Cronica unui „mariaj” forţat

Episodul 1. Moldova – singură în faÅ£a Rusiei

Pe 21 august s-au împlinit 40 de ani de la invadarea Cehoslovaciei de către sovietici. Aniversarea zdrobirii Primăverii de la Praga îşi găseşte, iată, un tragic corespondent în zilele noastre, în Georgia, pedepsită crunt de Moscova pentru aceeaşi dorinţă de libertate şi independenţă. S-a văzut că atunci când este vorba de interesele imperialiste ale Rusiei, nu contează nici măcar „frăţia ortodoxă”. Patriarhul Alexei al II-lea, cel care-şi ascunde epoleţii de înalt ofiţer KGB sub sutană, nu a suflat o vorbă pe tema aplanării conflictului din Caucaz în spiritul „iubirii creştine”. Aşa-zisa prietenie seculară ruso-georgiană, ca şi cea ruso-ucraineană sau ruso-moldovenească, nu se bazează decât pe un raport strict de subordonare, ca de la stăpân la sclav, nicidecum pe respect unul faţă de celălalt. În timp ce ţările NATO resimt dificultăţi în a răspunde Moscovei cu fermitatea de altă dată, în fostul bloc sovietic se răspândeşte un acut sentiment de insecuritate. Noua doctrină militară a Rusiei, prin care aceasta îşi rezervă dreptul de a interveni pe teritoriul unor state suverane în numele unei pretinse apărări a cetăţenilor ruşi reprezintă azi principala ameninţare pentru fostele republici sovietice. Mulţi s-au întrebat în aceste zile ce se va întâmpla cu Moldova, dacă transnistrenii vor organiza nişte diversiuni, ca în primăvara anului 1992, pentru a oferi Rusiei pretextul unei agresiuni militare? Guvernarea comunistă de la Chişinău a proclamat „neutralitatea permanentă” a statului, refuzând să se alăture, cum ar fi fost firesc, elanului nord-atlantic al celorlalte republici foste sovietice. Mai mult, preşedintele Voronin, dar şi ex-premierul Braghiş, cunoscut pentru simpatiile sale pro-ruse, au susţinut constant ideea dizolvării armatei naţionale, ca semn al bunăvoinţei faţă de transnistreni. Numai că cei care trebuie să dea semne de bună voinţă sunt ruşii, nu moldovenii. Chişinăul a cedat tot ce se putea ceda. De aici încolo, orice repliere în faţa pretenţiilor tot mai absurde şi mai obraznice ale regimului Smirnov înseamnă pur şi simplu sacrificarea suveranităţii naţionale – a se vedea Declaraţia separatiştilor de la Tiraspol, care au cerut Chişinăului să condamne acţiunile Georgiei în Ostetia de sud, în caz contrar, ei refuzând orice fel de discuţii cu autorităţile moldovene – iată un episod care arată cine de fapt va decide politica externă a Moldovei într-un stat comun cu Transnistria. În acest moment, nu se mai pune problema recuperării regiunii secesioniste, ci salvarea independenţei Republicii Moldova. Obsedată de interesele sale de putere, actuala guvernare comunistă a lăsat ţara complet descoperită în faţa „ursului” de la răsărit. Înţesată la toate nivelele – politic, mediatic, economic – de agenţii de influenţă ai Rusiei, Moldovei îi va fi extrem de greu să demonstreze că nu se vrea o feudă pro-moscovită la gurile Nistrului, ci un stat liber, cu vocaţie europeană, pentru care democraţiile occidentale merită să-şi asume riscuri în dialogul lor tensionat cu o Rusie revanşardă.

Episodul 2. „Planul Kozak”, în ediţie revăzută şi adăugită

După 17 ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova pe ruinele Uniunii Sovietice – aniversare celebrată ieri, 27 august 2008, într-o atmosferă apăsătoare, în ciuda eforturilor depuse de autorităţi pentru a încuraja starea de inconştienţă a poporului – independenţa este mai şubredă ca oricând. Agresiunea militară a Rusiei împotriva Georgiei a făcut ca lucrurile să se precipite într-un mod foarte alarmant pentru Moldova. Cu două zile mai devreme, la Soci, preşedintele rus Dmitri Medvedev l-a avertizat pe Vladimir Voronin ca Moldova să nu repete greşeala Georgiei, folosind forţa pentru a redobândi controlul asupra Transnistriei. O recomandare de-a dreptul comică, dacă nu ar fi cinică. Pentru că nimeni la Chişinău nu se gândeşte să atace Transnistria, este un non-sens. Adevăratul mesaj al lui Medvediev pentru Moldova este următorul: „Să nu cumva să încercaţi să aderaţi la NATO, urmând exemplul Georgiei şi al Ucrainei, în caz contrar vom dezgheţa conflictul de pe Nistru. Dacă însă veţi fi cuminţi şi neutri ca până acum, îi vom spune lui Smirnov să accepte un stat comun cu Moldova.” Moscova obişnuia să afirme că problema transnistreană poate fi mult mai uşor rezolvată decât conflictele din Abhazia şi Osetia de sud. De ce? Pentru că a avut mereu, la Chişinău, situaţia sub control. Acum, după ce şi-a dezlegat mâinile în Georgia, Rusia îşi va demonstra firea „iubitoare de pace”. Chişinăul va fi constrâns să accepte un nou plan Kozak – lucru confirmat deja de ministrul de Externe rus Lavrov –, şi ceea ce nu s-a făcut în 2003, se va pune în aplicare, probabil, înaintea alegerilor din 2009. Semnând un acord de reunificare cu Transnistria, elaborat de ruşi – fireşte, excluzând victimele umane –, Moldova va pierde mult mai mult decât a pierdut Georgia în urma agresiunii militare a Rusiei: îşi va pierde independenţa de stat, dreptul de a-şi hotărî liberă soarta. Moldova va spune „adio” Europei şi va redeveni un fel de RSS Moldovenească, priponită la piciorul „fratelui mai mare” de la răsărit.
Conflictul separatist de la gurile Nistrului nu este decât o mică piesă dintr-un puzzle mai mare, jucat la nivel global, între Moscova şi Occident. După ce a recunoscut, cu aroganţă, independenţa regiunilor separatiste din Georgia, Rusia a intrat pe o pantă primejdioasă, la capătul căreia s-ar putea vedea ea însăşi confruntată cu mişcări secesioniste în câteva republici autonome: Cecenia, Daghestan, Başchiria, Tatarstan ş.a. Întrucât nu poţi refuza acelaşi drept unor subiecţi ai Federaţiei, după ce l-ai aplicat împotriva unor state suverane. Pentru Moldova însă, în acest moment, cea mai arzătoare problemă este cum să evite „mariajul” forţat cu Transnistria? „Continuând negocierile în formatul 5 plus 2” – răspund, din inerţie, unii oficiali occidentali, însă această abordare e depăşită de noile realităţi. Dacă vrea să împiedice revenirea Rusiei la Prut, Occidentul ar trebui să ofere, acum, Republicii Moldova un acord avansat de integrare europeană, excluzând Transnistria, şi să-i lase pe guvernanţii de la Chişinău să îndrăznească să-l respingă, în văzul propriului electorat.
Din păcate, ar fi prea frumos să credem că Europa se va trezi din visare. Evenimentele se desfăşoară mult mai repede decât reuşesc birocraţii de la Bruxelles să-şi servească micul dejun. Şi cei care le mână din urmă sunt ruşii.

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Comments are closed.