Privind printre zăbrele la grădina Europei

Cum se simte un scriitor într-o ţară din proximitatea Uniunii Europene? Este întrebarea pe care mi-au adresat-o gazdele mele de la Târgul de carte de la Leipzig, în martie 2008, şi o obsesie care, mărturisesc, mă frământă de mult timp. Nu cred că opinia mea despre unitatea Europei, exprimată din postura de locuitor al unui stat-outsider al integrării, va răspunde unor aşteptări ale Dumneavoastră, occidentalilor. Noi, cei rămaşi în afara zidurilor cetăţii inexpugnabile ale noii Rome, care este astăzi Europa instituţională, avem avantajul de a fi cunoscut, succesiv, şi faza entuziasmului democratic, şi cea a scepticismului care survine, inevitabil, după orice mare zguduire politică, atunci când disperarea şi cinismul unei realităţi gri, sufocată de problemele subzistenţei în condiţiile unui regim despotic şi corupt, se instalează ca stare de spirit. Într-un fel, noi facem un pas înainte pe calea cunoaşterii, într-o altă direcţie decât majoritatea statelor foste comuniste din Centrul Europei. Noi reprezentăm alternativa, realitatea paralelă în care s-ar fi putut prăbuşi ceilalţi est-europeni, „mai norocoşi” – cum li se spune prin părţile noastre, unde destinul popoarelor este evaluat nu în funcţie de capacitatea indivizilor de a produce performanţă şi civilizaţie, ci de noţiuni volatile precum: „codul genetic”, „ghinion istoric”, „aşezarea pe hartă”, „steaua sub care te-ai născut”, „geniul naţional”, „credinţa” ş.a.m.d. Noi, est-europenii din afara „sfintei familii” transatlantice, ne-am obişnuit să investim în astrologie nu în matematică, în mistică nu în chimie, noi mizăm mai degrabă pe „inspiraţie” şi „transfigurare” decât pe raţionalitate şi pe efortul cotidian, nespectaculos dar tenace, pe care îl depune un lăcătuş german pentru a face ca o maşinărie să funcţioneze. De aceea suntem atât de lirici, melancolici şi visători, de aceea literatura noastră este încărcată de metafore neînchipuit de frumoase şi insolite, iar viaţa politică – un bâlci îngrozitor, în care mişună tirani de cartier şi bandiţi de drumul mare. Republica Moldova este o asemenea „ţară”, ce amestecă într-un mod indiscernabil neocomunismul şi libertăţile individuale, exilate la bucătărie, cenzura politică şi Internetul, glorificări ale lui Lenin şi colocvii despre multiculturalism, autoturisme luxoase şi sărăcia lucie a maselor. Semănăm din acest punct de vedere cu Rusia, dar fără fantasma imperială care susţine, compensator, decăderea post-sovietică a marelui vecin din Est, şi desigur, fără super-profiturile obţinute din vânzarea de ţiţei şi gaz metan pe piaţa mondială. Noi avem super-pierderi, culminând cu rătăcirea propriei identităţi naţionale, întrucât Moldova, locuită majoritar de etnici români, nu a reuşit să se alăture restului naţiunii române, în elanul său european.

Pentru un scriitor a trăi într-un asemenea ţinut damnat reprezintă o provocare, o experienţă pasionantă, dacă reuşeşte să-şi conserve o oarecare autonomie profesională şi un minim confort al creaţiei, ceea ce nu e un lucru uşor. Moldova a fost mereu o ţară agrară, mai bine zis, o margine agrară a unei ţări mai mari, întinzându-se spre Vest, dar cel mai adesea spre Est, dincolo de Urali, spre Extremul Orient, până la Kurile. Dacă stai la oraş, o vizită în spaţiul rustic a fost mereu pentru confraţii mei, intelectualii, o formă de a-şi încărca bateriile cu „energia rădăcinilor”. Însă mitologia aceasta a secat. Azi, satul basarabean te copleşeşte cu imagini dezolante: ogrăzi pustii, atinse de patina vremii, siluete însingurate ale unor bătrâne încovoiate din şale, îmbrobodite până sub bărbie. Ele par mai degrabă nişte arătări halucinante, tremurând la porţi, decât făpturi omeneşti în carne şi oase. Femeia îţi mulţumeşte pentru bineţe şi în privirea ei licăreşte preţ de o secundă un strop de curiozitate pentru orăşeanul ce a îngăduit să o ia în seamă (căci nu e deloc obligatoriu), ca apoi săteanca să recadă în aceeaşi apatică prostraţie. Râpa lungă spintecând în două vechea vatră a cătunului, care hăulea altă dată de zgomotul animalelor şi orătăniilor de tot soiul, de jocurile copiilor, de strigătele lor prelungi când se dădeau, iarna, cu sania sau de-a şuiul pe potecile abrupte, mi s-a părut – la ultima mea vizită în satul copilăriei mele – uitată, părăsită, golită de misterele care mă fascinau odată. Lumină de crepuscul şi abandon. Sfâşietoarea senzaţie că „viaţa e în altă parte”. Unde au dispărut oamenii? Sunt chiar atât de pierdute, atât de lipsite de perspectivă satele Moldovei?… Alege, ca autor, procedeul contrapunctului, dacă vrei să eviţi monotonia descrierii. Mai ales că există totuşi locuri în care patimile clocotesc. Sătenii, câţi au mai rămas acasă, s-au mutat la rampele unde sosesc maşinile din Italia şi Portugalia – noile ţinuturi „de lapte şi miere” ale moldovenilor. Dau năvală acolo la fiecare sfârşit de săptămână pentru a-şi ridica pachetele şi banii trimişi de rudele lor plecate să muncească la negru. Când îi vezi cum se zbuciumă şi se împing între ei, lângă microbuzele burduşite, ciulindu-şi urechile la numele citite de pe listă, înţelegi că nu e vorba numai de o sursă de supravieţuire, de nişte Euro cu care îşi plătesc conectarea la gaze şi aratul moşiilor primăvara. Mult mai important: este forma lor de conectare la pulsul lumii care contează. Soluţia ieşirii din anonimat şi o modalitate de participare la făurirea viitorului. Căci ei primesc, dar şi trimit pachete, sacoşe, baloturi cu pâine, brânză, murături, dulceţuri „făcute de mama”, cu vin şi catrafuse de tot soiul. Chiar şi mobilă, mese şi scaune, pentru că e mai ieftin decât să le cumperi de la Roma. Când ai mai crezut că se vor „globaliza” şi moldovenii? Că cei care nu puteau scoate o vorbă fără să se gângăvească, reduşi la micul lor univers rustic, suficient sieşi, sau vrăjiţi, ca nişte zombi, de vastitatea stepelor ruseşti, de unde reveneau cu gândirea perforată şi cu limba năpădită de aluviuni alogene, se vor avânta să cucerească Occidentul?…

Şi acum o să vă relatez o mică parabolă, cu o morală la final.
Se spune că la marginea unei grădini frumos şi riguros parcelate trăiau nişte familii de oameni săraci, nişte dezmoşteniţi ai sorţii, aciuaţi în bordeie de lut. Dincolo de îngrăditura înaltă, din fier forjat, muncitori în salopete colorate aveau grijă să plivească şi să însămânţeze straturile cu zarzavaturi, să cureţe copacii, să caute de florile din ghivece. Paznici înarmaţi până în dinţi patrulau de-a lungul zidului de împrejmuire, veghind cu străşnicie ca niciun hoţ, niciun intrus să nu pătrundă în acel eden vegetal. Mersul gardienilor ca şi operaţiunile meticuloase ale lucrătorilor în salopete erau urmărite de proscrişii din zonă, cu un fel de surâs dispreţuitor, pentru că le găseau gratuite şi obositoare. Era mult mai simplu să scuturi ramurile ca să culegi roadele sau să laşi grădina să crească în voia ei. Aşa s-au înşiruit ani după ani, până când într-o zi îngrijitorii fercheşi n-au mai venit. Şi grădina a căzut în uitare. Crengile au început să se usuce, florile să veştezească, fructele să putrezească – un miros pestilenţial de materii în descompunere s-a răspândit în împrejurimi, până i-a scos din văgăunile lor pe săracii din pusta de dincoace de grădină. Dumerindu-se că paznicii nu mai apar şi că îngrijitorii şi-au abandonat îndatoririle, atraşi pesemne de alte preocupări mult mai plăcute sau, poate, răpuşi de vreo boală năprasnică, dezmoşteniţii din vale s-au strecurat în grădină şi au tăbărât asupra poamelor, ghiftuindu-se, oblojindu-şi cu vârf şi îndesat frustrările de-o viaţă. Anul următor însă grădina nu a mai dat roade, se sălbătăcise. Şi a fost aşa până ce primul intrus care a pătruns înăuntru a pus mâna pe o greblă, uitată în buruieni. Morala acestei istorii e evidentă. Atâta timp cât erau ţinuţi departe de model, oamenii nu au avut cum să înveţe. După ce s-a retras civilizaţia, precum legiunile romane din Dacia, în anul 271 d. H., observaţiile acumulate în timp, imaginaţia şi puterea de imitaţie i-au făcut să reînvie pomii şi arbuştii părăginiţi, să cureţe potecile năpădite de iederă… Europa nu ar trebui să se închidă în cercul magic al prosperităţii şi siguranţei sale. Într-o bună zi, vigoarea i-ar putea slei şi atunci va avea nevoie de intervenţia „bunilor barbari” care să o salveze de la extincţie. Ar fi fatal să se retragă între ziduri, ar fi o greşeală meschină să ţină „triburile” de la graniţa imperiului la distanţa unui foc de armă: ele trebuie chemate înăuntru, pentru a învăţa şi, deopotrivă, pentru a adăuga grădinii propria vitalitate, incitându-i metabolismul, întreţinându-i pofta de noutate.

Cum se simte un scriitor într-o ţară din proximitatea Uniunii Europene?, mă întreb din nou. Fireşte, nedreptăţit. Şi va avea mereu la îndemână, pentru a-şi exprima sentimentul celui exclus, un bogat arsenal de metafore şi parabole de felul grădinii refăcute de sălbaticii din spatele îngrăditurii care desparte civilizaţia occidentală de stepele răsăritului. În fapt, lucrurile sunt mai simple şi, totodată, mai complexe decât „dansul” graniţelor pe hartă. Că trăieşti în interiorul sau în afara Uniunii Europene, legile umane sunt aceleaşi: te naşti, trăieşti şi mori, te bucuri, te întristezi şi disperi, atunci când puterile te-au părăsit, când existenţa ţi se pare inutilă, vidată de conţinut. Frontierele politice sunt până la urmă nişte limite de care oamenii se agaţă, încercând să-şi asigure suveranitatea propriului „eu” ameninţat de alteritatea celorlalţi. Ele, frontierele, nu vor dispărea niciodată – se vor „subţia”, se vor „spiritualiza”, se vor transfera în simboluri – dar nu vor fi eliminate, pentru că avem un corp finit şi o existenţă provizorie. Dincolo de predeterminări fizice şi de fracturi psihologice, important este să nu ne pierdem libertatea de a vorbi despre zăbrelele ce ne despart unii de alţii, căci a vorbi înseamnă a le ignora şi ignorând frontierele, cu ierarhiile şi convenţiile lor exasperante, te situezi în centrul lumii. Cum ar trebui să ne simţim toţi cei adunaţi aici. În caz contrar, întâlnirea noastră nu şi-ar avea rostul.

_________

Comunicare prezentată în cadrul Simpozionului „European Borderlands”, la Târgul de Carte de la Leipzig, martie 2008, inclus în volumul „Scribul în grădina fermecată. Jurnal de lectură.” Editura ARC, 2014

This entry was posted in literatură. Bookmark the permalink.

Leave a Reply