Moldova pe tobogan

Cum să exprimi o stare de indignare și exasperare acută? Ce cuvinte să alegi pentru a-ți declara stupoarea, revolta genuină ce te cuprinde când vezi că ești mințit, batjocorit, sfidat în ciuda tuturor normelor legale și a cutumelor omenești? Cum să te mai gândești la alte lucruri, să scrii proză, să editezi o revistă de cultură, să studiezi medicină naturistă, să faci jogging în parc, să te uiți la filme – adică să te comporți ca un om normal și liber, când afară bântuie teroarea și violența? Toate aceste ocupații și tabieturi, mai mult sau mai puțin intelectuale, au devenit brusc indecente, imorale, lipsite de noimă, iar singura activitate demnă și edificatoare de sens este militantismul civic, rezistența anticomunistă în sensul cel mai direct al acestui termen. Când tunurile cuvântează (recte: când bastoanele de cauciuc și bocancii poliției „dansează” sălbatic pe trupul arestaților), artele tac. Adevărul acestei sentințe ne-a izbit pe toți în moalele capului. După 5 și 7 aprilie parcă un lințoliu s-a așternut peste Moldova. Nu meritam să fim jefuiți într-un asemenea hal. Aveau dreptul și basarabenii, în sfârșit, la „rația lor de libertate”, la un dram de speranță, la o normalitate politică și umană, ca ceilalți est-europeni. Nu ne puteam face iluzii că a doua zi după înfrângerea comuniștilor în alegeri (ce vise!), am fi intrat într-o epocă a luminii și blândeții, a responsabilității și grijii față de cetățean, dar ar fi fost un început, o primă certitudine dobândită pe un drum mai lung, care se cheamă democrație și europenitate. Acest orizont, ce pâlpâia îmbietor, ne-a fost refuzat cu brutalitate. Suntem trași de picioare înapoi în cazanul cu smoală, pentru a ne consuma, în eternitate, condiția de „rumeguș al istoriei”, de „furaj” pentru herghelia comunisto-kaghebistă care ne calcă în picioare, cu mici și iluzorii intermitențe, din 1944 încoace.

Despre o posibilă fraudare a alegerilor Opoziția și reprezentanții societății civile vorbeau încă acum o jumătate de an, cu referire la condițiile flagrant-inechitabile în care avea să se desfășoare campania electorală: suprimarea libertății de exprimare la posturile TV cu acoperire națională, folosirea resurselor administrative de către comuniști, șantajul cu dosare penale deschise tuturor opozanților mai importanți ai regimului etc. În plus, mai veneau și modificările abuzive din legislația electorală: ridicarea pragului electoral de la 4 la 6 %, anularea blocurilor electorale și interdicția decretată la adresa persoanelor cu cetățenie română de a ocupa funcții publice. Sondajele confirmau acest avans al comuniștilor dobândit prin joc necinstit, dar arătau, în același timp, și o ascensiune constantă a partidelor din Opoziție, care puteau, în anumite condiții, să formeze o alianță de guvernământ. Dar ceea ce s-a întâmplat pe 5 aprilie, dimensiunea dezastrului ne-a surprins pe toți. În 1946 comuniștii români au falsificat alegerile în dauna partidelor istorice, exact în aceeași manieră, profitând de ocupația militară sovietică, iar când au ieșit tinerii să protesteze, i-au bătut și închis în pușcării, obținând abdicarea Regelui. O altă analogie, mai aproape de noi, o constituie evenimentele din Piața Universității, din 13-15 iunie 1990, când „Voronin” se numea Ion Iliescu.

Încă în 2001, când au ajuns la guvernare în urma unor alegeri parlamentare anticipate și judecându-le campania de restaurație agresivă, ne-a fost clar – eu unul n-am avut nici o îndoială! – că „ăștia” n-au venit la putere pentru a o ceda așa, pur și simplu, în urma altui scrutin democratic, înclinându-se, ca niște gentelmeni, în fața învingătorului. Comuniștii lui Voronin s-au comportat de la bun început ca un partid anti-sistem, ca niște bătăuși de cartier. Nu erau niște „comuniști” fără „comunism” – deși așa păreau în jurul anului 2005, înainte să obțină cel de-al doilea mandat și cu o Rusie înfuriată din cauza respingerii „planului Kozak”, de federalizare a Republicii Moldova –, ei erau și se vădesc azi, cu asupra măsură, demni continuatori ai lui Beria. O guvernare care se știe cu conștiința curată, care nu a comis ilegalități strigătoare la cer în cadrul alegerilor, nu s-ar fi comportat atât de oribil cu propriii cetățeni, nu ar fi acuzat statele vecine de complot și de organizare de puciuri împotriva „ordinii constituționale”, nu ar fi expulzat ambasadori și jurnaliști, fără a ține cont că își pune în cap Uniunea Europeană.

Sunt multe lucruri de spus, multe analize de făcut, însă toate acestea, momentan, par secundare. Prioritară, acum, este lansarea de semnale de alarmă. Moldova lunecă pe tobogan. Moldova riscă să degenereze într-o dictatură feroce, în comparație cu care regimul Lukașenko ar putea să apară, în ochii Occidentului, un rău mai „familiar”, mai „suportabil”. România are capacitatea să convingă Uniunea Europeană și Statele Unite să trimită de urgență o misiune în Moldova, pentru a opri dezmățul comunist și a-i salva pe oamenii încarcerați. Avem nevoie de instaurarea unui armistițiu politic la Chișinău, care să permită retragerea călăilor în „volierele” lor și inițierea unui dialog între putere și societate, în văzul întregii țări, la televiziunea de stat, înainte ca tragedia să ia proporții.

Scrisesem cândva un articol, pentru Observator cultural, intitulat „Coaliția valorilor împotriva restaurației”. Mă gândeam atunci la o solidarizare subterană a intelectualilor și a tuturor celor cărora le pasă. Acum, după 8 ani (de necrezut!) scurși de la acel moment, solidaritatea trebuie declarată pe față, iar coalițiile – făcute publice, în numele viitorului nostru european. Și al dreptului la Viață, pur și simplu.
______________
Observator cultural, București, 14 aprilie 2009

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Leave a Reply