Vederi din Cernăuţi, oraşul-fantomă

Există în meseria scrisului pe lângă reperul estetic – un „punct de fugă” niciodată atins – anumite comandamente morale sau istorice care definesc maturitatea unei literaturi, articulându-se pe conştiinţa identitară a unei comunităţi greu încercate. Tragedia românilor din teritoriile ocupate de sovietici după cel de-al Doilea Război Mondial îşi caută în continuare vocile cele mai inspirate. „Veteranii” Vladimir Beşleagă şi Aureliu Busuioc, încă activi, sau regretaţii Vasile Vasilache şi Serafim Saka au surprins în cărţile lor de proză secvenţe revelatoare ale acestui destin nefericit. Scriitorii din generaţiile mai tinere sunt mai degrabă tentaţi să exploreze perioada anilor ’80 sau tranziţia post-sovietică (Constantin Cheianu, Emilian Galaicu-Păun), în timp ce douămiiştii sunt absorbiţi de incursiuni autoscopice sau deambulări în zona realismului „pur” şi „dur”, cu libertăţile de limbaj aferente.

Când ne aşteptam mai puţin, vine un autor consacrat în alt domeniu – geopolitică şi studii europene – să ne redea o „aşchie” din lumea pe care am pierdut-o acum circa o jumătate de secol. Oleg Serebrian – cercetător, profesor invitat la mai multe centre universitare din Europa şi Statele Unite, om politic, actualmente ambasador al Republicii Moldova la Paris, cunoscut autor pentru volumele sale de politică externă, inclusiv un oportun ca instrument de lucru Dicţionar de geopolitică (Polirom, 2006). Debutul literar al acestui intelectual erudit, pasionat de hărţi şi istorie contemporană, a luat forma unui roman, intitulat Cântecul mării (Editura Cartier, 2012). Dedicaţia plasată la începutul romanului dezleagă, întrucâtva, misterul acestei apariţii insolite. Serebrian îl evocă pe bunicul său, fost secretar al primăriei din Hădărăuţi, Guvernământul Bucovinei, şi pe străbunicii săi deportaţi în Siberia. Aşadar, cartea sa este mai degrabă un tribut de memorie, o datorie de conştiinţă decât rodul unei ambiţii literare. Ficţiunea artistică trebuie că-i va fi părut lui Oleg Serebrian o modalitate mai potrivită de a reda „mişcările tectonice” ale istoriei. Când scrii literatură îţi cauţi altfel cuvintele decât în textele de politologie: eşti obligat să-ţi imaginezi ideile, nu doar să le enunţi, să le întrupezi în oameni vii, care să fie vizibili, recognoscibili, să răscolească sensibilitatea cititorilor, în caz contrar, rişti să cazi în tezism, să ratezi estetic. De altfel, autorul simte nevoia să intervină cu un fel de voce din „off”, din spatele naraţiunii, pentru a-şi preciza mizele cărţii, care se întemeiază pe un argument umanist, specific artei din toate timpurile: „Ce păcat că istoricii nu pot lucra cu microscopul, că cei care peste ani vor drege cronica spoită a acestui război nu vor şti să desluşească în umbra marilor evenimente viaţa în derivă a acestor nenorociţi. În manualele şi tratatele lor, ei nu vor pomeni niciodată lacrimile disperate, strecurate în taină de vreo fată mare prin cine ştie ce şopron dosit din curtea unui sat uitat din Ural sau Harz, nu vor scrie niciun rând despre blestemul acela îngrozitor, scăpat pentru prima şi ultima dată din gura unei călugăriţe cucernice atunci când a văzut ruinele bazilicii Santa Marie delle Grazie, după cum nu va fi consemnat nicăieri nici faptul că, după ce-a închis pentru totdeauna uşa unei vechi cafenele din centrul Cernăuţilor, un bărbat miop cu faţă de pavian îşi va da frâu liber sentimentelor, strigând cu deznădejde spre icoana vreunui sfânt ce-l va privi indolent din ungherul camerei pustiite: „De ce, Doamne, chiar atâta neîndurare?!” (p. 78)

Romanul lui Serebrian are o structură „clasică”, de frescă istorică. Naufragiul vaporului „Titanic” ar fi rămas un fapt divers şi pasagerii pieriţi în ocean statistică pură, fără drama personalizată a unui cuplu de tineri îndrăgostiţi în filmul lui James Cameron. La fel Oleg Serebrian îşi focalizează spotul de lumină asupra unei familii din Cernăuţi, în jurul căreia tragedia istoriei capătă o mai mare pregnanţă: basorelieful prinde viaţă, se pune în mişcare, ne ţine cu respiraţia tăiată. Şi în romanul lui Oleg Serebrian este vorba de o catastrofă, de un dezastru geopolitic şi naţional, dar şi de un Armagedon al ideii de umanism, dreptate, memorie, continuitate a valorilor. Şi cred că impresia aceasta de calamitate istorică majoră, de fatalitate ineluctabilă este o performanţă a autorului, „erzaţul” amar care îţi însoţeşte lectura.

Marta Skawronski este fiica unor nobili germani, baronii Waldburg din Bucovina, implicaţi în Unirea Bucovinei cu România la 1918, şi are chiar şi „un sfert” de sânge românesc pe linia uneia dintre bunicile sale. Soţul ei, Filip Skawronski, îşi face slujba de protoiereu la o biserică românească ortodoxă din Cernăuţi. Acesta e cuplul în jurul căruia gravitează evenimentele. Un mariaj cu probleme. Familia Martei nu a acceptat căsătoria ei cu Filip, un român-ucrainean, fiul unui pădurar din Crasna, considerând-o o mezalianţă, şi a decis să întrerupă legătura cu fiica lor, fără să o renege cu totul. Marta are un frate, Fabian, militar în Armata Germană, încartiruit la Königsberg. Vlad, fratele mai mic al lui Filip, este student la Zürich, unde a militat împotriva politicii antisemite a guvernului Ion Antonescu. Celălalt frate, mezinul Tudor, a fost înrolat în Armata Roşie cu doar o zi înaintea începerii războiului, pe 21 iunie 1941, pe durata primei ocupaţii sovietice a Bucovinei. Acest „tablou de clan” conţine germenii unor rupturi şi conflicte ireconciliabile – suficientă combustie pentru o naraţiune alertă şi dramatică. Un cuplu care îşi consumă dezamăgirile şi resturile căsniciei fumegânde, având în spate uriaşul, terifiantul ecran al istoriei.

Autorul construieşte un caleidoscop de secvenţe din trecut, aşezând perspectiva narativă pe mai multe dimensiuni temporale: prezentul naraţiunii este interferat cu evocări ale perioadei interbelice, din viaţa anterioară a personajelor, cum ar fi amintiri despre primele baluri la care au participat Marta şi Filip, croaziere de vacanţă pe Adriatica, episoade ale vieţii nobilimii din Cernăuţi, care îşi bea cafelele în localuri scumpe, aidoma celor vieneze, viaţa aspră şi „pură” de la cantonul forestier de la Crasna etc. Aceste secvenţe dau „carnaţie” lumii reprezentate, conferă naraţiunii adâncime şi organicitate. Vanda Wolczinski, Iolanta Filingger, Amanda şi Cazimir Iosif, medicul Grigore Şveţ, Perla Rubinski (camerista evreică din casa Skawronski), Arhip, tatăl lui Filip, şi alte personaje intră rând pe rând în scenă nu doar pentru a-şi executa un anumit rol, ci trag după sine trena unor istorii personale, care se împletesc ca mlădiţele de ferigă pe trunchiul destinului colectiv.

O nostalgie acută străbate romanul Cântecul mării. Oamenii din Cernăuţi – români, austro-germani, evrei, ucraineni, polonezi ş. a. – trăiesc sub teroarea aşteptării venirii ruşilor, în privinţa cărora nu au niciun fel de iluzii. În martie 1944 Cernăuţiul devine un oraş-fantomă. Totul e contaminat de această tristeţe tulburătoare, de certitudinea sfârşitului. Casele şi castelele se înalţă ca şi mai înainte, pieţele încă mai forfotesc de lume, restaurantele şi cafenelele îşi îmbie clienţii să le treacă pragul, dar este o cetate pierdută, o urbe căreia i s-a citit sentinţa fără drept de apel. De aceea locul cel mai animat din oraş e gara, de unde pleacă trenurile cu refugiaţi spre sud şi sud-vestul Europei. Mulţi încearcă să fugă cât mai departe, prin Istanbul spre Portugalia şi chiar dincolo de Atlantic, în America de Sud, doar să scape de urgia care se apropia. Cea mai frecventă întrebare între cunoştinţe, pe stradă, este: „Voi când plecaţi?” (nu „dacă” plecaţi). Locuitorii care mai au îndoieli îşi vor regreta amarnic ezitările. Îşi face planuri de emigrare în Argentina şi familia Skawronski, mai mult la presiunea Martei şi a familiei sale. Protoiereul ezită. Filip e un intelectual neliniştit, îşi pune întrebări despre canonul creştin, polemizează cu ierarhii bisericii, dar va ceda în faţa NKVD-ului, atunci când sovieticii vor captura oraşul. Teroarea fizică, frica morţii transformă îngerul în demon.

Romanul lui Serebrian îşi poate contabiliza două mari reuÅŸite. Prima este autenticitatea ÅŸi savoarea reconstituirilor; o atentă ÅŸi minuÅ£ioasă documentare asupra epocii, structurii demografice, etnice ÅŸi sociale a provinciei, administrative ÅŸi culturale – se poate spune deci că autorul îşi foloseÅŸte din plin atuurile specialistului în geopolitică. Aflăm din aceste pagini lucruri interesante despre identitatea flotantă a bucovinenilor, despre avatarurile unor oraÅŸe care îşi schimbă denumirea ÅŸi apartenenÅ£a în funcÅ£ie de „dansul” graniÅ£elor pe hartă. E ca ÅŸi cum ai descoperi o lume ÅŸi o istorie străină sub straturi groase de tencuială proastă: Bad Burnas (pe litoralul basarabean), devenit Lebediovka (sub stăpânire ucraineană), Königsberg – Kaliningrad, Breslau – WrocÅ‚aw, Ecrene (cea mai sudică localitate a României interbelice, din Cadrilater) – Kranevo/Albena în Bulgaria de azi… MulÅ£i dintre bucovineni, ne spune autorul, ÅŸi-au păstrat vechile acte sovietice din 1940, sperând să se legitimeze în faÅ£a noilor barbari de la 1944. Degeaba. AristocraÅ£ii din CernăuÅ£i sunt parte a unei civilizaÅ£ii vechi, europene, împărtăşesc valori tradiÅ£ionale, o etichetă a raporturilor sociale bazată pe blazon, pe merit personal ÅŸi pe bun-simÅ£. Sunt arestaÅ£i de NKVD doar pentru că ascultau Beethoven sau ÅŸlagăre ale timpului – piese pe care sovieticii le considerau melodii duÅŸmănoase, „fasciste” –, turnaÅ£i de „cozile de topor” ale noii puteri. ÃŽn conacele lor somptuoase aveau să se instaleze ÅŸefii de partid ÅŸi capii securităţii. Intelectualii CernăuÅ£ilor sunt complet vulnerabili în faÅ£a cerberilor bolÅŸevici: le vorbesc cu bună-credinţă despre convingerile ÅŸi faptele lor, sperând că vor fi apreciaÅ£i pentru asta. Arestată, după încercarea lor eÅŸuată de fugă, Marta Skawronski se străduieÅŸte să-l convingă pe anchetator că a dezaprobat războiul, că nu a făcut politică ÅŸi că i-a apărat pe evrei de persecuÅ£ii, dar nu reuÅŸeÅŸte decât să-i trezească torÅ£ionarului său un rânjet dispreÅ£uitor. Vorbeau limbi diferite. (TotuÅŸi, în romanul lui Serebrian călăii discută cam prea mult cu victimele. ÃŽn realitate, lucrurile se rezolvau fără formalităţi…) Destul de repede, un nou model de comportament se instalează în oraÅŸul ocupat de sovietici: „Şi nu era vorba despre cei veniÅ£i, ci despre localnici, oameni pe care-i ÅŸtia de ani buni. Era aceeaÅŸi metamorfoză inexplicabilă ca ÅŸi-n cazul caselor. Erau oameni cunoscuÅ£i, purtau haine pe care obiÅŸnuiau să le poarte ÅŸi altădată, dar, în acelaÅŸi timp, ceva insesizabil le dădea o alură nouă, necunoscută ÅŸi străină. Mergeau altfel, priveau altfel, vorbeau altfel, mai bine zis, nu mai vorbeau. Aceasta chiar era una dintre schimbările esenÅ£iale: cei care ÅŸtiau doar româneÅŸte preferau să tacă. Pe străzile oraÅŸului se vorbea în ucraineană, în rusă, în idiÅŸ ÅŸi se tăcea în română (subl. n. – Vit. C.).” (p. 273)

A doua realizare notabilă a autorului, despre care vorbeam, este psihologia personajelor, angoasele, conflictele, rivalităţile lor, ispitele vinovate. ÃŽntre cei doi, Filip ÅŸi Marta, există o tensiune permanentă. Proscris de familia Martei, venirea sovieticilor îi dă lui Filip un straniu ÅŸi psihanalizabil sentiment de triumf personal: cel al unei… victorii de clasă asupra clanului Waldburg. ÃŽn mijlocul acestui duel dintre soÅ£i se află micuÅ£a Iuliana, copilul disputat. Marta este arestată ÅŸi deportată la Marea Aral, acuzată că ar fi spioană germană, aÅŸa încât „trofeul” îi revine lui Filip, care are remuÅŸcări, îşi caută scuze pentru trădarea ÅŸi laÅŸitatea lui, încearcă să ignore suspiciunile propriilor enoriaÅŸi, din mijlocul cărora, în timpul slujbei, fusese ridicat de securiÅŸti – pentru că nimeni nu scăpa din labele lor. ÃŽnsă ÅŸi negrul ÅŸi hidosul avea nuanÅ£e. Serebrian descrie conflicte dintre ofiÅ£erii de la NKVD, care lăsau mici portiÅ£e de salvare pentru cei arestaÅ£i (a fost „norocul” Martei, care ar fi putut fi împuÅŸcată).

CompoziÅ£ia romanului are o remarcabilă unitate, nu e „uitat” niciun fir semnificativ al subiectului. Există însă ÅŸi „lipituri”. Parcă nemulÅ£umit de ritmul prea lent al naraÅ£iunii, uneori istoricul Serebrian îl sufocă pe prozator, ca atunci când imaginează o doctă conversaÅ£ie pe teme de geopolitică între niÅŸte vilegiaturiÅŸti, sau când plasează (spărgând convenÅ£ia estetică) fragmente de cronică documentară, amintind de inserturile din Åžaptesprezece clipe ale primăverii – faimosul „thriller” de război sovietic (Oleg Serebrian declara într-un interviu că Stierlitz, spionul rus de la Berlin, interpretat de Veaceslav Tihonov, a fost unul dintre personajele favorite ale copilăriei sale): „Bătălia pentru CernăuÅ£i a durat exact patru zile ÅŸi patru nopÅ£i, încercarea de a menÅ£ine oraÅŸul costându-i pe români ÅŸi pe nemÅ£i vieÅ£ile a 1 500 de soldaÅ£i ÅŸi ofiÅ£eri. La marginile de sud ale oraÅŸului, unde era ÅŸi casa familiei Rubinski, rezistenÅ£a româno-germană a fost înfrântă abia în zorii zilei de 30 martie. ÃŽn aceeaÅŸi seară cerul Moscovei a fost iluminat de focuri de artificii prilejuite de intrarea trupelor sovietice în CernăuÅ£i…” (p. 204)

Aceste „derapaje” ale istoricului sau unele pasaje declarative, mai seci, care impietează asupra firescului desfăşurării narative, sunt compensate prin procedee artistice de mare fineţe, cum este aducerea în prim-plan a unor senzaţii olfactive. De pildă, mirosul de peliniţă, care îmbiba mobilele, sertarele, hainele şi aşternuturile – mirosul copilăriei şi al casei părinteşti, în cazul Vandei Wolczinski, care face o vizită de adio la locurile de baştină înainte de a pleca în Portugalia. Întregul trecut al vechiului imperiu austriac, a cărui memorie era foarte vie în Bucovina interbelică, spune autorul, are aromă de scorţişoară – o metonimie a rafinamentului şi a bunului-gust. Un fel de madlenă proustiană. Piesele muzicale, populare în epocă, susţin şi ele decorul afectiv al romanului. Celebrul Lili Marleen, şlagărul Sing, Nachtigall, sing (Cântă, privighetoare, cântă) de Michael Jary, Aeroplanul – un vals de Pedro Datta. Cântecul mării (Tango marina), un tangou scris de José Lucchesi, este dansul care i-a apropiat la unul dintre balurile nobilimii din Cernăuţi pe cei doi, Marta şi Filip Skawronski. Revine ca un refren luminos, în contrapunct la evenimentele oribile din primăvara lui ’44. Inspirată alegerea lui Oleg Serebrian: un titlu de roman ce emană melancolie, dar şi refuzul de a te declara victimă a destinului, orice ar fi.

Putem să ne imaginăm ce ingredient preţios ar fi însemnat pentru România „melting-potul” cultural şi etnic din Nordul Bucovinei, cât de benefic ne-ar fi influenţat metabolismul naţional, dacă nu pierdeam aceste teritorii. Reconstituirea acestui „Königsberg” al României, care este Cernăuţiul (paralela dintre cele două oraşe se impune cu necesitate), reprezintă meritul incontestabil al cărţii, susţinut de o realizare artistică demnă de respect (în ciuda unor imperfecţiuni stilistice). Autorul cred că greşeşte când declară că ţine să abordeze o perspectivă „politically correct” în romanul său, lăsându-l pe cititor să discearnă între bine şi rău, între „eliberări” şi „ocupaţii”. O precauţie inutilă. Literatura adevărată nu a fost niciodată tezistă şi moralizatoare. De fapt, Oleg Serebrian e un nostalgic şi n-ar trebui să-i fie ruşine de asta. Nostalgici suntem noi toţi, dezmoşteniţii istoriei.
______________
Oleg Serebrian, Cântecul mării (roman). Editura Cartier, 2012

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Leave a Reply