Mariana Codruț și cuvintele adevărate

Cine cunoaște poezia Marianei Codruț, cu fibra ei existențială acută, va recunoaște uşor aceeași vibrație intelectuală și sensibilitate nobilă în publicistica pe care o practică de mai mulți ani. E un intelectual implicat civic, un scriitor care „pune suflet” în textele sale. A început să publice în anii ‘90, în Convorbiri literare, Contrapunct, Dilema, Timpul, Contrafort (unde ne bucurăm să o avem colaboratoare de la începuturile revistei), dar și în Ziarul de Iași, unde este prezentă cu tablete săptămânale. A combătut regimul fesenist și a continuat să scrie articole de angajare morală, reacționând la malversațiunile vieții politice românești sau, pur și simplu, la nedreptățile lumii.

„Peste miezul viu È™i strălucitor al unui cuvânt se pot depune tot atâtea straturi de mizerie câte guri mincinoase îl folosesc. Peste arhitectura concretă a unei realități se pot construi fraudulos tot atâtea false lumi paralele câte persoane sau grupuri interesate să manipuleze această realitate există.” – observă Mariana CodruÈ› într-unul dintre textele cuprinse în ultimul său volum de articole, Românul imparÈ›ial (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011), È™i nu putem avea nicio îndoială asupra ambiguității pe care acest titlu de carte o comportă: de la Caragiale încoace ne-am învățat să citim exact pe dos multe dintre epitetele cu care ne împăunăm ca popor È™i ca indivizi. Și în „epoca nouă” asistăm la proliferarea cuvintelor È™i la compromiterea lor, la pierderea respectului față de sensul lor autentic. Iată un citat din articolul care dă ÅŸi titlul cărÅ£ii, rezumând tarele unei naÈ›iuni È™i dublul limbaj, conÈ™tiinÈ›a bifurcată cu care am ajuns să ne mândrim, prezentându-ne infirmitățile drept virtuÈ›i: „Pe vremea comuniÈ™tilor, românul imparÈ›ial reuÈ™ea performanÈ›a să fie mare nomenclaturist PCR È™i, în acelaÈ™i timp, susÈ›inător asiduu È™i prieten la cataramă cu spiritele nonconformiste. Să fie disident, dar să se bucure de tiraje de masă ori să se plimbe liber prin toată lumea, când ieÈ™irile peste hotare erau interzise. (…) ÃŽn vremurile postrevoluÈ›ionare, el e un trimestru de stânga, un altul de dreapta, la final de centru, ciclul putându-se relua. (…) Ce să faci, „imparÈ›ialul” nostru nu suportă să fie dintr-o bucată, adică să spună ce gândeÈ™te È™i să facă, fie È™i în parte, ceea ce spune: o asemenea atitudine e pentru el un semn al lipsei de diplomaÈ›ie (în cel mai bun caz) sau de imaturitate È™i primitivism (în cel mai rău caz). A fi din două sau trei bucăți – adică a zice una, a gândi alta È™i a face cu totul alta – e însă, nu-i aÈ™a?, semn de inteligență, de putere de adaptare, de distincÈ›ie È™i fineÈ›e chiar. Fiindcă, vezi bine, omul e o ființă superioară, care are acces la limbaj, iar limbajul i „s-a dat” doar pentru a ascunde adevărul! ÃŽn plus, omul e o ființă socială, or numai proÈ™tii pot crede că sinceritatea È™i francheÈ›ea te ajută acolo unde minciuna, compromisul È™i duplicitatea fac legea.” (p. 21-22, Românul imparÈ›ial).

A spune lucrurilor pe nume, a reabilita justa măsură, bunul-simț și decența cuvintelor, vom spune și noi, pe urmele Marianei Codruț, este prima misiune a scriitorului, ca salahor al limbii române într-o țară strivită de relativism moral, de superficialitate și nepăsare. Prin demersul său purificator scriitorul reprezintă un antidot, pentru că vizează redescoperirea, reabilitarea realității, pe care o curăță de fardul demagogiei și de rugina uzajului vicios. Iar a spune lucrurilor pe nume înseamnă a scoate răul vulnerabil și binele necesar. Asta face scriitorul-publicist, spre deosebire de puzderia de analiști politici care au umplut ecranele televizoarelor. Confiscați de partizanate contondente, aceștia au ajuns să dicteze agenda publică. Apariția lor, seară de seară, la TV răspândește o stranie fascinație în rândurile unui public care s-a obișnuit să-și formeze sau să-și verifice opțiunile în funcție de enunțurile acestor personaje previzibile și autosuficiente. Faptul de a nu avea repere, furnizate de pretinșii analiști cu patalama, îi aruncă pe mulți într-o stare vecină cu disperarea. Soluția, în asemenea împrejurări, sunt lecturile din intelectualii critici. Nu pentru că ei ar fi proprietarii adevărului, ci pentru că îl caută, nu îl escamotează, cum fac copiile lor degradate: analiștii mediatici.

„Mariana Codruț scrie ca un om drept, atent la realitate, atent la nuanțe, dar străin de echivocul oricărei negocieri” – notează Andrei Pleșu în prezentarea de pe coperta a patra a cărții. Am dezvolta această idee, spunând că orizontul moral la care se raportează constant Mariana Codruț o ajută să decupeze un spectru larg de fenomene, redefinindu-le conținutul: unul dintre acestea este chiar scriitorul, căruia, în pofida aurei sale demiurgice, valorizate ocazional, i se refuză dreptul elementar la bucurii materiale și recunoaștere socială. Sau atunci când constată că distrugerea satelor, colectivizarea a însemnat nu doar deposedarea țăranului de pământ, ci mai grav, a condus la demolarea valorilor și credințelor sale fundamentale – odată trecută această limită, comunismul nu a mai întâmpinat nicio împotrivire. Denunță patriotismul de serviciu, care trebuie neapărat să exporte în străinătate o imagine stupid-edulcorată a României. Acuză „dragostea de țară”, privită mereu ca o contribuție obligatorie a românului și niciodată ca un set minim de drepturi și libertăți cu care și țara este datoare față de fiii săi. Constată extrema labilitate a lumii românești, incapacitatea ei de a avea viziune pe termen lung, coerență și continuitate. Condamnă lipsa de reacție și indignare, individualismul falimentar al românului, lichelismul din administrația publică, unde șeful își alege subalternii după principiul obedienței, nu al competenței profesionale, așternându-se, la rându-i, preș în fața superiorului ierarhic. Schițează un îndreptar al avantajelor politicului la români, care este privit ca o sinecură grasă și nicidecum ca dedicație în numele binelui public. Dă în vileag ipocrizia speriată a Patriarhiei Române („niște simpli funcționari ai credinței”) care, în plin dezastru natural, a lansat false chemări la solidaritate, dar nu s-a obosit să adune ajutoare pentru oamenii loviți de viituri, nu s-a deplasat în mijlocul sinistraților. „Halucinantă, spune autoarea, imaginea unei țări înțesate de turle de biserici sus, iar jos bucșită de cerșetori, ologi, bolnavi, bătrâni și copii abandonați!” (p. 52) Folosite impropriu, cuvintele reușesc să developeze cacealmale și realități trucate. S-a întâmplat cu apelativul „distinși revoluționari”, adresat de Dragoș Șeuleanu, în discursul său de inaugurare pe post de director al Radiodifuziunii Române, unor îmbuibați ai tranziției, prezenți la ceremonie, cu ghiuluri grele pe degete, parfumați și îmbrăcați la patru ace: „Înainte de a o auzi, aș fi putut jura că așa ceva nu există. Păi cum, subsemnata, când spune „revoluționari”, vede înaintea ochilor fie unul din tablourile celebre ale lui Goya, în care niște bărbați cu figuri întunecate, mâinile legate la spate și cămășile albe desfăcute la piept stau lângă un zid, ațintind dârzi moartea din gurile flintelor; fie niște figuri exaltate, cu ochi scânteietori și gesturi dinamice, cam ca în Delacroix, ridicând deasupra capetelor, triumfător și mobilizator în același timp, un stindard.” (p.71)

Publicista dezbate o serie de cazuri scandaloase, cum a fost votul laș al istoricului Onișoru, din CNSAS, prin care C. V. Tudor a obținut certificat de ne-colaborare cu securitatea, fapt ce i-a făcut să demisioneze din acest organism pe Andrei Pleșu, Mircea Dinescu și Horia-Roman Patapievici. Mariana Codruț însăși nu s-a limitat să scrie în presă despre această întâmplare revoltătoare, ci a și adunat, din proprie inițiativă, semnături printre intelectualii din Iași pe o scrisoare de protest față de rușinoasa inocentare a „tribunului” de la România Mare.

Aflăm apoi exuberanța primelor vizite în Basarabia cuprinsă de vântul liberalizărilor gorbacioviste, cu trupa teatrului din Iași, în 1988, sub veghea acrită a securiștilor români. Discuțiile până în zori la un pahar de vin cu artiștii din Chișinău – neuitate vremuri! Un entuziasm al regăsirii justificat și de tributul de sânge pe Frontul de Est, în cel de-al Doilea Război Mondial, plătit de familia Marianei Codruț. Dar și primele asperități și diferențe stingheritoare: animați de un subit orgoliu „statalist”, unii intelectuali basarabeni nu se grăbeau să îmbrățișeze un alt centru – Bucureștiul, după ce, spuneau ei, abia scăpaseră de Moscova (stabilind o eronată echivalență între cele două). Paradoxal, observă autoarea, este că lozinca „Ne vom reuni prin Europa!”, arborată de interlocutorii săi basarabeni, care înainte părea o formă de evaziune, azi pare singura cale viabilă. Nici nu ne-am fi putut aștepta la o altă evoluție, am preciza și noi, având în vedere inerțiile criptocomuniste, păguboasele obiceiuri balcanice, amploarea corupției de o parte și alta a Prutului, slaba noastră aderență la regulile lumii civilizate.

Ironia, vehemența, tăietura amară a textelor publicistice sunt echilibrate în partea a doua a volumului, dedicată părinților săi, printr-un ton narativ aproape elegiac, melancolic, îmbibat de lirism. Mariana Codruț concentrează aici mituri rustice, evocări pitorești din copilăria sa petrecută într-un sat de pe malul Prutului, amintiri de navetistă, tulburătoare medalioane de familie. Tatăl, Majuru’, îndrăgostit de lectură: suferise toată viața că nu a fost lăsat să-și desăvârșească studiile, iar după război a fugit la oraș, pentru a nu ajunge slugă la comuniștii care i-au luat pământul cu japca. Femei din sat, cum sunt Mășana, zisă și Porumbița, cea care le cosea plapume și saltele și le făcea fetițelor găuri în urechi pentru cercei; Ileana, fata cu părul roșu, care se sinucisese dintr-o dragoste neîmpărtășită (simbolul dramatic al feminității); Malvine, nemțoaica din Făgăraș, pe care Dumnezeu a salvat-o în pustietatea minelor din Donbas pentru inima ei miloasă ș.a. –, vieți trăite cu intensitate și scoase din anonimat de ochiul perspicace al autoarei, care le fixează chipul în exergă.

De departe, personajul cel mai memorabil, cel mai emoționant în această galerie umană este mama, sursa absolută de încredere și siguranță, „divinitatea” atotputernică a casei. Reproducem o secvență ce răscolește ceva profund și recognoscibil în fiecare dintre noi, dar ne și face să tânjim după literatura Marianei Codruț: „Uneori, se întâmpla câte o după-amiază de duminică. Vara. Vară uscată și fierbinte. Prin grădini sau pe drum, nici țipenie de om, niciun zgomot. Salcâmii din jurul casei și plopii nu mai foșneau, aerul încremenea în văzduh în valuri de teracotă aurie, porumbeii sălbatici, toropiți de căldură, tăceau prin frunziș. Sau poate muriseră! Dacă atunci se întâmpla ca mama să ațipească, mă cuprindea un de neînțeles sentiment de singurătate și teamă: sângele își pierdea vibrația, ziua se umplea de lipsă de rost, mă simțeam amenințată ca de moarte. Cu o iubire plină de cruzime, făceam zgomot să se trezească. Și, dacă nu reușeam, o strigam, îi treceam mâinile peste față, îi ridicam pleoapele până ce, biata, se întorcea la mine: când ochii ei albaștri se deschideau, privindu-mă cu infinită dulceață, sângele revenea în inima lumii…” (p.130)

E poate ușor neobișnuită decizia autoarei de a reuni între aceleași coperte articole de atitudine civică și pagini de proză sau jurnal, chiar și deghizate sub forma unor tablete de ziar. Însă dincolo de aparenta incongruență tematică și de tonalitate, ele vorbesc despre integritatea ființei gânditoare și sugerează firescul, spontaneitatea succesiunii, în economia scrisului, a unor impulsuri și reacții la provocările lumii, la fel cum se rânduiesc bucuriile și tristețea, fericirea și necazul. Sub condeiul unui scriitor talentat și subtil, cum este Mariana Codruț, această materie primă devine aur pur, sedimentează piatra filozofală.
________
Mariana Codruț, Românul imparțial. Editura Dacia XXI, 2011

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Leave a Reply