Despre sumbra fascinaţie a modelelor în Moldova

Internetul în cătuşe
Mai întâi a fost premoniţia.
„Ce va face noua literatură rusă, atunci când regimul bicefal Putin-Medvediev va institui un control asupra Internetului, aşa cum şi-a propus?” – este întrebarea pe care i-am adresat-o Irinei Denejkina, tânără scriitoare din Ekaterinburg, prezentă – ea, ca şi mine – la Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură”, de la Mangalia şi Neptun, între 7 şi 11 iunie 2008. Întrebarea mea nu avea nimic maliţios în intenţie. Doar că, ascultându-i comunicarea dedicată în exclusivitate problemelor scriitorilor ruşi, confruntaţi cu explozia grafomaniei pe Internet – un mediu „fără trup”, bezmetic, „anarhic”, care nu recunoaşte ierarhii şi valori omologate de specialişti –, tânăra prozatoare din Rusia făcea abstracţie de realităţile… mult mai tactile din societatea rusă, ale cărei aspiraţii democratice sunt prinse sub şenilele Kremlinului. „Vom încerca să căutăm alte modalităţi de a ne face auzită vocea. Dar nu cred că se va ajunge până acolo” – mi-a răspuns Irina Denejkina, după o uşoară ezitare, iar Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, amfitrionul reuniunii, a adăugat, întărind răspunsul invitatei sale: „Internetul nu poate fi supravegheat!”. Am fost nevoit să-mi contrazic interlocutorii, dar nu neapărat utilizând argumentul speculativ-imbatabil: tot ce e făcut de mintea omului poate fi des-făcut, deconstruit de aceeaşi minte a omului. M-am referit la un proiect concret de lege iniţiat de un grup de deputaţi din partidul Rusia Unită care, după ce reuşiseră să astupe gura mai tuturor vocilor independente din audiovizualul rusesc, descoperiseră, stupefiaţi, că mai rămăsese un mijloc de diseminare a informaţiilor subversive. Un „agent” patogen, invizibil, străbate de la est la vest şi de la nord la sud pereţii puşcăriei simbolice în care actuala putere de la Moscova şi-a zăvorât poporul, circulaţia lui neîngrădită sfidează orice oprelişti, şi nimeni nu ştie cum poate fi „eradicat”. Încă nu s-a inventat o celulă pentru Internet la Lubeanka (sediul de ieri şi de azi al KGB-ului).
Nu aÅŸ fi bănuit că acea îngrijorare a mea, pe care tânăra scriitoare din Rusia ÅŸi unii confraÅ£i români au considerat-o deplasată, avea să capete doar două zile mai târziu – marÅ£i, 10 iunie, la ChiÅŸinău – chipul unui coÅŸmar materializat. ÃŽn această zi, aÅŸa cum a relatat presa independentă, la procuratura municipiului ChiÅŸinău au fost interogaÅ£i 12 tineri (majoritatea liceeni), care au postat pe forumuri electronice comentarii critice la adresa guvernării comuniste. Ei riscă până la ÅŸapte ani de închisoare pentru că ar fi chemat la răsturnarea prin violenţă a ordinii constituÅ£ionale, la unirea Moldovei cu România, ÅŸi pentru că ar fi instigat la vrajbă interetnică. Tinerilor le-au fost confiscate calculatoarele, ei au fost intimidaÅ£i, bruscaÅ£i, terorizaÅ£i psihic în plină perioadă a examenelor de absolvire. Vă întrebaÅ£i cum au fost depistaÅ£i acei „antistataliÅŸti” imberbi, dosiÅ£i în spatele unor nickname-uri fanteziste? Simplu. „Cineva care se pricepe” a făcut presiuni asupra proprietarilor de site-uri ÅŸi provider-ilor, pentru a-i face să dezvăluie IP-urile ÅŸi identităţile forumiÅŸtilor năzbâtioÅŸi, astfel încât aceÅŸtia s-au trezit cu niÅŸte „invitaÅ£ii” la procuratură, unde trebuiau să dea explicaÅ£ii pentru teribila conspiraÅ£ie pe care o puneau la cale.
Trăim, în Basarabia, o nouă rundă de represalii la adresa libertăţii de exprimare. Forumurile on-line reprezintă locuri în care se încrucişează cele mai diverse opinii, mai „blânde” sau mai radicale. Ideal ar fi, desigur, ca cei care discută pe forumuri să-şi pondereze tonul şi stilistica mesajelor, să fie „politic corecţi”, să prefere argumentele raţionale (în ce mă priveşte, nu voi accepta niciodată retorica de maidan, oricât de justificată ar fi indignarea celor ce o folosesc), tocmai de aceea proprietarii de site-uri angajează moderatori pentru a tria postările, blocând comentariile indecente sau injurioase. Doar că normele de conduită în acest domeniu sunt abia la început, elaborarea lor ar trebui să vizeze deopotrivă responsabilizarea utilizatorilor şi protejarea libertăţii de exprimare, cu un accent apăsat în favoarea acesteia din urmă. În Moldova, Internetul se află abia în faza copilăriei şi a interveni cu sancţiuni penale în aria lui indicibilă înseamnă a descuraja dezvoltarea acestei forme moderne de comunicare şi schimb de opinii. Privaţi de accesul la audiovizualul public, Internetul a rămas ultimul spaţiu necenzurat pentru basarabeni. Or, vigilente cu nişte adolescenţi zvăpăiaţi, care se defulează în faţa monitoarelor, autorităţile tolerează în acelaşi timp articole suburbane din presa pro-guvernamentală ce abundă în calomnii destinate partidelor de Opoziţie şi blamează cu înverşunare România, ca să nu mai spunem că acest model nociv, al exprimării fruste şi jignitoare în raport cu cei de altă opinie, e propagat de la cel mai înalt nivel de partid şi de stat. Or, agresivitatea produce agresivitate. Pe „miliţieni” cine să-i strunească? Neîntrecuţi în a copia moravurile ruseşti în materie de sugrumare a libertăţii de exprimare, să nu ne mirăm dacă-i vom vedea pe comuniştii de la Chişinău adoptând o lege de supraveghere a Internetului, citeşte: a celor care navighează fără permisiune în „apele” sale tulburi. Va fi (mai trebuie observat?) o altă convingătoare demonstraţie a adeziunii guvernării PCRM la valorile europene.

„Care patrie?”
În Republica Moldova, pe 22 iunie, a fost comemorată aşa-zisa „aniversare a începerii marelui război pentru apărarea patriei”. La Chişinău şi în centrele raionale, acolo unde comuniştii deţin majoritatea în administraţia locală, s-au organizat depuneri de flori la obeliscurile soldaţilor sovietici, renovate în ultimii şapte ani. La radio şi televiziune s-au difuzat reportaje de la aceste omagieri, crainici pătrunşi de solemnitatea momentului rosteau fără să clipească, aidoma unor roboţei placizi, aceeaşi formulă magică: „marele război pentru apărarea patriei”, şi nimeni dintre persoanele implicate în aceste ceremonii sau în redactarea comunicatelor de presă nu şi-a pus o întrebare elementară: „care patrie”? Uniunea Sovietică? În ce mod se împacă glorificarea Armatei Roşii cu independenţa Republicii Moldova? Pentru a reintra în logica lucrurilor, cetăţenii moldoveni ar trebui să decidă din două una: fie Armata Roşie nu a fost tocmai eliberatoare, cum pretinde actuala putere, şi atunci celebrarea acesteia, după dispariţia imperiului pe care l-a clădit prin forţa armelor, este un non-sens, o blasfemie la adresa milioanelor de victime ale comunismului, fie Republica Moldova este independentă doar cu numele, ea rămânând în fapt o „aşchie” neconsolată a regimului sovietic. Aceeaşi dilemă se leagă şi de ziua de 28 iunie 1940 – dată la care URSS a anexat Basarabia printr-un dictat înaintat guvernului român, punând în aplicare prevederile secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov. În ciuda acestor evidenţe – pentru că nu este vorba doar de Basarabia, Hitler şi Stalin au împărţit, frăţeşte, între ei jumătate de Europă – ziua de 28 iunie este marcată, la fel, din 2001 încoace, ca zi a eliberării Moldovei de sub „ocupaţia românească”. Adică pe dos: interpretări pe dos, realităţi pe dos. O mică-mare „logocraţie” – aceasta a devenit Republica Moldova sub guvernarea PCRM – dacă ar fi să împrumutăm terminologia lui Czesŀaw Miŀosz din Gândirea captivă. Adică un stat în care demagogia politică tinde să substituie realitatea, la toate nivelele şi în toate chipurile, inclusiv prin mijloace coercitive. O confirmă şi ultimul raport al organizaţiei Freedom House. Potrivit acestuia, în Republica Moldova nivelul general al democraţiei a cunoscut în ultimii 9 ani o continuă degradare, aflându-se azi pe cea mai joasă treaptă de la declararea independenţei. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cum bine ne amintim, a recomandat acum câţiva ani clasei politice de la Chişinău să instituie un moratoriu privind aspectele controversate legate de limba şi istoria populaţiei majoritare din Moldova. Era o încercare de a scoate această fostă colonie sovietică din interminabila dispută identitară, un îndemn la dialog între putere şi societate, însă aceste obiective au fost sabotate de comunişti, care nu pot funcţiona decât în regim de minciună şi manipulare. Cel de-al doilea război mondial a fost o mare tragedie pentru toate popoarele prinse în menghinea confruntării teribile dintre cele două totalitarisme – nazismul şi comunismul –, două dictaturi angajate la începutul anilor ‘40 ai secolului trecut într-o insolită competiţie geopolitică: cine va ataca primul. Ar fi fost, de aceea, în spiritul noii Europe ca în Moldova să fie comemoraţi deopotrivă şi ostaşii români şi germani. Acolo unde se află acum, militarii căzuţi în luptă, nu-i mai despart nici limbi, nici ideologii… Însănătoşirea Moldovei nu poate să înceapă decât prin revenirea la adevăr. Dar cine să iniţieze acest proces? Aşteptăm un ordin de sus, pentru a ne comporta altfel? Nu poţi scăpa de boală, dacă nu manifeşti o minimă voinţă de sănătate. Mă întreb ce-i face pe funcţionari – mulţimea de slujbaşi mărunţi din administraţia publică – să consimtă să participe la această farsă, ce-i face să urmeze, orbeşte, aberaţiile promovate de comunişti? Salariile, fireşte, nevoile familiei. Dar şi setea de parvenire. Orice putere se menţine prin contribuţia miilor de „piuliţe” care asigură mersul maşinăriei. În condiţiile unui regim democratic care respectă drepturile omului, unde presa este o forţă de temut, angajaţii din administraţia publică se comportă decent, respectă legea şi etica meseriei, se arată receptivi faţă de revendicările cetăţenilor. Dacă însă modelul (din nou, realitatea ineluctabilă a modelului!), care se propagă de sus în jos, dinspre puterea centrală către cea mai nenorocită primărie comunală, este unul malign, aceleaşi persoane (în viaţa privată: buni familişti, comeseni veseli, interlocutori minunaţi) – subliniez: aceleaşi persoane – îşi manifestă cele mai urâte, cele mai condamnabile trăsături. Omul e o entitate nesigură, versatilă, ascunde abisuri insondabile. Iar versatilitatea românească în variantă basarabeană nu invocă atât balcanismul caragialesc, cât umilinţa deliberată a personajului gogolian: mic în faţa şefului, necruţător cu subalternii. Moldova dintre Prut şi Nistru nu poate exista decât ca o provincie subordonată unui model atotputernic. Singura deosebire este cine îl furnizează: Rusia autocrată sau Europa democratică. Până acum, despre cea de-a doua am aflat doar din cărţile vechi şi, mai rar, din istorisirile unor călători rătăciţi prin ţinuturile noastre, dar noi i-am crezut nebuni.

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Leave a Reply