Moştenirea lui Soljeniţîn

Alexandr Soljeniţîn, cel care s-a stins duminică, 3 august, la vârsta de 89 de ani, a fost scriitorul care a dezvăluit adevărata faţă a comunismului. Nici una dintre mărturisirile făcute de foÅŸtii disidenÅ£i sovietici refugiaÅ£i în Occident – aÅŸa cum ne spunea ÅŸi Monica Lovinescu de la microfonul Europei Libere – nu a avut puterea de convingere ÅŸi argumentele-forte prezentate de Soljeniţîn. Nuvela „O zi din viaÅ£a lui Ivan Denisovici” dar mai ales „Arhipelagul Gulag” – scrieri inspirate de ororile spaÅ£iului concentraÅ£ionar sovietic, pe care scriitorul le-a cunoscut pe propria piele – au smuls vălul autoînÅŸelăciunilor de pe ochii multor intelectuali de stânga din Occident, fascinaÅ£i de utopia sovietică, iar unii dintre ei chiar puÅŸi în slujba acestei ideologii criminale.
ÃŽn fosta RSS Moldovenească, despre odiseea antitotalitară a lui Soljeniţîn s-a auzit mult mai târziu, abia în contextul perestroikăi lui Gorbaciov, atunci când dezvăluirile legate de crimele stalinismului căpătaseră proporÅ£ii copleÅŸitoare, iar cărÅ£ile celebrului opozant anticomunist, scoase de la index, au început să fie editate. Eu personal am auzit pentru prima dată despre Soljeniţîn în anii studenÅ£iei mele sovietice. Dacă noi, studenÅ£ii români, eram chestionaÅ£i de KGB pentru cărÅ£ile de peste Prut pe care le citeam în mod clandestin – Eminescu (opera politică), Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda ÅŸ.a. -, unii dintre colegii noÅŸtri rusofoni, oricât de straniu ni se părea atunci, erau supuÅŸi unor interogatorii pentru că îi citeau pe Soljeniţîn, Zinoviev sau Bukovski. Noi trăiam frustrările identităţii noastre româneÅŸti interzise, ei erau conectaÅ£i la ideile subversive ale disidenÅ£ilor sovietici. Cred că ÅŸi acest gen de decalaj explică, între altele, incapacitatea moldovenilor de a asimila în profunzime democraÅ£ia modernă, după 1989. Basarabenii au rămas la exaltarea miturilor naÅ£ionale ÅŸi nu au făcut în suficientă măsură pasul următor, înspre europenitate, înspre descătuÅŸarea individului de comandamentele colectiviste, de aceea Moldova a recăzut în plasa fostei nomenclaturi reÅŸapate. Nici ruÅŸii nu s-au emancipat ca cetăţeni, însă gândirea antitotalitară, la ei, a avut totuÅŸi o altă dimensiune. Din păcate, nu a fost de-ajuns. Soljeniţîn însuÅŸi reprezintă un exemplu clasic al limitării de care au suferit mulÅ£i dintre foÅŸtii disidenÅ£i antisovietici. ÃŽntors din exil, fostul inamic al comunismului s-a lăsat decorat de Putin, a îmbrăţiÅŸat ideile panslavismului rus, cu accente antisemite – a se vedea lucrarea „Două secole împreună” – ÅŸi a început să predice „valorile” Rusiei pravoslavnice, opuse Occidentului, ale acelui Occident care l-a salvat de la pieire. Destinul lui Soljeniţîn, acum încheiat, cred că ne oferă o lecÅ£ie ambivalentă: nevoia de curaj în faÅ£a răului, dar ÅŸi nevoia lucidităţii pe care trebuie să o manifestăm în raport cu orice regim politic, tentat să strivească libertatea individuală ÅŸi gândirea independentă. MoÅŸtenirea lui Soljeniţîn, de o valoare incontestabilă, ar trebui studiată ca o lecÅ£ie elocventă pentru ceea ce a însemnat totalitarismul sovietic. O lecÅ£ie de memorie ÅŸi spirit critic mereu actuală pentru Republica Moldova.

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Leave a Reply