Rugul deșertăciunii

„De ce ar arde cineva niște cărți? Pentru că sunt mincinoase, pentru că răspândesc o concepție greșită despre lume, împotriva adevărului nostru, a dumnezeului nostru – care e atât de mic și meschin, atât de șubred în măreția sa încât se teme de ideile unor autori rătăciți?… Vezi, de aceea e absurd să lupți cu cărțile, să le arzi, să le interzici, e o dovadă de slăbiciune. Iar dacă vorbim de slăbiciune, vorbim și de putere. Arderea cărților nu este despre adevăr, e despre putere. Despre dorința de a avea dreptate împotriva adevărului. Cel ce pune foc grămezii de tomuri scoase din biblioteci antice și sanctuare păgâne e nesigur în viziunile lui și atunci caută să-și învingă lașitatea și ezitările distrugând cărțile care propagă o altă învățătură… Executorul plin de râvnă, sub ochii predicatorului fanatic, are pașii împleticiți, răsuflarea grea, privirea confuză, fiindcă în adâncul inimii știe că înalță un rug din „scoarțe vrăjmașe” nu spre a-și celebra o victorie, ci ca să-și plângă înfrângerea. Un foc pentru propria deșertăciune. Când nu poți învinge prin cuvânt și cu lumina rațiunii apelezi la blestem, la excomunicare și pui foc, te servești de lanțuri, ca un barbar, ca un primitiv. Adevărata putere începe în momentul în care nu ți-e teamă să o pui în discuție. Dar cine o face? O credință se afirmă, nu se discută.

Te întrebi, poate, de ce Dumnezeu-Unul admite această nedreptate, de ce nu e indignat, de ce nu se rușinează de ceea ce fac oamenii? O să te miri. Fiindcă nu i-e rușine. Dumnezeu nu cunoaște mânia, ci doar indiferența, care este uneori confundată cu absența. Indiferența e starea Lui… naturală. Vezi, tu, cu acest rug El tocmai și-a desăvârșit un nou capitol din lucrarea la care trudește de vreo zece mii de ani, cam de când ne-a lăsat să-i descoperim urmele trecerii pe pământ: „Istoria violenței și prostiei umane”. Și va fi un bestseller lucrarea Lui, va bate toate topurile vânzărilor! Așa își satisface și Dumnezeu un orgoliu auctorial. Ar arunca El un vreasc în pălălaia aceea din piață, dacă nu și-ar fi dat cuvântul să nu se amestece în zăpăceala „insectelor” cărora le-a dăruit liberul arbitru. Alegerea între Bine și Rău, între salvare și pierzanie…

Apoi, are și Dumnezeu un strop de duioșie pentru ereticii care se încumetă să-și apere convingerile în ciuda asupritorilor și a gloatei dezlănțuite. Pe ei, pe răzvrătiții acestei lumi, îi iubește El cel mai tare, căci ei, nu gardienii, nu păstrătorii chivotului, îi pun în valoare opera, părțile de care e mândru, care i-au ieșit Lui cel mai bine… Acum înțelegi cât de inutilă este tristețea ta, chemările deznădăjduite de genul: „Doamne, de ce m-ai părăsit?” Atotputernicul își are slăbiciunile lui. Și e gelos pe cei ce se încumetă să-i imite, să-i concureze Creația, să descopere pe cont propriu chipurile Universului. Gelos dar și curios, de asta le dă mereu o șansă celor care merg împotriva curentului. Vrea să știe cât de înzestrate îi sunt odraslele, cât de departe vor putea ajunge… Ei, voi acolo, mai aveți niște cărți de ars, încă n-ați obosit?!” (Fragment dintr-un jurnal apocrif)

În imagine: Pieter Coecke van Aelst: „Viața Sfântului Pavel – Arderea cărților la Efes” (tapiserie)

This entry was posted in fragmente critice. Bookmark the permalink.

Leave a Reply