Victor Eskenasy: „Mi-ar face mare plăcere să răspund unei nevoi concrete de informare, să răspund ascultătorilor, cei cărora le sunt, în fond, adresate aceste emisiuni pentru care mă zbat”

- Stimate domnule Victor Moroșan-Eskenasy, tocmai ați terminat înregistrarea programului Dvs. din această seară. Purtăm un dialog în siajul unei zile de muncă destul de încordate, de aceea o să vă întreb direct și simplu: cum ați ajuns la Radio Europa Liberă?

- La Europa Liberă am ajuns destul de târziu, prin 1988, chemat de Vlad Georgescu, directorul de atunci al postului. Sunt istoric, arheolog de profesie, format la școala a doi dintre cei mai buni profesori de după război din România: arheologul Radu Popa și istoricul Șerban Papacostea. Am făcut multă arheologie medievală în Ardeal cu Radu Popa și am publicat o serie de articole de arheologie și istorie medievală. În clipa în care am decis să emigrez pentru a-mi întregi familia, am fost dat afară de la Centrul de istorie și teorie militară de la București, unde lucram pe vremea aceea ca angajat civil, și am început să studiez istoria evreilor. Rezultatul a fost un volum de documente medievale despre evrei în Țările Române, inițial interzis, apoi publicat în 1985, într-un moment în care regimul ceaușist avea nevoie să demonstreze că respectă drepturile minorităților pentru a obține clauza națiunii celei mai favorizate din partea Statelor Unite. În 1983 am părăsit țara, plecând în Elveția. Am lucrat un timp ca asistent de cercetare la Universitatea din Lausanne, iar după terminarea contractului am obținut prin concurs un post de redactor la BBC. La Londra am stat un an și jumătate, dându-mi apoi demisia, între altele și ca protest față de atitudinea celor doi directori ai secției române, care obișnuiau să cenzureze pur și simplu articolele de presă despre România, să transforme emisiunile în relatări foarte „obiective”, după spusele lor. Reîntors în Elveția, am fost reangajat ca asistent la Universitatea din Lausanne, mai exact la Fundația „Umberto al II-lea și Maria-José de Savoia”, unde am publicat un catalog al cărților imprimate din colecția familiei regale italiene. În aceeași perioadă am lucrat, cu titlu de colaborator extern, la postul de Radio Vocea Americii. Microfonul e asemenea unui soi de virus, în clipa în care l-ai prins, nu te mai poți desprinde de el.

- Ce emisiuni ați făcut pentru Vocea Americii?

- Comentarii politice despre lumea francofonă și o serie de relatări culturale, în special recenzii la cărți apărute în Franța și Elveția.

- Aflat încă la BBC, v-ați gândit la eventualitatea unui transfer la Radio Europa Liberă, în momentul în care nu se mai putea continua la Londra?

- Nu neapărat, deși am fost invitat insistent de prietenul Vlad Georgescu. Problema era, în acei ani, să contribui cu ceva la destrămarea regimului Ceaușescu. A fost motivul principal pentru care mi-am schimbat meseria, transformându-mă în ziarist. Iar decizia de a veni la Europa Liberă am luat-o într-un moment în care am simțit o necesitate imperioasă: trebuia să vorbesc, trebuia să iau atitudine publică împotriva regimului din România. Din păcate, Vlad Georgescu nu a mai apucat să vadă schimbarea.

- Ați lucrat de la bun început la programul politic, care în acea perioadă mai era redactat și de Raluca Petrulian.

- Ca întotdeauna, ultimul venit într-o echipă este pus să facă de toate. Treptat, m-am specializat în viața politică din Uniunea Sovietică, extrem de interesantă într-o perioadă a destrămării comunismului; era absolut pasionant să vezi ce se întâmplă de la o zi al alta. Abia după mutarea la Praga am început să prezint programul politic.

- Ce atmosferă ați găsit la München, v-ați simțit mai bine decât la Londra?

- Între libertatea editorială de la Europa Liberă și situația de la BBC era o diferență ca de la cer la pământ, pentru că la Londra mi se dădeau mai mult articole de tradus, care ulterior erau „îmbunătățite” de către șefii redacției. La Europa liberă am avut – și avem – o libertate de creație și o posibilitate de informare corectă infinit mai mari, inclusiv grație unor mijloace tehnice și unui buget superioare.

- Tot pe atunci, dacă nu greșesc, ați început să faceți și o emisiune muzicală. De unde vine această pasiune deosebită pentru muzică? Ea pare să meargă mână în mână dacă nu cu un pas înaintea pasiunii pentru analiză politică.

- Pasiunea pentru muzică îmi vine, ca la mulți oameni, în primul rând din educație. Mama mea cânta la pian, tatăl meu era un foarte mare pasionat de înregistrări istorice, ascultase o mulțime de concerte între cele două războaie cu mari interpreți în România. Am fost dus la concerte de la 3 ani, la matinee, în special al filarmonică și la operă. Poate singurele călătorii permise tatălui meu, de profesie medic, în anii ‘60, au fost niște deplasări în Rusia. În timp ce alții se întorceau cu televizoare sau frigidere, el a venit de fiecare dată cu câte două valize de discuri – erau discuri pe vremea aceea de 78 de turații: Simfonia a 9-a de Beethoven, de exemplu, „ocupa” 10 discuri! Pornind de la acele audiții, mi-am format și un început de cultură muzicală.

- V-ați adunat în timp o bogată colecție de discuri. Aveți anumite preferințe, o orientare în selecția lor?

- Atunci când îmi explic pasiunea pentru înregistrările vechi îmi spun că, silit să renunț la meseria de arheolog, mi-am transpus interesul istoric în planul „arheologiei muzicale”. A fost, apoi, o dorință firească, pe care cred că au avut-o mulți dintre cei care au emigrat: de a cunoaște și altceva decât școala muzicală rusă care ne era nouă familiară în comunism. Chiar dacă era o școală foarte mare cu Richter, Oistrah, Rostropovici, am simțit nevoia să înțeleg, să o compar cu școlile muzicale, cu interpreții occidentali, prea puțin accesibili nouă, în România. Am ajuns la Londra într-o perioadă în care discul compact abia fusese lansat. Cu această ocazie am hotărât să renunța la vechile „trofee” și să-mi fac o colecție nouă. O colecție care a luat treptat proporții, ajungând spre 5 000 de discuri de muzică clasică, adunate în 15 ani. Cu ajutorul lor îmi realizez emisiunile de radio.

- De când vă aflați în exil ați avut desigur mai multe ocazii să asistați la concertele unor mari artiști. Care dintre ei v-au impresionat în mod deosebit?

- I-am putut asculta, mai ales în acel an și jumătate petrecut al Londra, pe toți marii interpreți ai epocii, pe toți marii dirijori. A fost prima mea experiență, completată apoi în Elveția. Însă experiența fundamentală pentru înțelegerea muzicii am trăit-o la München. Și, poate, al doilea motiv al deciziei de a veni la Europa Liberă a fost prezența lui Sergiu Celibidache în capitala Bavariei, pe atunci dirijorul „en titre” al Filarmonicii de acolo. Atunci am trăit momentele cele mai revelatoare de muzică, iar cu doi ani înaintea morții sale am avut privilegiul să îl cunosc direct, cu ocazia unui interviu, primul amplu interviu acordat unui post de radio românesc. M-a acceptat apoi și am putut asista, invitat de el, la fiecare concert al Filarmonicii din München. Am avut cu Celibidache lungi discuții despre muzică, istorie, despre experiențele lui din timpul războiului, despre felul în care l-a ajutat pe Wilhelm Furtwängler să iasă din procesul de nazificare și o mulțime de lucruri interesante. Celibidache a vizitat România spre sfârșitul anilor ’70, când dirija orchestra radioului suedez. În 1978 a dirijat Filarmonica din București în niște concerte absolut memorabile, care din păcate, n-au fost niciodată publicate de „Electrecord”, iar după ’89, bineînțeles, a venit la București cu Filarmonica din München.

- S-au scris multe despre artistul Celibidache. Ce fel de om era?

- A fost un moldovean cu toate calitățile și cu toate defectele unui moldovean. O personalitate fermecătoare, un povestitor neîntrecut, posesor al unei culturi deosebite, plin de spirit și foarte sever cu el și cu cei pe care-i conducea. Am asistat la o scenă extrem de dură pentru un dirijor român de la Filarmonica din Iași, a cărui interpretare a anulat-o complet într-o oră de analiză făcută în fața întregii orchestre, după încheierea concertului.

- A fost o execuție în public!

- A fost un soi de execuție, într-adevăr, și am putut aprecia latura foarte umană a lui Celibidache o zi mai târziu, când aproape și-a cerut scuze de la acel dirijor, care se plângea că nu se va mai putea întoarce niciodată la Iași în fața orchestrei lui, spunându-i acestuia că trebuie să învețe să se impună prin valoare în fața unei orchestre.

- Aici, la Praga, continuați să redactați programul politic, dar aveți și un program muzical. Vreau să vă mărturisesc un lucru: în cadrul stagiului meu la Europa Liberă, un reprezentant de la Serviciul Gruzin mi-a spus că are un mare respect pentru Departamentul Românesc și în special apreciază calitatea emisiunilor muzicale semnate de Dvs. Cum s-a născut acest program cultural la Praga?

- Vă mulțumesc pentru cuvintele bune. Programul exista încă la München în limite de maxim 15 minute. La Praga, Mircea Iorgulescu a avut ideea de a crea un program cultural internațional mai interesant decât acela făcut pe vremuri la München, și în cadrul acestui program am decis să ne împărțim contribuțiile, el făcând partea de cultură scrisă, de expoziții, muzee, teatru, cinema, împreună cu o serie de colaboratori mai vechi, William Totok, de exemplu, iar eu, utilizând discoteca și documentația mea, să fac acest program, aș vrea să precizez: de cultură și informație muzicală. Nu de critică muzicală. Pentru că, pe de o parte, nu-mi arog nicio competență în acest domeniu, în care nu m-am specializat niciodată – sunt istoric de formație –, pe de altă parte, fiindcă sunt convins că și România, și Republica Moldova trăiesc o perioadă de recuperare culturală și au nevoie de cât mai multă informație, inclusiv muzicală.

- Recent ați consacrat o emisiune specială Mariei Cebotari. Cum ați descoperit-o pe această interpretă, care și la noi este de fapt o achiziție a epocii postcomuniste?

- Maria Cebotari, o interpretă de operă celebră din perioada interbelică, ar trebui să fie mândria Moldovei. A făcut o carieră formidabilă, de o durată foarte scurtă însă, a murit tânără, la Viena. În ce mă privește, i-am descoperit vocea la Viena, unde există un cult al interpreților de operă și unde se publică colecții întregi pe disc ale unor mari interpreți din trecut. Mariei Cebotari i-au fost dedicate până acum, cred, cinci discuri compact. Odată descoperit primul disc, am mers pe urmele biografiei ei și evident că am avut plăcerea și am încercat să prezint la radio, ori de câte ori am putut, creația ei interpretativă. O voi face în continuare, la aniversarea celor 50 de ani de la dispariția ei, fiindcă una din casele de discuri austriece, „Koch”, a publicat recent o înregistrare puțin cunoscută a Mariei Cebotari cu muzică de Puccini.

- V-ați gândit cumva la o emisiune dedicată prezenței unor artiști străini importanți în România, lui Luciano Pavarotti, de pildă, care vine în luna august în România cu ocazia eclipsei de soare?

- Răspunsul meu este un nu hotărât. Între altele, fiindcă Pavarotti practic nu mai face muzică, ci un soi de comerț pe stadioane care nu-i aduce nici onoare și degradează muzica. Aș fi mult mai interesat să primim aici informații despre prestațiile interpreților moldoveni, știu că există tineri de la Chișinău care au câștigat concursuri sau au fost invitați cu burse de specializare în Anglia, dar nu avem mai deloc informații despre ei. Ca și despre evoluția unor tineri artiști din România. În presa din România nu s-a scris practic nimic despre un foarte bun cvartet ieșean, care a fost premiat la unul dintre cele mai importante concursuri internaționale, la Evian, în Elveția. A scris în schimb despre el cotidianul Le Monde…

- Povestea veche: avem valori, dar nu știm să le susținem ca să putem profita mai târziu de pe urma lor.

- Să le oferim mai întâi mijloacele să se impună! Înainte de a mă interesa de Pavarotti, care e ultra-cunoscut și face „comerț muzical”, aș fi fericit să am informații și să-i prezint pe muzicienii români aflați la specializare în străinătate. Cred că mai nimeni în România nu a scris un rând despre un muzician ieșean, pianistul Samir Golescu, care se specializează, cu succes, în Statele Unite, la Conservatorul de la Urbana, Illinois. Și ar merita să se vorbească despre el, să se publice un disc în România cu recitalurile lui americane, unele dintre ele de mare succes. Este un interpret remarcabil al muzicii enesciene. Nu știu care e situația la Chișinău cu discurile…

- E penibil să vorbesc despre asta, de aceea v-aș propune să trecem mai departe. V-ați întors recent de la un simpozion în România. Despre ce a fost vorba?

- Universitatea din București, în cooperare cu un centru de cercetări istorice din Israel, a organizat o sesiune de comunicări la împlinirea a 60 de ani de la moartea cărturarului Moses Gaster. Și cum am publicat un volum cu traducerea în românește a amintirilor sale, manuscrise aflate în arhivele din Londra, am fost invitat să particip la acest colocviu.

- În capitala Cehiei e în desfășurare în aceste zile o manifestare muzicală de tradiție, festivalul „Primăvara la Praga”. Puteți să-mi descrieți puțin acest festival, la ce standard se ridică și cum știu cehii să-l cultive?

- În esență, „Primăvara la Praga” nu diferă de festivalul „George Enescu” de la București. Discutat mai în amănunt însă, diferența devine foarte mare, deoarece „Primăvara la Praga” e un festival anual, însoțit la fiecare ediție de un concurs internațional centrat în fiecare an pe un alt grup de instrumente sau formații camerale. Anul acesta festivalul a avut un caracter excepțional, între alte teme fiind vioara și marii ei interpreți. I-am putut asculta aici pe unii dintre cei mai buni interpreți din lume la ora actuală, pe cei ruși din generația tânără, pe Maxim Vengherov și Vadim Repin, pe israelianul Gil Shaham, pe clasicul și bine cunoscutul în România și, bănuiesc, și în Moldova, Gidon Kremer, care are meritul de a încuraja într-un mod formidabil tinerii interpreți din statele baltice, adunându-i o lună pe an și pregătind premianții din cele trei țări, care în momentul de față studiază în diverse conservatoare din lume. A format un grup intitulat „Kremerata Baltica”, pe care îl plimbă în întreaga lume și face înregistrări cu membrii săi – iată ceva de dorit și pentru România!

- Ce-mi puteți spune despre istoria acestui eveniment muzical de tradiție?

- Festivalul de la Praga a fost creat în 1947. La ora actuală, cehii, în cooperare cu firme occidentale, au publicat și distribuie în toată lumea circa 100 de discuri cu concertele desfășurate de-a lungul anilor și, separat, seturi de discuri, de pildă 15 discuri Richter la Praga, 10 discuri David Oistrah la Praga ș.a.m.d. Pentru comparație, un festival ceva mai tânăr, „George Enescu” de la București – la care au fost prezenți interpreți foarte mari – nu are practic nici un disc publicat. Arhivele sunt moarte și, cum spunea dirijorul Cristian Mandeal, multe din ele se află în poduri, neinventariate, multe înregistrări se degradează în arhivele radiodifuziunii de la București, mă întreb ce-o mai fi existând din vechile înregistrări de la Iași? Nimeni nu știe despre ele. Puținele tentative ale caselor de discuri din străinătate care au încercat să ajungă la București au fost respinse sub pretextul ridicol că nu reprezintă o „firmă” celebră.

- De unde vine această rezistență sau inerție în fața încercărilor de a valorifica tezaurul nostru cultural?

- Un muzicolog britanic care este consilier permanent și benevol al Festivalului de la Praga vorbea despre o adevărată opacitate, atât a foștilor culturnici cât și a celor care conduc la ora actuală cultura în Cehia, față de ideea deschiderii spre Occident, de invitare a ziariștilor, de publicitate. E și o imensă lipsă de informație. În România, unde lucrurile stau mult mai rău, cred că putem, vorbi și despre un dispreț față de valorile naționale de patrimoniu.

- Ce proiecte aveți legate de muzica la radio?

- Aș vrea să continui să fac cât mai multe interviuri cu editori de carte muzicală, cu editori de discuri din Occident, cu mari interpreți, pentru a transmite această informație, a o pune la dispoziția celor care au nevoie de ea în România și Moldova, în speranța că vor încerca să facă mai mult pentru promovarea reală a culturii românești. În al doilea rând, aștept să cunosc tineri interpreți români și voi fi oricând deschis pentru interviuri cu ei, pentru a-i face cunoscuți și în țară, fiindcă adesea auzi mai multe despre ei în Occident, după participările lor la concursuri, decât acasă.

- Vă ajută ecourile ce vă parvin din partea publicului ascultător, în conceperea programelor ulterioare?

- Bineînțeles. Este foarte plăcut să primesc mesajul amical și încurajator al unui profesor de la Chișinău, cum a fost recent cazul academicianului Vasile Anestiade, sau să-l ascult pe regretatul Anatol Vieru, care m-a ajutat cu observații critice. După cum este foarte plăcut să-ți parvină, știu eu, o scrisoare de la Tulcea, al cărei semnatar îți declară că l-a ascultat cu mare plăcere pe Dinu Lipatti, pe un disc nou, la Radio Europa Liberă, după ce a avut foarte buni profesori de muzică la Timișoara. Din păcate, feedbackul este foarte redus la ora actuală. Știu prea puțin despre cei care ne ascultă și încă și mai puțin despre dorințele lor; mi-ar face mare plăcere să răspund unei nevoi concrete de informare, să nu decid numai eu asupra conținutului emisiunilor mele, să răspund ascultătorilor, cei cărora le sunt, în fond, adresate aceste emisiuni pentru care mă zbat.

- Domnule Victor Eskenasy, vă mulțumesc.

mai 1999, Praga

Interviu de Vitalie Ciobanu.

Publicat în „Contrafort” nr. 6-9/ 1999

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Leave a Reply