Schimbare ÅŸi imobilism – în America ÅŸi Moldova

Bridging Moldova - şanse pentru societatea civilă

Am definit întotdeauna societatea civilă drept o comunitate a oamenilor cu un spirit civic pronunţat, culţi, instruiţi, sensibili la valorile morale, promotori ai adevărului, persoane convinse că acţiunea practică nu poate ştirbi prestigiul de gânditor al intelectualului. Desprinderea de imperiul sovietic nu a fost opera unui partid de opoziţie (el însuşi o invenţie a viitorului), ci fructul unui elan colectiv al moldovenilor însufleţiţi de o mână de intelectuali, care au ştiut să profite de împrejurările liberalizării gorbacioviste, atunci când întreaga societate basarabeană a redevenit civilă, adică liberă să procedeze în funcţie de ceea îi dictează propria conştiinţă, nu o ideologie de cazarmă. Azi, lucrurile s-au complicat. Spaţiul public, extrem de îngust în Moldova, este împărţit între guvernarea Voronin (care a reînviat, în condiţii noi, moravurile vechiului regim comunist, tendinţa de a monopoliza toate domeniile de activitate) şi Opoziţie (fragmentată, marginalizată, lipsită de mijloace financiare şi mediatice comparabile cu cele ale comuniştilor). O dată la patru ani, cele două tabere îşi dispută marea masă de cetăţeni în calitatea acestora de „alegători”. Unde se situează societatea civilă? Îşi are şi ea locul în arena rivalităţilor politice, acolo unde, adesea, asistăm la rocade dintre cele mai surprinzătoare, cu adversari ireconciliabili deveniţi, prin troc de interese, „tovarăşi de drum”, închegând coaliţii imunde pe spinarea plătitorului de impozite? Sau poate că societatea civilă se ascunde sub mantia puzderiei de ONG-uri, care încearcă să lucreze la „firul ierbii”, pedestru, nespectaculos, în domenii de strictă specialitate precum: independenţa justiţiei, accesul la informaţie, administraţia publică locală, libertatea de exprimare, migraţia forţei de muncă, traficul de persoane etc.? Câţi moldoveni ştiu, de exemplu, că există de mai mulţi ani la Chişinău un Centru „Memoria” pentru reabilitarea victimelor torturii (director Ludmila Popovici), care oferă asistenţă medicală şi psihologică unor oameni ce au avut de suferit de pe urma practicilor abuzive ale poliţiei şi procuraturii? Aceste eforturi, adesea eroice, ale unor ONG-uri basarabene, care însă rămân anonime pentru mass-media, contribuie infinit mai mult la împământenirea unor standarde de viaţă şi demnitate proprie ţărilor civilizate decât tot felul de campanii „reformiste” ale guvernanţilor, aplicate de o aşa manieră încât să nu se schimbe nimic în actualul dispozitiv al influenţelor politice şi economice moldoveneşti.

Fundaţia Soros din România (preşedintă Ilona Mihăieş, director executiv Gabriel Petrescu), a organizat între 20-22 octombrie la Chişinău, în colaborare cu Fundaţia Soros Moldova, o conferinţă sub genericul Bridging Moldova – „Poduri către Moldova” –, care şi-a propus să analizeze rolul societăţii civile în evaluarea procesului de integrare europeană de o parte şi alta a Prutului. Conferinţa s-a vrut prima dintr-o serie de reuniuni bilaterale, care ar trebui să se soldeze – cel puţin aceasta este speranţa noastră – cu o strategie comună, menită să accelereze procesul de schimbare a mentalităţilor şi de reformare instituţională în Basarabia. Întrebarea-cheie pe care au formulat-o mai mulţi vorbitori a fost: îşi poate permite societatea civilă să colaboreze cu puterea sau ar trebui să rămână exclusiv un „câine de pază al democraţiei”, care să sancţioneze autorităţile când acestea comit ilegalităţi? Ioana Avădani, director al Centrului pentru Jurnalism Independent din Bucureşti, a observat că ONG-urile româneşti au refuzat să practice „minciuna patriotică” în numele integrării europene a ţării. „E cu totul falimentară tactica înşelării Bruxelles-ului, pentru că problemele tot noi, românii, va trebui să le rezolvăm. Numai adevărul serveşte intereselor naţionale.” Orice colaborare cu puterea trebuie să se facă în condiţii de maximă transparenţă şi în termeni lipsiţi de ambiguitate. În România, doar mediatizarea intensă a rapoartelor de monitorizare ale Comisiei Europene i-a obligat pe politicieni să sporească ritmul reformelor. „Să-i faci pe guvernanţi să se teamă că vor avea de plătit un cost politic, dacă vor compromite integrarea europeană, este singura soluţie”, a subliniat şi Sorin Ioniţă, director de cercetare la Societatea Academică din România. La Bucureşti s-a putut, la Chişinău e mai greu. Unele ONG-uri basarabene, între care Asociaţia ADEPT şi IDIS Viitorul, participante la conferinţă, încearcă să colaboreze cu autorităţile pe anumite proiecte, dând astfel curs recomandărilor europene. Este preferabil să discuţi cu puterea decât să rămâi pe o poziţie inflexibilă – spun reprezentanţii celor două organizaţii – în caz contrar nu-ţi mai rămâne nici o posibilitate de a influenţa politicile publice în Republica Moldova, ele, aceste politici, consumându-se în sfere mult prea îndepărtate de interesele cetăţenilor. Pe de altă parte, propunerile şi criticile ONG-urilor basarabene pe seama unor proiecte de reformă pot avea sorţi de izbândă doar dacă mobilizezi în faţa cinovnicilor guvernamentali un impresionant arsenal de argumente şi dovezi imposibil de contestat. Şi nici măcar atunci…

Cum să-i determini pe comuniÅŸti să accepte democratizarea, dacă democratizarea îi va conduce, inevitabil, la pierderea puterii? Din acest paradox, momentan, nu pare să existe ieÅŸire. ÃŽn consecinţă, tot mai mulÅ£i ONG-iÅŸti, exasperaÅ£i de lipsa de eficienţă a societăţii civile, decid să intre în politică, să se înscrie în anumite partide pentru a participă la alegeri, a ajunge în parlament ÅŸi din acea postură să contribuie la europenizarea ţării. Ultimul ÅŸi cel mai notabil „transfer” din acest punct de vedere se leagă de numele lui Vitalie Nagacevschi, preÅŸedintele AsociaÅ£iei „JuriÅŸtii pentru drepturile omului”, trecut de curând în PLDM-ul lui Vladimir Filat – un partid de opoziÅ£ie în plină ascensiune – , după ce a candidat pe listele PPCD în campania electorală din 2005. AceluiaÅŸi impuls i-au cedat, mai devreme, ÅŸi alÅ£i intelectuali „civici”, între care ÅŸi Dorin Chirtoacă, actualul primar general al ChiÅŸinăului. Chiar dacă societatea civilă nu reuÅŸeÅŸte să determine, prin mijloace proprii, evoluÅ£ii pozitive în Moldova, ea se revanÅŸează prin faptul că furnizează oameni de calitate pentru o nouă clasă politică, una care să nu mai fie ÅŸantajabilă prin cordonul ombilical întins către fosta nomenclatură comunist-comsomolistă ÅŸi KGB. Cred că tocmai această înnoire de personal va asigura o atitudine mai pragmatică în tabăra OpoziÅ£iei, unde discursul de ordin general, pledoaria pentru „valori” s-ar cuveni să se însoÅ£ească de mai multe abordări „tehnice” ÅŸi mesaje concrete. Partidele democratice – au remarcat vorbitorii la conferinţă – nu ar trebui să ignore discuÅ£iile purtate pe marginea îndeplinirii Planului de AcÅ£iuni R. Moldova – Uniunea Europeană, ÅŸi să exploateze cadrul instituÅ£ional existent, în care guvernanÅ£ii ÅŸi-au asumat niÅŸte responsabilităţi. După cum la fel de util ar fi să se apeleze mai des la ConstituÅ£ia Republicii Moldova, care cuprinde nu numai aberantele prevederi cu privire la limba „moldovenească” ÅŸi la „neutralitatea permanentă”, cea care ne barează accesul spre NATO, dar statuează ÅŸi o serie de principii sănătoase, cum ar fi, de exemplu, definiÅ£ia: „Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile ÅŸi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea ÅŸi pluralismul politic reprezintă valori supreme ÅŸi sunt garantate” (art. 1) – de necrezut, nu-i aÅŸa? – sau aserÅ£iunea: „nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului” (art. 5) ÅŸ.a. Mă întreb iarăşi: câţi dintre concetăţenii noÅŸtri ÅŸtiu că se pot apăra de persecuÅ£ii politice invocând chiar Legea Supremă a Republicii Moldova?…

Cele mai furtunoase dezbateri la conferinţă le-a suscitat situaţia presei. Şi, din nou, diferenţele sunt esenţiale. Dacă în România este de neconceput ca subiecte de interes public să nu ajungă sub reflectorul mass-media, jurnaliştii basarabeni trebuie să smulgă cu sila informaţii de la autorităţi. Riscurile pentru un ziarist onest din Moldova sunt incomparabil mai mari. În România competiţia dintre cei câţiva „moguli ai presei” creează un fel de echilibru, permite divulgarea unor matrapazlâcuri politice, în Moldova, dimpotrivă: toate deciziile provin dintr-un singur centru (cvasi-ocult) de influenţă politică, iar jucătorii independenţi sunt eliminaţi fără milă de pe piaţă. Din păcate, în cele trei zile ale conferinţei Bridging Moldova au cam lipsit reprezentanţii mass-media, deşi fuseseră invitaţi. Există destul provincialism şi autosuficienţă printre jurnaliştii anticomunişti de la Chişinău, care preferă să combată vârtos guvernarea, dar nu se angajează în promovarea civismului, în educaţia electoratului (şi ignoră, totodată, schimbul de idei şi soluţii, pe care asemenea întâlniri între oameni cu aceleaşi valori îl implică!). Or, fără trezirea sentimentului de libertate şi responsabilitate al cetăţeanului, schimbarea rămâne un vis frumos sau o lozincă de maidan.

America şi „pofta de noutate” a moldovenilor

Alegerile prezidenţiale din Statele Unite au captat atenţia multor cetăţeni din Moldova. Sloganul schimbării a adus la urne un număr record de alegători americani, dornici să contribuie la propăşirea ţării lor. În raport cu scrutinul de peste Ocean, subiectele vieţii politice indigene par cu totul derizorii: un protest, în aceeaşi zi de 4 noiembrie, în faţa guvernului al unui grup de pensionari cu care nimeni dintre demnitari nu a catadicsit să vorbească. Sau marşul agresiv al tineretului unui partid de extremă stângă. Participanţii la această acţiune sfidătoare au militat pentru decretarea limbii ruse ca limbă de stat în Moldova – fostă republică sovietică a cărei limbă oficială nu şi-a câştigat dreptul de a i se spune pe nume nici măcar după 17 ani de la proclamarea independenţei; un stat sufocat de posturi media ruseşti, de magazine în care vânzătorii ţi se adresează – din reflex – în limba lui Putin şi doar dacă insişti să vorbeşti româneşte consimt să răspundă în aceeaşi limbă, dar asta abia de la a treia sau a patra propoziţie… Într-o asemenea republică, originală din multe puncte de vedere, preşedintelui i se interzice să circule pe o parte a teritoriului naţional, să meargă până în satul său natal pentru o ceremonie de sfinţire a bisericii. Este al treilea incident de acest fel. Din nou, s-a spus că vina a fost a „banditului” Smirnov, care nu a putut fi contactat, pentru că se afla la Moscova. În realitate, s-a ajuns aici din cauza lipsei totale de transparenţă a negocierilor dintre cele două părţi. Opinia publică nu ştie pe ce ton şi în ce termeni se discută cu transnistrenii. Preşedinţia de la Chişinău nu a remis nici de această dată vreun comunicat de presă. Televiziunea publică – instituţie ce execută, cuminte, indicaţia de a nu se implica în dezbateri pe tema conflictului separatist, după cum boicotează şi alte grave probleme ale Moldovei – nu a organizat o emisiune în care să analizeze incidentul, la care să invite responsabili de stat, dar şi săteni din Corjova (satul de baştină al preşedintelui), să încerce să obţină explicaţii, la telefon, din partea administraţiei de la Tiraspol, deşi cetăţenii meritau să fie puşi la curent. E prea ciudată povestea asta. Când au venit la putere, în 2001, şi apoi de nenumărate ori, comuniştii au dat asigurări că, sub guvernarea lor, şansele de rezolvare a conflictului separatist sunt mai bune ca niciodată. De dragul Transnistriei, Moldova a renunţat să adere la NATO, oferă avantaje comerciale întreprinderilor din stânga Nistrului, fără a le percepe impozite, acceptă, cu umilinţă, tutela Rusiei. Şi acum tot ce a avut de spus ministrul Şova, care lucrează din greu, pe bani publici, la „reîntregirea ţării”, a fost să califice obstrucţia grănicerilor transnistreni drept: „lipsă de respect faţă de sentimentele credincioşilor, tradiţiile creştin-ortodoxe şi a însăşi bisericii ruse”. Devastatoare sentinţă! Cum să nu te indignezi, când vizita preşedintelui Voronin la Corjova, după spusele aceluiaşi Şova, a fost coordonată în cele mai mici amănunte? „Perfidul” Smirnov însă nu s-a ţinut de cuvânt.
Ce va urma de-aici încolo? Alte secvenţe dintr-un circ absurd: acuzaţii reciproce între Chişinău şi Tiraspol şi, fireşte, un intens pelerinaj la Moscova, unde fiecare dintre cei doi, Smirnov şi Voronin, va încerca să demonstreze că el, nu celălalt, merită încrederea Rusiei…

Mă uitam la efervescenţa zilei de 4 noiembrie din Statele Unite şi mă întrebam dacă la alegerile parlamentare de anul viitor moldovenii vor arăta o poftă de noutate comparabilă cu visul american, sau vor sta cu ochii boltiţi la aceleaşi filme sovietice, sulfuroase, cu cele „12 scaune” ale lui Ilf şi Petrov, ascunzând o comoară inexistentă.

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Comments are closed.