumare imitativă a normelor și discursurilor de referință (ca la majoritatea occidentalizanților). În veșnica dispută dintre două poziții, dl Marino optează pentru soluția cea mai grea: a fi simultan european (universal) și român (idiomatic).”

Independent, liber profesionist, marginal în raport cu ierarhiile impuse, Adrian Marino este cel mai bine plasat pentru a fundamenta teoria celui de-al treilea discurs. Revenit după circa 20 de ani de interdicție politică (între care 14 petrecuți în închisorile comuniste), autor a 25 de volume în română și a vreo 12 în limbi străine, criticul a respins orice formă de cultură oficială, rămânând un personaj „dubios”, a-tipic, ex-centric față de grupurile de influență din viața literară. Comparatist din lipsa posibilităților de a fi ceea ce și-ar fi dorit – anume ideolog și critic al ideilor –, Adrian Marino lucrează un timp în cadrul „fantomaticului” Comitet Național de Literatură comparată, editează revista Cahiers roumains d’études littéraires – practic necunoscută în țară, dar apreciată în cercurile intelectuale din străinătate. După 1989, refuză încadrarea în Academia Română, pentru că nu vrea să stea alături de un Bârlădeanu și alții ca el. Individualismul acerb al scriitorilor români (Marin Sorescu, de pildă), mereu interesați nu de o cultură română liberă, ci doar de a se pune pe sine în valoare, îl exasperează. Calitatea „autotelică”, altfel spus, calofilia excesivă a culturii române reprezintă, în viziunea celor doi interlocutori, un serios handicap în calea cunoașterii și a propagării sale în lume. Or, la noi mai degrabă expresivitatea spumoasă este la mare cinste, nu demersul academic, nu critica de idei, care știu să transmită ceva inteligibil publicului străin. Pe de altă parte, ca experiență personală, Marino își exprimă categoric decepția față de comparatiștii francezi, depolitizați și stângiști, pentru că nu au înțeles demersul ideologic al unui coleg român, care folosea literatura comparată ca un pretext pentru a ieși din izolare, din Gulag, pentru a stabili relații cu Occidentul.

„Al treilea discurs” mizează pe enciclopedism, pe sinteză, proclamă nevoia unei gândiri totalizante și exhaustive pentru a lichida decalajele intelectuale în raport cu un Occident ajuns deja la etapa unor specializări înguste. Sub imperiul acestei necesități, Marino admiră spiritul de constructor al unui Hasdeu, Eliade și Iorga, ca tip de deschidere și preocupare savantă de anvergură, și-l dezaprobă pe Cioran: „dacă există o filozofie mai contraindicată stadiului actual al culturii și civilizației române este tocmai negativismul, nihilismul, obsesia „descompunerii” și a „neantului valah” din opera lui Cioran. Într-o țară încă neconstruită, „necompusă”. (p. 56)

Pentru oamenii de cultură români, susține Marino, șocul întâlnirii cu străinătatea ar trebui să fie o ocazie de emulație, de inspirație, de trezire a grăuntelui, a minimei originalități personale. Al treilea discurs combate deopotrivă protocronismul, ca marcă a autarhiei infatuate, și specia „colonizatului cultural” – acesta din urmă fiind suiveur-ul, imitatorul, compilatorul autohton, discipolul etern, care nu crede că un intelectual român poate fi egal și competitiv cu un critic din Vest. La rândul său Sorin Antohi vorbește despre culturi auto-colonizate, situate în afara metropolei occidentale și care fac o alegere de model conștientă la nivelul unei generații sau la nivelul unei epoci. Românii au ales în secolul XIX modelul francez, după ce au privit și în direcția Italiei, și în cea a Germaniei. „Problema intervine, după părerea mea, susține Antohi, atunci când nu mai ești conștient că gestul mimetic trebuie să rămână un gest de opțiune, un gest al tău. Nu se face mecanic. Nu te reconstruiești ca prizonier al unui mental străin, ci integrezi în propria identitate ofertele alterității.” (p. 59) Dubla socializare românească: occidentală și orientală, sfâșierea de a rămâne acasă „pentru a construi o țară”, și dorința de a fugi spre o lume mai bună, rămâne o problemă de tragism existențial și epistemologic, atât pentru români, cât și în percepția altora despre noi.

Marino asociază „al treilea discurs” programului ideologic de modernizare al pașoptiștilor – Nicolae Bălcescu, C. Bolliac, Heliade Rădulescu, A. Russo, M. Kogălniceanu ș.a. Idealul pașoptist rămâne o mare necesitate politică a națiunii noastre, confirmat și de străinii care au scris recent despre istoria României. Unul dintre ei, franțuzoaica Catherine Durandin, face o afirmație tranșantă: „În România, revoluția de la 1848 nu e terminată nici azi.” Adrian Marino subscrie integral acestui diagnostic: „Ne aflăm într-un moment istoric radical, de esență neopașoptistă, al unui nou „început”, după decenii de dictatură totalitară, de subdezvoltare și îngheț cultural. Acest spirit de pionierat rămâne la fel de actual în 1848 și în 1998”. Am extras citatul din articolul „Pentru neopașoptism” inclus în Addenda volumului, unde se conțin referiri prețioase la documentele programatice ale pașoptiștilor – Dorințele partidei naționale în Moldova, Proclamația de la Islaz, Question économique des Principautés Danubiennes de Bălcescu – scrieri politice care anunțau, cu 140 de ani înainte, principalele revendicări ale revoluției române de la 1989: independența națională, orientarea prooccidentală a țării, separarea puterilor în stat și laicizarea instituțiilor de bază, dreptul la proprietate și chiar… o lege a răspunderii ministeriale, nici astăzi aplicată! „Problema integrării europene, deschisă de pașoptiști, produce, chiar de pe atunci, și prima „criză” de identitate a culturii române… Modelul pașoptist oferă și primul mare exemplu românesc de cultură „disidentă”, alternativă, paralelă, radical opusă culturii oficiale.” (idem) „Când Alecu Russo spunea „părinții noștri priveau spre Răsărit iar noi privim spre Apus” el trăgea linia de demarcație a culturii române. Sunt mândru că un moldovean a spus acest lucru.” Adrian Marino – ieșean și el, ca și Sorin Antohi – se alătură fără ezitare aceleiași poziții: „Sunt categoric împotriva odiosului Lumina vine de la Răsărit, sunt categoric împotriva panslavismului…”

Vorbind despre meritele Școlii Ardelene, care între altele a introdus alfabetul latin, criticul de la Cluj observă că prima formă fără fond a culturii române a fost „aceea de a turna pe o limbă latină un alfabet slav (…) O cultură și o civilizație latine aflate în zona de influență slavă se află într-o mare primejdie.” (pp. 119-121) Întrebați-ne pe noi, basarabenii! Printre continuatorii moderni ai celui de-al treilea discurs Marino îi amintește pe Șt. Zeletin, E. Lovinescu, M. Ralea, Paul Zarifopol și pe Drăghicescu, autorul cărții Din psihologia poporului român. Acești autori însă nu sunt puși în valoare așa cum merită, dacă nu chiar cu totul ignorați. „Faptul că peisajul ideologic românesc actual a fost ocupat de mitul Păltiniș mă nemulțumește… Pentru că este un mit care obnubilează o întreagă tradiție românească existentă. Care șterge cu buretele aproape două secole și jumătate de cultură românească. Care pretinde că noi am intrat în Europa numai prin „generația Nae”. (p. 74) Cum trebuie să fie atunci cultura română? Răspunsul lui Adrian Marino poate suferă de parțialitate, dar exprimă o viziune onestă: „Nu cred că idealul culturii române este cultura de tip inițiatic, de grup închis, de confrerie spirituală. Nu cred deloc în secte, loje, cluburi, în orice forme de cultură de „grup”. Și nici în…„apocrife” creștine. Doresc o cultură română mult mai diversificată, polivalentă, policentrică. O cultură română democratică, pluralistă, criticistă, laică și care să nu se orienteze după mesajele inițiatice ale unui „maestru spiritual”. (p. 97)

Adrian Marino deploră și aici lipsa lucrărilor de referință în cultura română. O cultură serioasă nu se construiește numai din talk-show-uri, interviuri și prezentări de carte. Câtă vreme, susține criticul, în cultura noastră vor domina poeții, publiciștii și romancierii, și nu omul de cultură, șansele progresului sunt minime. Personal, i-aș amenda afirmația la capitolul „romancieri”, pentru că tot el, în altă parte, include romanul între speciile cu care putem avea succes în Occident. Între alte carențe fundamentale ale culturii române postdecembriste, criticul semnalează – grav! – lipsa unei critici a marxismului. Singura contribuție cu adevărat originală a culturii române, după 1989, consideră Marino, este incipienta politologie și ideologie românească. El pare să ignore noile date ale literaturii române din ultimul deceniu, dar opinia sa trebuie luată, iarăși, sub raportul diferenței dintre valoarea absolută și valoarea de circulație a unui produs cultural, diferență care la noi este încă destul de mare, să recunoaștem.

Scurta activitate politică a lui Adrian Marino, la Forumul Democratic Antitotalitar, pe care l-a format împreună cu Doina Cornea și cu un scriitor maghiar în 1990, a fost în multe privințe o dezamăgire. Criticul recunoaște că a făcut singura și cea mai profundă eroare de apreciere a vieții sale: nu și-a dat seama, imediat după ‘89, cât de profund comunizat este poporul român. Alte idei din ultimul capitol: revoluția din decembrie ’89 nu a dus la o adevărată schimbare de sistem; lipsa unui proiect social-politic pentru România; simpla calitate de foști deținuți politici nu justifică o conducere incompetentă; o țară se guvernează mai ales cu tehnicieni, cu specialiști, etc.; câtă vreme România rămâne o țară fundamental agrară, ea nu are un viitor democratic; numai după independența economică ne vom putea câștiga și independența intelectuală, politică și socială. „Nu mai vreau, dragă Sorin, o Românie de chirpici, o Românie mizeră, pe care orice inundație o ia la vale și o distruge. (…) Noi suntem încă o societate de tip arhaic. Și chiar ca mentalitate; nu putem să „intrăm în Europa” cu o mentalitate ca asta: atunci când nu este ploaie, facem slujbe, se scot Paparudele etc., etc.! Lumea crede în „minuni”, se descoperă „icoane” prin copaci, pe pereți… Nu e posibil, parcă trăim în Africa!” (p. 129)

Mai aflăm că întreaga experiență intelectuală, din 1939 până în 1999, a acestui spirit raționalist și incoruptibil, Adrian Marino, este conținută într-o autobiografie de 700 de pagini, intitulată Viața unui om singur, a cărei publicare va rămâne irevocabil postumă, deoarece conține numeroase detalii ce ar putea să provoace un imens scandal*. Or, tot ce-și dorește Adrian Marino, la onorabila-i vârstă, este să-și păstreze sănătatea și echilibrul interior, pentru a-și susține până la capăt pledoaria întregii sale vieți. „Nu pozez în „patriarh” al literaturii române, nu mă cred un „far” luminos al culturii române. Nu pretind să mi se facă nici numere omagiale, nu pretind nimic. Pretind însă altceva: să se recunoască statutul scriitorului liber și independent în România, fiindcă eu aparțin unei culturi de tip alternativ, liberal, independent, care crede în inițiativa particulară, crede în independența economică, crede în păturile mijlocii.” (pag. 25)

O temă totuși nu vom găsi în panoplia ideilor discutate în această adevărată „carte de învățătură”: Basarabia. Cu alte cuvinte, după ce a lipsit din proiectele lui Bălcescu și Kogălniceanu, provincia noastră nu este luată în calcul nici de „pașoptiștii” secolului XXI, deși Adrian Marino a avut câteva contacte, după 1990, cu acest spațiu. Basarabia rămâne un subiect exterior dezbaterilor publice din România. Ceea ce nu e de mirare, atâta timp cât din zona noastră au venit în general vești proaste, iar noi înșine, intelectualii dintre Prut și Nistru, nu am reușit să oferim un discurs pragmatic, modern, nu doar unul pios-lacrimogen, publicului român, despre Basarabia. E un adevăr general mai puțin plăcut: nu numai la noi, dar și în România există o ruptură la nivelul conștiinței colective în ce privește „frații de peste Prut”. Basarabia este privită mai degrabă ca o problemă, de care te poți eschiva. Această absență însă nu diminuează cu nimic valabilitatea tezelor celor doi autori în cazul Basarabiei! Aici, la noi, al treilea discurs își află un debușeu și mai imperios, reclamă o intervenție de esență neopașoptistă și, aș adăuga, junimistă – faza ulterioară! – în care intervine spiritul critic ordonator și selectiv, după consumarea unei etape naiv-recuperatoare, numită impropriu, la Chișinău… „pașoptistă”.

Subiectul implică, desigur, mai multe nuanțări și delimitări de principiu, de aceea îmi rezerv dreptul să revin pe larg asupra lui cu altă ocazie.
_____________
*Viața unui om singur – volum apărut în 2010 la Editura Polirom.
2001

Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi. Al treilea discurs. Cultură, ideologie și politică în România, Editura Polirom, 2001

_____________

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Leave a Reply