Integrarea europeană pe înţelesul tuturor

„Dumneavoastră ne-aţi aruncat o provocare. Dumneavoastră, aici, ne-aţi spus că vreţi să restructuraţi Europa. Bine aţi venit în clubul reformatorilor Europei, domnule Tony Blair!”, striga, încins la culme, Daniel Cohn-Benditt, copreşedintele grupului verzilor din Parlamentul European, în şedinţa de joi, 23 iunie, 2005, în care locatarul din Downing street 10 prezentase planurile preşedinţiei britanice a Uniunii Europene pentru următoarele şase luni. „Războaiele din trecut au rămas în urmă. Europa astăzi e alta şi pentru politicieni, şi pentru cetăţeni. Problema este că Europa nu poate funcţiona după model britanic, nu poate funcţiona după model luxemburghez, francez sau olandez!”, continua să gesticuleze, spasmodic, vorbitorul. „Înţelepciunea politică este să găsiţi proporţia justă dintre toate acestea. Dumneavoastră trebuie să uitaţi că sunteţi premier britanic, domnule Blair, Dumneavoastră trebuie să deveniţi un preşedinte al Europei, să vă însuşiţi o viziune europeană!”, ultimele fraze au răsunat în ropotul de aplauze ale parlamentarilor, asemeni unei salve de tun în spaţiul dezmărginit al câmpiei panonice. Blair, cu casca pe cap, în care răbufneau vociferările fostului tribun al mişcării studenţeşti din mai ’68, de la Paris, râdea şi tuşea în pumni.

Discursul lui Cohn-Benditt, împănat cu accente isteroide, de intelectual deformat de himerele ideologiei, încununa de fapt succesul de care se bucurase discursul premierului britanic în faţa deputaţilor din Parlamentului European – oameni sensibili, riguroşi, împovăraţi de soarta celor pe care îi reprezintă, aceştia au vibrat la îndemnul său de a realiza o reformă a politicii europene. „Orice ideal supravieţuieşte doar prin schimbare”, a spus în alocuţiunea sa Tony Blair. „După 50 de ani de existenţă, Uniunea Europeană trebuie să se înnoiască, împletind valorile europene cu cele ale lumii în care trăim.”

Liderul laburist ştia bine ce spune şi mai ales în ce moment rostea aceste cuvinte. Preşedinţia britanică a Uniunii Europene, cu tradiţia unei democraţii multiseculare în spate, vine ca o cataplasmă pe rănile provocate de respingerea Constituţiei Europene în Franţa şi Olanda şi, recent, răscolite de eşecul summit-ului de la Bruxelles, unde „greii” Uniunii Europene nu s-au putut înţelege asupra bugetului comunitar pentru 2007-2013. În acel adevărat ring de box, în care s-au confruntat liderul britanic, de o parte, şi preşedinţii francez şi german, de cealaltă parte, nici măcar soluţia de compromis avansată de 9 din cele 10 ţări noi membre ale UE, în frunte cu Polonia, care s-au arătat dispuse să renunţe la o parte din subvenţiile ce li s-ar fi cuvenit, numai spre a nu-şi periclita fondurile necesare pentru consolidarea dezvoltării economice de după ianuarie 2007, nu a permis încheierea acordului. Degringolada instituţiilor comunitare seamănă o panică generalizată în birourile de decizie politică şi, dimpotrivă, îmbibă cu o satisfacţie răutăcioasă străzile toropite de căldură ale oraşelor europene, unde cuvântul de ordine este: „să nu mai umflăm cu banii noştri salariile tehnocraţilor de la Bruxelles!”

Prinse la mijloc între „hegemonia” Statelor Unite – în continuare, singura „plasă de siguranţă” pentru securitatea Europei, deşi dl Chirac nu suportă să audă acest lucru! – şi imigraţia forţei de muncă ieftină din Sud şi din Est, popoarele din vestul continentului traversează puternice frisoane de autarhie şi de egoism naţional. Negativismul francezilor şi olandezilor, cu tot afluxul de adrenalină pe care l-a adus în venele artizanilor săi, împinge Europa într-un orizont neguros. Tratatul Constituţional făcea parte dintr-un desen conturat cu precizie, care întreţinea convingerea multora asupra unei evoluţii corecte şi rectilinii a Uniunii. Acum, frumoasa iluzie s-a spulberat. Dacă nu Constituţia Europeană, atunci ce? Cred că nici adversarii săi nu ar putea răspunde la această întrebare. Ei au ştiut ce resping (de fapt, doar şi-au închipuit că ştiu, răzbunându-şi frustrările), nu şi ce ar propune în loc, căci drum înapoi nu există: lumea se globalizează rapid şi cine nu va găsi soluţiile potrivite pentru a face parte din Marele Joc, va fi aruncat în debaraua cu vechituri a istoriei.

„NU”-ul franco-olandez pune în pericol procesul de extindere al Uniunii Europene. Deja preşedinta creştin-democraţilor germani, Angela Merkel, considerată ca fiind viitorul cancelar german, admitea într-un interviu publicat vineri, 17 iunie, în cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung, după mai multe declaraţii echivoce, că graficul primirii viitorilor membri, România, Bulgaria şi, eventual, Croaţia, trebuie respectat, dar că după aceea expansiunea spre Est a Uniunii trebuie oprită. Nicolas Sarkozy, numărul doi al guvernului de la Paris, a mers şi mai departe, cerând suspendarea oricărei extinderi până în momentul în care Uniunea îşi va redefini regulile de funcţionare. Din fericire, există şi lideri europeni de altă părere. Acelaşi Tony Blair, în cuvântul său proiectiv rostit în hemicilul de la Strasbourg, s-a declarat adept convins al procesului de extindere, vorbind despre asfixia în care ar putea intra organismul comunitar, dacă îşi va pune în gând să refuze fluxul de înnoire şi revitalizare pe care îl aduc, prin extraordinara lor voinţă de afirmare, cetăţenii din statele estice.

În aceeaşi notă de realism vizionar, Jean Lemierre, Preşedintele Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), avertiza într-un articol din Financial Times că dacă Occidentul va deveni opac faţă de republicile din fosta URSS, va apărea un vid de putere, de care Rusia, cu visurile sale imperiale, va căuta să profite, pentru a-şi reface zona de influenţă pierdută în ultimii 15 ani. Şi mai remarca, pe bună dreptate, dl Lemierre, că incertitudinea privind lărgirea UE riscă să destabilizeze reformele politice şi economice din ţările care aspiră să adere la familia occidentală, întrucât extinderea spre Est a constituit în tot aceşti ani un stimulent formidabil pentru evoluţia pozitivă a statelor intrate anul trecut în Uniunea Europeană.

Dar de ce-ar trebui să ne neliniştească fracturile şi dramele europenilor, ce rost are să ne consumăm timpul în sterile solilocvii, departe de realităţile moldoveneşti, de agenda personală a fiecăruia dintre noi? Reproşul pare întemeiat. A vorbi despre anxietăţile Europei în Basarabia este la fel de naiv şi impropriu în ochii multor concetăţeni de-ai noştri, precum a ignora cu desăvârşire acest subiect pentru un străin care ne vizitează. Aţi observat că în discuţiile privind lărgirea UE, cele mai serioase îngrijorări sunt formulate în legătură cu Turcia şi, mai recent, cu Ucraina, din motive lesne de înţeles, pe când de Moldova nu-şi aminteşte nimeni? Un stat-pigmeu, pe care mulţi occidentali nici nu ştiu prea bine să-l localizeze pe hartă (e drept că acest caracter… invizibil s-ar putea de la un punct încolo să-i fie benefic Moldovei, căci după ce România se va alătura Uniunii Europene, ce-ar mai conta încă 33000 de km pătraţi, o dată ce-ai înghiţit deja un „dumicat” de circa 237 000, al doilea ca mărime după cel polonez în această parte a continentului? Nu intrăm acum în această discuţie, dar ea trebuie făcută – s-ar putea să fie vorba despre singura noastră posibilitate de aderare în următorii 20 de ani!). Dacă am lăsa „Europa” exclusiv în seama discursurilor politice şi a ritualurilor diplomatice de la Chişinău, nu vom putea avea nici o speranţă că europenitatea va deveni o stare de fapt în Republica Moldova.

Mulţi intelectuali se întreabă dacă adicţia noastră la Europa e compatibilă cu actualii guvernanţi comunişti, dacă există un preţ pe care „puritatea” unor idealuri îl poate suporta pentru o mai apropiată materializare a lor (deşi a pune astfel problema înseamnă a-i anula fondul, căci nimic nu mai rămâne „pur” şi „inocent” o dată intrat în tiparele realităţii). Răspunsul trebuie căutat în altă parte: apropierea noastră de lumea civilizată nu se poate realiza în afara celorlalte condiţii care însoţesc factorul unei guvernări bine intenţionate, şi anume „coborârea” integrării pe terenul preocupărilor noastre curente, inserarea „valorilor europene” în paleta soluţiilor existenţiale la care recurg moldovenii.

Împrejurările au făcut – anumite împrejurări – ca partizanii înverşunaţi ai unei „Cube” a Europei şi vajnicii apărători ai Breansk-ului de tancurile NATO să îmbrăţişeze o cauză inamică (orice-ar declara comuniştii de la Chişinău, aceste etichete, intrate în patrimoniul nostru folcloric, nu li se vor putea dezlipi!). Dar împrejurările se pot schimba, ele deja se schimbă: boicotul Constituţiei Europene ne vizează în mod direct. Ca şi multe altele din câte se întâmplă în Europa. Când aflăm de la televizor despre victimele căldurilor toride din Franţa, când vedem pădurile incendiate din Spania şi Portugalia, ne gândim, automat, cu teamă, dacă nu au avut de suferit rudele sau prietenii noştri plecaţi acolo la lucru. Inundaţiile de-acum doi ani de la Praga, care au făcut ca apele Vâltavei să scalde statuile podului Carol, m-au terifiat. Aceeaşi strângere de inimă o resimţim atunci când auzim de lenta scufundare a Veneţiei. Pentru că sunt locuri şi embleme ale civilizaţiei europene, pe care le-am inclus de mult în cercul afectivităţii noastre.

De fapt, le-am avut acolo mereu, amorţite doar, timp de o jumătate de secol, sub calota sovietică totalitară. Azi, această integrare simbolică în Europa, ce aprinde imaginaţia atâtor artişti, este tradusă, pe terenul faptelor, prin abilităţile economice, de tip capitalist, pe care le dobândesc basarabenii noştri „flotanţi” – experienţele lor cumulate vor determina în cele din urmă o schimbare de mentalitate la scară mare în Moldova. La fel, maturizarea societăţii civile şi apariţia unei prese cu adevărat libere şi profesioniste, care să ne scoată de sub teroarea conjuncturilor, din prizonieratul intereselor schimbătoare ale unor guvernanţi lipsiţi de convingeri democratice.

“În fiecare criză există o oportunitate”, observa Tony Blair în faţa parlamentarilor europeni, la preluarea preşedinţiei UE de către Marea Britanie, şi această propoziţie a sunat ca o promisiune. Şansa paradoxală pe care o aduce Europei eşecul Tratatului Constituţional în Franţa şi în Olanda este ca ambiţiosul proiect să părăsească birourile aseptice ale „arhitecţilor” săi cu patalama, să se apropie de nevoile şi doleanţele cetăţenilor. Dincolo de pericolele pe termen scurt pe care criza din Europa Occidentală le rezervă pentru întregul spectru de probleme ale Moldovei – de la reducerea sărăciei la eliminarea separatismului transnistrean – supărarea europenilor pe Constituţia lor şi durerile de cap pe care această reacţie în lanţ a dat-o Bruxelles-ului constituie o lecţie preţioasă. Este cel mai bun paşaport de identitate pentru lumea căreia declarăm că vrem să-i aparţinem. O lume a responsabilităţilor reciproce între potentaţi şi alegători.

„Împământenirea Occidentului”, „europenizarea de jos în sus”, „integrarea pe înţelesul tuturor” – sunt tot atâtea expresii ce ar trebui să capteze esenţa unui efort naţional în anii ce vin.

_____________

„Contrafort” nr. 6 (128) – iunie 2005

This entry was posted in politic and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply