Când a-ţi citit ultima dată o carte de plăcere?

Citesc, cum li se întâmplă multor inÅŸi specializaÅ£i în cronica literară, de regulă cu gândul la termenul de predare a textului. Lectura mea e neapărat interesată, subsumabilă strategiei redacÅ£ionale. Plăcerea, câtă există, provine din selecÅ£ia acestor cărÅ£i, care porneÅŸte de la niÅŸte afinităţi de structură psihologică ÅŸi intelectuală, ÅŸi urmăreÅŸte prospecÅ£iuni în vederea propriilor mele naraÅ£iuni. Citesc cu program, pentru că nu am timp să glisez, luxuriant, pe suprafaÅ£a profuziunii de cărÅ£i care invadează orizontul nostru scriptural. Nu mai poÅ£i funcÅ£iona ca meseriaÅŸ decât operând secÅ£ionări în carnea monstrului pe spinarea căruia parazităm asemeni unor păsări ce se hrănesc cu resturile nedigerate de Leviathan. Ultimul volum, dar nu „beletristic” ci teoretic, pe care l-am citit cu plăcere dar ÅŸi cu efort, ca într-o iniÅ£iere cognitivă, a fost Strategiile subversiunii. Descriere ÅŸi naraÅ£iune în proza postmodernă românească de Carmen MuÅŸat – un studiu bine fundamentat, despre filozofia postmodernităţii literare, ce trece în revistă bogatul evantai de procedee tehnice, spre folosul celui care vrea să-ÅŸi blindeze, conceptual, fluxul creativităţii, pasiunea pentru literatură. Tot aÅŸa, fişând informaÅ£ii pentru romanul la care lucrez, m-a prins opul învăţatului britanic Steven Runciman: Căderea Constantinopolului. Am terminat lectura acestei cărÅ£i, cu totul neobiÅŸnuite pentru un tratat istoriografic, pe 29 mai a.c. – zi în care se împlineau 550 de ani de la cucerirea BizanÅ£ului de către Mahomed al II-lea. Această coincidenţă m-a emoÅ£ionat, întrucât am găsit în fibra unei expuneri extrem de documentate ficÅ£iunea artistică, drama – curat romanescă! – a unui oraÅŸ în pierzanie. Catastrofa de la 1453 închidea, între altele, ÅŸi un ciclu onomastic. „Noua Romă” de pe Bosfor fusese întemeiată de Constantin cel Mare la 330 d. Cr. Ultimul împărat al BizanÅ£ului – Constantin al XII-lea Paleologul – a murit cu arma în mână, alături de oÅŸtenii săi, înfruntându-i pe asediatori. Trupul său nu a mai fost găsit, s-a topit în pulberea imperiului. Căderea BizanÅ£ului punctează momentul în care Europa creÅŸtină tresărea, surprinsă de ofensiva unei lumi duÅŸmănoase, pentru că era diferită, închinată unui alt Dumnezeu. Mă mir că Hollywood-ul nu a fructificat încă subiectul printr-o superproducÅ£ie, care să îmbine opulenÅ£a artei bizantine, încâlcitele intrigi de curte ÅŸi certurile cu papistaÅŸii, „amorurile interzise” ÅŸi cruzimea războinicilor.

Dezastrul BizanÅ£ului, mistic în bună măsură, poartă, azi, evidente conotaÅ£ii ale lui 11 septembrie 2001. ÃŽnsă nu la „ciocnirea civilizaÅ£iilor” mă gândesc, contemplând prăbuÅŸirea strălucitului oraÅŸ, ci la recuzita teoretică a postmodernismului (volumul lui Carmen MuÅŸat stă mărturie). Mă gândesc la posibilitatea simultaneităţii planurilor temporale. Trecutul nu a murit, straturile lui se regăsesc într-o dimensiune metafizică, pe care spiritul creator le poate desfăşura pe o orizontală a percepÅ£iei. Nu ne întrebăm oare cu toÅ£ii unde se duc, unde dispar secvenÅ£ele succesive ale vieÅ£ii, ce s-a întâmplat cu oameni de-acum cinci sute sau o mie de ani, oameni care s-au înfiorat, asemeni nouă, în faÅ£a misterului existenÅ£ial, resimÅ£ind stigmatul de a nu ÅŸti de ce trăiesc ÅŸi de ce mor, umilinÅ£a de a fi condamnaÅ£i fără să li se fi citit „capatele de acuzare”? Un roman care ar recupera sentimentul acestei simultaneităţi tulburătoare între „noi” ÅŸi „ei”, între prezent ÅŸi trecut, ar însemna mai mult decât o performanţă literară: un experiment cosmogonic. Åži atunci, treziÅ£i din aplatizarea cotidianului, s-ar putea să auzim foarte clar, în preajma noastră, răsunetul chimvalelor de luptă ÅŸi rugăciunile apărătorilor de pe ziduri – asediul Constantinopolului continuă.

This entry was posted in literatură. Bookmark the permalink.

Comments are closed.