Trei zile la Londra (jurnal)

După Paris, Madrid, Berlin, Viena È™i Roma, Londra este a È™asea mare capitală a Europei Occidentale pe care un intelectual nu are voie să o rateze. Ordinea acestor oraÈ™e este aleatorie, căci nimereÈ™ti acolo, după cum È›i-e norocul. Dacă nu eÈ™ti diplomat de carieră, pentru care aceste destinaÈ›ii sunt niÈ™te locuri de activitate, dacă nu eÈ™ti bursier (sigur, nu la agenÈ›ii de bursă mă refer…) sau, mai nou, dacă nu eÈ™ti un prosper om de afaceri din sălbatica Rusie, de felul lui Abramovici, care a cumpărat cu banii jos jumătate din cartierul Chelsea, simandicoasa metropolă de pe Tamisa este o destinaÈ›ie nu tocmai uÈ™or de abordat È™i, de aceea, cumva descurajantă. Orgolioasă È™i insulară, Londra reprezintă în acelaÈ™i timp strălucirea unei mari puteri coloniale È™i o vastă scenă culturală – poate cea mai exigentă din Europa. ÃŽn cazul meu, întâlnirea cu acest mare oraÈ™ s-a datorat unei întâmplări sau, cine È™tie, poate a intervenit o cauzalitate abstrusă. Spun asta, pentru că nu îmi planificam să ating, în viitorul apropiat, țărmurile ceÈ›osului Albion. S-a întâmplat invers: ceÈ›osul Albion s-a gândit la mine. Mai exact, s-a gândit un vechi prieten: Roland Chojnacki, directorul Institutului Polonez de la Londra, pe care nu-l mai revăzusem de pe timpurile când conducea filiala de la BucureÈ™ti a IP-ului. Roland a avut ideea să mă invite la un seminar intitulat „DiplomaÈ›ie culturală în secolul 21” – evenimentul, prilejuit de preluarea de către Polonia a preÈ™edinÈ›iei Uniunii Europene de la 1 iulie 2011 –, iar Institutul Cultural Român de la Londra mi-a asigurat acoperirea financiară a deplasării.

***
Nu am să uit niciodată vederea Londrei de la înălÈ›imea unui zbor de pasăre: avionul – aveam un loc lângă hu¬blou, Å£ineam degetele înfipte în braÈ›ele fotoliului – străpunse plafonul de nori groÈ™i È™i făcu o miÈ™care de rotaÈ›ie, spectaculoasă. PriveliÈ™tea ce mi s-a dezvăluit în acel moment a fost cea mai fascinantă panoramă urbană pe care am contemplat-o în viaÈ›a mea. Tamisa È™erpuind liniÈ™tită, lucind mat în bătaia soarelui, uriaÈ™ul London Eye – roata belvedere cu cele 32 de cabine ale sale –, blocurile turn, ultraelegante, din City-ul financiar, îngrămădite pe un fel de peninsulă, Tower Bridge, Aquarium-ul, Big-Benul È™i clădirea Parlamentului Englez, surprinzător de mică, privită de la o altitudine mai presus de orice politică, Palatul Buckingham È™i memorialul Reginei Victoria, British Museum, Catedrala Westminster, cupola de sticlă The Palm House din grădina botanică, Arcul Amiralității, Catedrala St. Paul… Avusesem, uitându-mă fermecat de imaginea revelată în lumina palidă a după-amiezii, conÈ™tiinÈ›a unui întreg univers pe care acea hartă vie a oraÈ™ului-miriapod o întrupa nu numai pe orizontala fizică a dimensiunilor sale, ci È™i în adâncime, aglutinând palimpsestul istoriei È™i straturile memoriei culturale, cu lungul lor È™ir de evenimente, opere, chipuri, drame, transformări…

***
Data: 1 iulie 2011. Locație: Europe House, 32 Smith Square. Ședința, la care aveam să prezint o comunicare despre europenizare prin cultură (cazul Republicii Moldova), a avut genericul: „Parteneriatul Estic în contextul societății civile și al cooperării culturale”. I-am avut colegi de „panel” pe Marcin Łapczyński, Senior Expert la programele Parteneriatului Estic, Departamentul Relații Internaționale al Ministerului Culturii și al Patrimoniului Național de la Varșovia; Kęstutis Kuizinas, director al Centrului de Artă Contemporană din Vilnius, curator al expoziției Uși deschise? Arta din Belarus, azi, organizate la Vilnius și Varșovia, și Łukasz Strusiński, coordonator al unei inedite orchestre simfonice, de la Institutul Adam Mickiewicz din Varșovia – un colectiv de muzicieni proveniți din țările Parteneriatului Estic. Moderatoarea ședinței este Kasia Madera, jurnalistă BBC.

Polonia își ia foarte în serios rolul de lider, prin rotație, al Uniunii Europene și încearcă, inclusiv prin organizarea reuniunii la care particip, să atragă atenția marilor cancelarii și mass-media din Vest asupra zonei post-sovietice de la Est de ea. A fi principalul promotor al extinderii valorilor democratice înspre spațiul încă patronat de Rusia înseamnă o povară și o demnitate pe care doar Polonia și le poate asuma și cred că ar trebui să o facă și România – țări apropiate ca destin istoric, legate printr-o veche și strânsă alianță încă din epoca interbelică. Ce bine ar fi dacă am putea răspunde cum se cuvine așteptărilor, dacă am ști să ne asumăm vocația geopolitică pe care alții ne-o atribuie în mod firesc. Asocierea Institutului Cultural Român de la Londra la asemenea evenimente comune, în care „Noua Europă” își poate face auzită mai limpede vocea, îmi pare o dovadă a înțelegerii acestei misiuni.

Republica Moldova este privită cu multă simpatie, colegii polonezi au tot citat-o ca pe un remarcabil model de schimbare democratică, încât chiar mi-a părut rău să le temperez entuziasmul. Uneori, e bine să laÈ™i „imaginea” să tragă realitatea după ea… ÃŽn discuÈ›iile non-formale de după È™edință, i-am desprins cu deosebire pe doi interlocutori: Carla Figueira – lector universitar la Londra, care a fost foarte intrigată de problema identitară din Basarabia, de bizareria „limbii moldoveneÈ™ti”, propunându-mi să colaborăm în cadrul unui program intercultural. Pe scriitorul Jonathan Fryer l-am revăzut exact după 10 ani scurÈ™i de la conferinÈ›a PEN Cluburilor europene din iulie 2001, de la Sinaia. Jovial, ironic, plin de umor. „Sper să vă reîntâlnesc la Congresul PEN Centrului InternaÈ›ional din septembrie de la Belgrad”, i-am spus. „Mi-ar plăcea să vin, dar voi fi în aceeaÈ™i perioadă într-o expediÈ›ie de documentare în Turcia. Când eÈ™ti È™i jurnalist cu normă întreagă, mai trebuie să È™i munceÈ™ti!”, a râs el. Oricât de ambiguă mi s-a părut replica sa, nu l-am putut contrazice.

***
„Please, mind the gap between the train and the platform”, vocea feminină plăcută, cu intonație tipic englezească, a crainicului din vagonul de tren din Piccadilly Line, avertizându-te să fii precaut la coborâre. De parcă ar fi o profesoară de engleză, de școală veche, nobilă, care se încăpățânează să-ți împrospăteze memoria, înainte de fiecare stație. Metroul londonez, cel mai vechi din lume, a fost inaugurat în 1863 și s-a extins treptat până la cele 270 de stații câte numără în prezent, pentru ca la anul să i se mai adauge altele, ultramoderne, cu prilejul Jocurilor Olimpice de vară. Într-un oraș cu circa 7 milioane de locuitori, vei petrece un timp considerabil în the Tube, cum îi spun localnicii cu familiaritate, adică în „underground”. În scurtul meu sejur de 3 zile îmi propusesem să bifez măcar câteva splendori ale Londrei, dar s-a întâmplat ca sâmbăta, 2 iulie – singura zi plină pe care o aveam la dispoziție, înainte de plecare –, să mi-o încep nu printr-o vizită la National Gallery sau în Trafalgar Square, ci plonjând într-o ficțiune literară, la fel de celebră ca și amintitele vestigii istorice.

După ce rătăcisem vreo 20 de minute prin labirintul vechiului È™i întortocheatului metrou londonez, încercând să desluÈ™esc în mulÈ›imea de indicatoare un pasaj de trecere înspre linia Jubilee, hazardul mi-a scos în față staÈ›ia Baker Street. Eram, evident, obiectul unei conspiraÈ›ii poliÈ›iste. Cine nu a auzit de această adresă? Doar cineva care nu a citit sau nu a vizionat niciodată un film după povestirile lui Arthur Conan Doyle… Chiar la ieÈ™irea din gura de metrou, te întâmpină impunătoarea statuie a faimosului detectiv, cu È™apca-i „deerstalker”, cum apare în majoritatea portretizărilor, în pelerină È™i cu nelipsita-i lulea în mână. O inscripÈ›ie la temelia soclului îți arată direcÈ›ia spre muzeul „Sherlock Holmes” – È›inta tuturor rătăciÈ›ilor, ca mine, ajunÈ™i prin zonă. O clădire în stil victorian, pe dreapta după colÈ›, în capătul străzii, la nr. 221 b, găzduieÈ™te muzeul È™i magazinul cu accesorii situat la parter, iar mulÈ›i vizitatori care îi trec pragul, îmi spune Mrs. Hudson – o tânără îmbujorată, îmbrăcată într-un È™orÈ› după moda epocii –, sunt convinÈ™i că Sherlock Holmes a existat în realitate, că nu e un personaj literar, È™i că a locuit în acest apartament de patru nivele, după cum stă scris, între 1881-1904, alt¬fel de unde toate aceste exponate atât de minuÈ›ios reconstituite, obiecte care au aparÈ›inut vestitului inventator al metodei deductive; ilustraÈ›iile de pe pereÈ›i, reprezentând scene cu aventurile lui Sherlock Holmes È™i ale asociatului său, Doctorul Watson, nu par deloc să le zdruncine această convingere. Un bătrânel albicios, cu lornion, apare la spatele meu ca o stafie, făcându-mă să tresar – nu are nimic amenințător în înfățiÈ™area sa, dimpotrivă: îmi zâmbeÈ™te È™i mă invită să iau loc în fotoliul marelui detectiv, lângă È™emineu, ca să-mi facă o poză…

***
Ce m-a contrariat cel mai tare în Anglia È™i recunosc, astfel, că mă încadrez în tradiÈ›ionala galerie a cârtitorilor poposiÈ›i pe Insulele Britanice, este volanul pe dreapta È™i circulaÈ›ia pe stânga a maÈ™inilor. Dl Luigi, tehnicianul de la ICR Londra, mi-a spus însă că te obiÈ™nuieÈ™ti cu asta, chiar dacă, atunci când traversează Canalul Mânecii, pe continent, are nevoie el însuÈ™i – automobilist cu experiență – de ceva timp, pentru a se dezvăța de „obiceiurile englezeÈ™ti”. ÃŽn rest, o capitală ale cărei embleme se cuvine să le descoperi, bătându-i străzile, până la epuizare, însă spectacolul face toÈ›i banii: fascinantul Tower Bridge, privit de departe È™i de sub arcurile-i oÈ›elite, imensul Hyde-Park, unde în fiecare duminică, într-un loc numit Speakers’ Corner, se adună tot felul de ciudaÈ›i care își strigă opÈ›iunile politice È™i credinÈ›ele religioase, schimbul gărzii în faÈ›a Palatului Buckingham, Turnul Londrei – fortăreață, palat, tezaur, observator, arsenal È™i închisoare regală, care te duce cu gândul la Maria Stuart a ScoÈ›iei sau la anii tulburi ai răzmeriÈ›ei lui Cromwell. Apoi autobuzele supraetajate È™i cabinele telefonice, roÈ™ii, care încă mai funcÈ›ionează (È™i au lumină în interior pe timp de noapte) în ciuda faptului că toată lumea umblă cu iPhonu’ la brâu, dughenele de suveniruri È™i „agresiunea” comercială a proaspeÈ›ilor însurăței, PrinÈ›ul William È™i Catherine Middleton, zâmbind de pe toate artefactele posibile…

Londra e un adevărat Babilon modern, înÈ›esat cu descendenÈ›i din fostele colonii – o populaÈ›ie pestriță, la propriu È™i la figurat, care-È™i plimbă cu dezinvoltură turbanele È™i își savurează narghilelele, în Quensway, direct în stradă, tolăniÈ›i în fotolii, ca în bazarul de la Istanbul. Siluetele lor deja fac parte din peisaj. Ca È™i cea a È›iganului român care joacă alba-neagra pe podul Westminster: „Ten pounds, haide, just ten pounds!”, striga omul către trecători È™i se enerva că niÈ™te liceene din România, prea exuberante, îl împiedicau să-È™i atragă clientela. Imaginea lui, proiectată pe fundalul Parlamentului Britanic, părea să scufunde în derizoriu gloria unor epoci de măreÈ›ie… Impresia aceasta dezagreabilă, din fericire sau nu tocmai, mi s-a obturat repede la întoarcere acasă, când a izbucnit scandalul monstru al telefoanelor ascultate ilegal de către jurnaliÈ™tii de la tabloidul The News of the World al magnatului Rupert Murdoch È™i, mai recent, după ce bande de huligani au incendiat străzile marelui oraÈ™…

ICR Londra – membru în rețeaua EUNIC a institutelor culturale din țările Uniunii Europene – este una dintre fațetele prezenței românești în lume care te face să te simți mândru de țara ta. Desfășurând ambițioase proiecte de promovare a culturii române, între care și un program de burse de rezidență pentru artiștii români (inclusiv pentru basarabeni), echipa condusă de Dorian Branea – Magda Stroe, Roxana Gibescu, Simona Nastac, Raluca Cimpoiașu, Gina Pătrașcu și ceilalți colegi – are de înfruntat o competiție acerbă în domeniul lor de activitate. Le mulțumesc pentru asistența lor generoasă și pentru sentimentul că sunt acasă, pe care mi l-au dat, într-o după-amiază caldă de iulie, pe terasa frumosului lor edificiu din Belgrave Square.

This entry was posted in social. Bookmark the permalink.

Leave a Reply