„Distileriile” lui Andrzej Stasiuk

„…totul arată ca și cum șinele s-ar termina aici”
(Fado, 83)

De când am început să citesc mai sistematic literatură polonă contemporană și am început să cunosc oameni care muncesc pentru promovarea acestei culturi în spațiul românesc, am tot auzit de Andrzej Stasiuk. Îmi aduc aminte de un articol din Gazeta Wyborcza, din toamna lui 2005, care-l anunța câștigător al Premiului Literar Nike – unul dintre cele mai prestigioase din Polonia. Apoi, după câțiva ani, am făcut cunoștință cu Stasiuk la Chișinău, era însoțit de soția sa, Monika Sznajderman, antropolog cultural, redactor-șef al Editurii Czarne, și de un bun prieten, apreciatul scriitor ucrainean Iuri Andruhovich (născut la Ivano-Frankivsk). În sfârșit, l-am revăzut pe Andrzej Stasiuk tot la Chișinău, în 2010, unde, grație sprijinului oferit de Institutul Polonez din București, și-a lansat două cărți: Fado și Nouă. Cărțile despre care voi vorbi ceva mai jos.

Dar înainte de a fi un autor, Andrzej Stasiuk este un personaj. Are o duritate fizionomică aparentă. Emană o forță, o virilitate naturală și o tenacitate de explorator tarkovskian al zonelor crepusculare, pe care o regăsești și în proza pe care o scrie. Născut la Varșovia (1960, e un „optzecist” polonez!), a ales să locuiască într-un mic cătun la poalele munților Carpați, în sudul Poloniei. Îi place să poarte blugi, hanorac, geacă de piele și haine de camuflaj, paramilitare, conduce un SUV cu dublă tracțiune care-l ajută să învingă iarna troienele, să iasă la șoseaua spre cel mai apropiat oraș, să ajungă la „civilizație”. În închipuirea mea îl văd mereu într-un cadru agrest – casă de bârne, miros de rășină și mosc, stoguri de fân, o pușcă, o furcă, o secure și alte unelte de pădurar agățate sub grinda șopronului, șemineu cu flăcările duduind, vesélă de alamă lustruită la bucătărie, oale de lut atârnate de pereți… Un paradis aspru, mustind de autenticitate, numai bun pentru a hrăni imaginația unui scriitor care refuză „siropul”, dar nu și convențiile vieții literare, atât cât îi permite claustrarea autoasumată.

Fado (RAO, 2008) reunește câteva eseuri și proze scurte, continuând tematic și stilistic un volum similar, Călătorind spre Babadag (RAO, 2007), despre care am avut prilejul să scriu în Contrafort. Poți învăța din aceste texte meșteșugul conciziei, sugestiei și reflecției profunde care însoțește exercițiul privirii. Stasiuk este observatorul care redescoperă un spațiu ostracizat, dezmoștenit și romantic în același timp, cel al Europei Centrale și al Balcanilor. „Fado” – melodia portugheză care evocă dorul, singurătatea și incomprehensiunea unei margini de lume – se pretează și pentru stările de spirit din fostul Est comunist. Cartea lui Andrzej Stasiuk e un on the road polonez prin această vastă regiune, un demers scriptic ce-și propune să scoată din uitare oameni, locuri și întâmplări, disperări și bucurii răzlețe, victorii înșelătoare și înfrângeri mai mult decât certe. „Aici trecutul nu este niciodată o vină, întotdeauna este o dezlegare de păcate… Vina o poartă doar cei care cred că faptele lor vor continua să existe într-un anumit sens și în viitor. Memoria și imaginarea sorții ca necesitate ne feresc de atingerea rece a singurătății. În cele din urmă, numai ceea ce a trecut a existat cu adevărat și confirmă oarecum incerta noastră existență central-europeană.” (p. 27)

Slovacia, România, Serbia, Muntenegru, Albania, Ungaria, Bulgaria, Bosnia, Croația, Ucraina… – o lume conservată în propriile complexe, având o relație diferită cu timpul decât impetuosul, orgoliosul Occident. Pentru această zonă imensă, unde istoria a exersat secole la rând fatalitatea și abandonul, localitatea Rudňany din Slovacia, de lângă o mină închisă – hale părăginite, blocuri de beton uriașe cu zeci de ferestre sparte, gherete și colibe pe care în orice clipă le poate zbura vântul, rampe și vagoane ruginite, dărăpănăturile de cărămidă ale fostei gări de triaj ș.a.m.d.– este o metaforă elocventă. Civilizația, umanitatea, vrea să ne spună Stasiuk, durează până unde se întind șinele de cale ferată. Mai departe începe o zonă sălbatică și primejdioasă, un fel de hic sunt leones din vechile hărți medievale. Scriitorul polonez străbate spațiile Estului îmbibat cu nostalgii, spaime, angoase și eresuri, iar noi auzim în fundal zgomotul șfichiuitor al drezinei…

Singurul mod de a-l însoÈ›i pe Andrzej Stasiuk în aceste incursiuni, de vreme ce nu i-am fost tovarăși în habitaclul maÈ™inii sale, e să-i citim cartea. Dar cât de autentică poate fi scriitura care succede unei călătorii, deÈ™i are ambiÈ›ia să ne-o prezinte ca pe o experiență trăită instantaneu? Cât de mult le-am putea apropia în timp – trăirea propriu-zisă È™i rememorarea – pentru a denatura cât mai puÈ›in la transcriere o poveste de drum? PoÈ›i oare micÈ™ora intervalul de timp ce le desparte până la punctul în care momentul trăirii ar coincide cu momentul mărturisirii?… Se pare că nu, pentru că o experiență de viață capătă valoare literară doar dacă e trecută prin alambicurile imaginaÈ›iei, dacă e fertilizată cu impresii È™i reflexii pe marginea celor văzute. Nu poÈ›i transcrie tot ce surprinde ochiul, pentru că nu tot ce vezi e demn de a fi consemnat, nu tot ce vezi naÈ™te în tine o realitate a minÈ›ii exemplară. Contează selecÈ›ia È™i măsura, contează inspiraÈ›ia È™i spontaneitatea: încotro îți vei îndrepta spotul revelator, cât de îndemânatic vei fi în a ne transmite senzaÈ›ia simultaneității. Andrzej Stasiuk cunoaÈ™te foarte bine această regulă a scriitorului-călător, de aceea produsul final, licoarea pe care o scot distileriile sale are o aromă rară, un gust imposibil de confundat. „Fiindcă să mergi nu e mare lucru. Ce e mai important începe după aceea, exact acum, când totul deja a înÈ›epenit È™i se preschimbă încetul cu încetul în neant.” (p. 9)

Stasiuk descrie rețeaua de conflicte istorice și rivalități, mituri și mitografii, surprinde specificul zonei, care înseamnă nenumărate metisaje interetnice și culturale. Nimic nu e sigur, nimic nu e stabil în această parte a lumii, valorile aici sunt mereu tranzacționate și cad sub incidența puterii. „E foarte posibil ca pentru toți dezmoșteniții sorții acest ultim favor să fie locul nașterii. Legea care spune că toți ne naștem egali este pe cât de frumoasă, pe atât de imposibil de pus în practică. În schimb, faptul că ne naștem într-un anumit loc este greu de pus la îndoială. Pentru mulți dintre noi, dacă nu chiar pentru majoritatea, acesta este singurul fundament incontestabil al sorții.” (p. 25)

Fado ne oferă și un fel de antologie literară a Europei Centrale și a Balcanilor. Miodrag Bulatović (un muntenegrean); Danilo Kiš (fiul unui evreu maghiar și al unei muntenegrence, născut la Belgrad și mort la Paris). Un alt scriitor-referință este românul Emil Cioran (secvența Rășinarilor), ar fi putut fi și albanezul Ismail Kadare. Cimitirele din Galiția din Primul Război Mondial, fotografiile soldaților austro-ungari, ca niște vestigii ale unei civilizații uitate, localități pentru care Marele Răzbel a însemnat cel mai important eveniment din întreaga lor istorie…

Fado e mai degrabă un pelerinaj decât o călătorie, recuperarea unor ținuturi spre care pornești încărcat de lecturi, amintiri, impresii, credințe, prejudecăți. O revizitare a ceea ce știai, intuiai și voiai să îți reconfirmi (iar cuvântul „pelerinaj” e potrivit și pentru că la un moment dat Stasiuk descrie sărbătoarea morților din cimitirele poloneze, când locurile de veci se acoperă cu candele și lampadare ce luminează până departe în noapte). Sunt pagini autobiografice încărcate de o adâncă emoție și melancolie.

***
Dacă Fado ne propune un plonjon în spațiul fizic și în memoria Europei Centrale, romanul Nouă (RAO, 1999) se vrea un Ulise al anilor ‘90 din Varșovia, dominați de lupta pentru supraviețuire și precaritatea existenței de zi cu zi, pe care o cunoaștem atât de bine și din realitățile noastre românești. Sunt două grupuri de personaje: Paweł, Jacek, Beata și, respectiv, Bolek, Syl, Paker, Blondul. Mai apar și alții, episodic. Primii par să aparțină looser-ilor tranziției, ceilalți sunt profitorii acesteia – mafioți dezabuzați și femei întreținute, însă nu există o tramă rectilinie, un conflict bine precizat. Liniile de subiect alternează continuu, fac dificilă identificarea unei intrigi coerente. În fapt, miza estetică e alta: autorul redă psihologia, frământările unei epoci promiscui; deambulările fără țintă prin „deșertul” de la periferia marilor aglomerări urbane, asupra cărora insistă, aș zice, cu o plăcere îndelung macerată, evocă atmosfera filmelor „ambulante” ale lui Wim Wenders.

Înarmat cu șublerul și șperaclul, Stasiuk este un instalator („instalatorul polonez”!) care umblă prin subconștientul personajelor sale, le răscolește tenebrele sufletești. Colecționează secvențe, decupează chipuri, gesturi, priviri, atitudini, reflexe, inerții… „Torsul molatic al autobuzului îl împinse [pe Paweł – n. mea] într-o moțăială delirantă. Timp de câteva minute avu mai multe vise. Oamenii urcau în mașină și treceau prin halucinațiile lui fără să le risipească: ele crăpau și se coagulau la loc, căci materia timpului trecut, din care erau urzite, e vie. În lume, numai oamenii mai sunt la fel de vii (…) Simți că autobuzul ia curba și se uită pe fereastră. Albul zăpezii îl orbi. Stația urmă imediat. O piață înzăpezită, împânzită de tufe, apoi peretele de tablă al depozitului și o cărare pe care mergeau oamenii din acel cartier mic, format din trei barăci, unde săptămânile se perindau pe coridoare lungi, întunecate, și când la unul din capete era deja luni, la celălalt abia începea sâmbăta. Stația era pustie. Stâlpul vechi arăta ca o cretă roșie înfiptă într-o foaie de hârtie murdară. Pretutindeni erau deja tăblițe albastre noi, numai aici nu. „Ce cloacă, își zise. La ce le trebuie stație? Și așa rămân aici.” (pag. 11)

Citești aceste descrieri și îți dai seama că de fapt de noi depinde să fim atenți, să simțim mai bine marginile, suprafața narațiunii care ne înglobează, pentru că tot timpul cineva „ne scrie”. Stasiuk stă mereu la pândă. Ridică frecvent obiectivul camerei, lăsând să intre în cadru un peisaj mai amplu, locuri și împrejurări; operează cu metonimii, cuplează lifturi metafizice, creează puneri în abis măiestrite din elemente banale: „Se făcuse două noaptea, și fumul se ridicase deasupra capetelor lor în aureole neregulate. Bolek fuma marlboro, Blondul – camel, iar Paker și una, și alta. Czapla continua să șteargă pahare, deoarece uneori numai concretul te poate ajuta să faci față timpului abstract. Când toate paharele erau deja șterse, le duse în camera din spate și se puse pe spălat. Se uită în oglinda de deasupra chiuvetei și își zise: „Așa voi arăta și peste zece ani, dacă mai trăiesc până atunci.” Cei care stăteau la masă tăcură și se uitau printre jaluzele pe stradă. În fisurile înguste, noaptea era nedeslușită ca într-un televizor stricat.” (p. 211)

Prozatorul Andrzej Stasiuk este de fapt un poet și un filozof. În spatele atitudinii sale scorțoase, descoperi o fire sensibilă ce absoarbe avid efluviile lumii și secretele semenilor. Să-l citești fără grabă, să-l savurezi pe îndelete, până vei înțelege ce bucurii îți poate oferi. Un alchimist postmodern în bestiarul tranziției…

Fado și Nouă – două cărți a căror valoare, pentru cititorul român, ar fi fost grav păgubită în lipsa traducerii de mare finețe realizată de Cristina Godun.

_________

Publicat în Contrafort nr. 7-8/2016

This entry was posted in literatură. Bookmark the permalink.

Leave a Reply