Dosarele toxice

Ioan Groşan este un scriitor talentat pe care l-am apreciat întotdeauna. Primele sale cărţi de proză, „Caravana cinematografică” şi „Trenul de noapte”, cu o circulaţie clandestină la Chişinău în anii ’80, când literatura română era interzisă, s-au bucurat de un succes remarcabil în rândul scriitorilor optzecişti de la noi. Era în prozele sale acea imersiune în real, condimentată cu umor şi o ironie tăioasă, care se constituia într-un demers subversiv la adresa canonului estetic oficial, ceea ce încercam să facem şi noi în cărţile noastre.

De aceea, dezvăluirile din ultimul timp despre colaborarea lui Ioan GroÅŸan cu Securitatea ceauÅŸistă m-au tulburat. Nu ÅŸtiu cât de grav este acest „nou caz”, despre care a scris chiar ziarul „Adevărul”, întrucât îi lipsesc destule file pentru a ne da seama de amploarea lui, dar ceea ce constat o dată în plus, după mai multe „dezvăluiri” similare legate de nume ilustre ale literaturii române (DoinaÅŸ, Marino, Iorgulescu, Uricaru ÅŸ. a.), este principiul amatoristic, improvizat ÅŸi selectiv, am impresia, de demascare a poliÅ£iei politice comuniste. Sunt deconspiraÅ£i informatorii din mediile intelectuale – mulÅ£i dintre ei forÅ£aÅ£i să semneze un angajament sub tortură, în puÅŸcărie, sau ÅŸantajaÅ£i la o vârstă fragedă, când lipsa de experienţă de viaţă îi făcea o pradă uÅŸoară -, ÅŸi nu sunt traÅŸi la răspundere „arhitecÅ£ii” sistemului infernal. Asta nu înseamnă, mă grăbesc să afirm, că ar trebui absolviÅ£i de păcate cei care au colaborat ÅŸi au scris note informative, făcând rău semenilor lor. ÃŽnsă disproporÅ£ia deconspirărilor între cele două categorii – turnători ÅŸi ofiÅ£eri/racolatori – este izbitoare. De aceea, „revelaÅ£iile” care vin acum dinspre dosarele Securităţii mi se par toxice, pentru că nu instaurează adevărul, cum ne-am fi aÅŸteptat, ci au menirea mai degrabă să îngroaÅŸe întunericul în zona cea mai abjectă a represiunii comuniste.

ÃŽn Republica Moldova procesul deconspirării nici măcar nu a început, iar situaÅ£ia politică actuală nu ne promite că lucrurile se vor schimba prea curând. Nu există nici voinţă printre politicieni, nici bază legislativă (o lege a accesului la dosare ÅŸi un mecanism de lustraÅ£ie), dar, mai ales, lipseÅŸte „obiectul muncii” – arhiva fostului KGB, transferată la Moscova via Tiraspol, cum pretind responsabilii de la SIS. Această stare de fapt creează un teren propice pentru diversiuni ÅŸi manipulări, iar „scurgerile de informaÅ£ie”, interesate, sunt folosite pentru discreditarea adversarilor politici ÅŸi a oamenilor de cultură incomozi. ÃŽn aceste condiÅ£ii, după opinia mea, „hârtia de turnesol”, relevantă pentru identificarea foÅŸtilor agenÅ£i, este observarea atentă a faptelor lor de după 1990. ÃŽntrucât cei care au fost în solda regimului sovietic şi-au continuat opera malefică de anihilare a spiritului românesc ÅŸi a valorilor democratice È™i în Moldova independentă – în partide, în mass-media, în instituÅ£iile statului.

Când se vor descoperi ÅŸi deschide, într-o zi, dosarele Securităţii în Moldova vor trebui citite cu prudenţă ÅŸi responsabilitate. ÃŽn caz contrar,  vorba lui Adam Michnik, riscăm să facem din arhiva Securităţii – redactată după bunul plac al slujbaÅŸilor ei - criteriul unic al adevărului ÅŸi al conduitei morale. Adică să-i oferim KGB-ului o a doua victorie asupra noastră.

_____

Adevărul, 4 februarie 2011

This entry was posted in politic, social. Bookmark the permalink.

Leave a Reply