„Frumoasele străine”, melancoliile romancierului

Cum arată vacanÅ£a unui scriitor? Nu-mi place un răspuns banal, de genul: păi, cum să arate, se duce ÅŸi scriitorul ca tot omul la mare, să zacă într-un balansoar, sau să se plimbe pe faleză, asistând asfinÅ£itul în întreaga-i splendoare ÅŸi revărsare de ocru ÅŸi jar. Pleacă la munte, eventual undeva în MaramureÅŸ, să soarbă roua ierburilor dimineÅ£ii în poiene virgine, să colinde codri de fagi, să guste mierea adunată de albine în stupi frumos orânduiÅ£i sau, pentru că suntem în miez de iarnă, să facă niÅŸte cristiane de efect pe pârtia de schi de la Predeal. DeÅŸi aceste secvenÅ£e ne înfloresc spontan pe buze, ca dintr-o fântână a ispitelor comune tuturor muritorilor, nu la o vară/iarnă a repaosului mă gândesc, ci la o vacanţă a scrisului. Mircea Cărtărescu a alimentat de mult un anumit suspans, după finalizarea trilogiei Orbitor, articulat într-o altă întrebare: ce se mai poate scrie, ce-ÅŸi mai poate imagina după acest roman al vieÅ£ii sale? Mai are rost?… Sigur că are rost, un scriitor trebuie să scrie, să-ÅŸi împlinească vocaÅ£ia. Din literatură nu te poÅ£i retrage ca din sport, după 15 sau 20 de ani de activitate, scrisul nu are vârstă de pensionare. TotuÅŸi, îndoiala rămâne ÅŸi te întrebi dacă „orice” carte pe care ar scoate-o autorul nostru nu va fi, fatalmente, o diminuare a altitudinii, o cădere în profan, o biată căutare a diferenÅ£ei în orizontul incendiar al unei opere care, prin ambiÅ£ia ei nemăsurată, descurajează ab initio orice altă străduinţă literară? Pentru că Mircea Cărtărescu se măsoară cu sine însuÅŸi, aici e marea sa provocare ÅŸi eÅŸecul ce stă să-i râdă în faţă, inoportun, în momentul când se va gândi să-ÅŸi sfideze propria ÅŸtachetă valorică.

Ei bine, Mircea Cărtărescu a hotărât să înfrunte această provocare, fără a sta mult pe gânduri, publicând la trei ani după apariţia ultimului volum din Orbitor o nouă carte: Frumoasele străine. Este o culegere de nuvele autobiografice, a căror materie primă este existenţa scrii¬torului, a autorului Mircea Cărtărescu, expusă nu sub forma unor note subiectiv-narcisiste (cum s-au înfăţişat până acum cele două tomuri ale Jurnalului său), ci ca un thriller: autorul este personaj sau, mai bine zis, unul dintre personajele angrenate într-un şirag de aventuri; relatarea se face la persoana întâi, de aceea gradul de identificare a vocii auctoriale cu omul în carne şi oase pe care îl cunoşti tinde să te confişte cu totul, mai ales că este vorba de nişte evenimente fixate, consemnate în numeroase materiale de presă şi în imagini video, evenimente petrecute aievea. Cei 12 scriitori români – supranumiţi de francezi „Les Belles Étrangerès/Frumoasele străine”: Ana Blandiana şi Ştefan Agopian, Gabriela Adameşteanu şi Vlad Zografi, Gheorghe Crăciun şi Ion Mureşan, Marta Petreu şi Simona Popescu, Dan Lungu şi Cecilia Ştefănescu, Letiţia Ilea şi Mircea Cărtărescu – chiar au ajuns în Franţa, au avut întâlniri cu publicul din „Hexagon”, deşi nu tot ce au trăit ei acolo a devenit text scris şi, încă mai puţin, pagină de literatură. Mircea Cărtărescu ne invită să concedem acestor experienţe biografice ale sale dreptul de a face un pact ficţional. Aflăm de altfel dintr-un scurt „cuvânt înainte” al autorului că cele trei nuvele, incluse în volum, au apărut în foileton, în revista bucureşteană Şapte seri – publicaţie de divertisment şi informaţie culturală, care se distribuie deopotrivă la chioşcurile de presă, dar şi prin restaurantele Mc’Donalds şi în mall-uri. Mă gândesc ce bine că există asemenea foi (din păcate, nu şi în Basarabia, cu piaţa ei mică şi meschină, aglomerată cu entertainment rusesc), în care profesioniştii literaturii pot exersa scrisul de plăcere, pentru recâştigarea marelui public, fără de care, să fim sinceri, orgoliul lor nu şi-ar afla deplina măsură, oricât de elitişti s-ar da.

O „carte a eliberării”, aşa am mai putea defini Frumoasele străine. Nu găsim aici tensiunea demiurgică a Orbitorului, intensitatea proiecţiilor metafizice şi construcţii oniric-vizionare, în schimb lectura ne oferă o probă reconfortantă de umor cărtărescian – dimensiune de mult râvnită, pe nedrept sacrificată, după cum o recunoaşte însuşi autorul. Umorul lui Cărtărescu rezultă din juxtapunerea unor realităţi şi moravuri contrastante sau din expunerea unor situaţii absurde, caraghioase. Bunăoară, filmul menit să prefaţeze sosirea scriitorilor români în Franţa, realizat de o echipă de cineaşti francezi, este înţesat cu clişee de doi bani despre Ceauşescu şi revoluţie, e plin cu oameni bronzaţi, înţoliţi în treninguri, şi căruţe cu coviltir, pe când scriitorii, cărora le era, de fapt, dedicat filmul, sau nu se văd deloc, sau apar când cu feţele gonflate (femeile), când jegoşi şi nebărbieriţi (bărbaţii). Ce au de-a face toate astea cu literatura română contemporană?, se întreabă Cărtărescu. „Imaginaţi-vă că vine o delegaţie de doisprezece scriitori francezi, la crème de la crème, în România şi că ne-apucăm să facem un film despre ei. Ce-ar zice franţujii dac-am începe filmu-ăsta cu evenimentele din nu ştiu cât Thermidor, cu căderea Bastiliei, cu Gavroche şi tipa aia cu ţâţe goale conducând mulţimile, cu Ludovic al XVI-lea ghilotinat, cu Robespierre ţinându-se de falcă? Li s-ar părea, probabil, că ne-am pierdut minţile. De ce, mă-ntreb, unii au dreptul la normalitate şi modernitate, iar alţii, doar la o istorie pitorească?” (p. 68).

În nuvela Antrax, este derulată intriga unei stări obsesionale, la limita unui panic syndrome. Scriitorul primeşte un plic misterios din Danemarca, plic despre care are suspiciunea că ar conţine antrax ‒ otravă trimisă de teroriştii arabi unor persoane publice din Statele Unite, imediat după atentatele de la 11 septembrie 2001. Cum se poate ajunge prin deducţii logice şi escaladarea angoasei la o idee fixă – că eşti vânat de un asasin ‒, se poate vedea din episoadele succesive ale acestei mici epopei psiho-isterice, care cuprinde inclusiv o investigaţie butaforică efectuată de poliţia română. Teroristul se dovedeşte, până la urmă, un artist anarhist, speculând, viclean, „apocalipsa” globalizării. Omul îşi oferă o compensaţie morală, tapându-i de câte o sută de euro pe diverşi scriitori din Est, sensibili la drama unor suflete persecutate. În cea de-a treia povestire, Bacoviană, umorul transpare din nepotrivirea dintre ceea ce îşi imaginează adolescentul Cărtărescu în legătură cu deliciile oferite de o escapadă în provincie, unui tânăr literat din Bucureşti şi revelaţiile concrete de la faţa locului: poetul e tot mai flămând – în tren nu s-a servit nimic ‒, la Bacău, unde coboară, amicul Ciubotaru, amfitrionul său, ţine să-l trateze cu rachiu, pe stomacul gol, la barul din gară, apoi îl duce direct la serata de la Casa de Cultură, unde-l aşteaptă tocmai patru băieţi şi trei fete, publicul său amator de literatură. Urmează un lung şi terifiant periplu de noapte, într-un ARO preistoric, cu escale halucinante ‒ de la crucea eroilor de la Mărăşeşti din vârful dealului, până la încercarea de corupere sexuală a tânărului poet bucureştean în casa unei cocote de serviciu şi întâlnirea cu o fantomă, la Tescani.

Scriitura lui Cărtărescu reprezintă o pendulare între timpul prezent al relatării ÅŸi amintirile, asociaÅ£iile ce apar pe parcurs. Sunt digresiuni controlate, făcute să amplifice încărcătura de pitoresc, să dea carnaÅ£ie, prin impregnare ulterioară, unei realităţi mai cuprinzătoare decât în momentul originar, al trăirii: este ba gloria (fie ÅŸi paradoxală, uneori grotescă) a turneului din FranÅ£a, ba existenÅ£a umilă din micul apartament din Colentina. Trucul frecvent utilizat de autor este apelativul „v-am povestit cândva…”, recte: o privire aruncată cititorilor, ÅŸi această aparentă devoalare a convenÅ£iei (care, de fapt, o include), referinÅ£ele la cărÅ£ile sale anterioare sau evocarea unor întâmplări din biografia lui Cărtărescu, devenite de mult bun public, îmi amintesc un exerciÅ£iu de înot: este ca atunci când te loveÅŸti de fundul lacului cu degetele de la picioare pentru a căpăta elan, pentru a te proiecta înainte. Episoadele turneului „Belles Étrangerès” alternează cu judecăţi asupra vieÅ£ii româneÅŸti, cu diatribe ironice la adresa amatorismului ÅŸi imposturii omniprezente. Sau cu reflecÅ£ii pe seama umorilor exacerbate din lumea literară românească – pasaje recurente în scrierile confesive ale lui Mircea Cărtărescu. Å¢intă predilectă a invidiilor ÅŸi calomniilor, el, scriitorul român care a reuÅŸit mai mult decât alÅ£ii, surprinde fenomenul în tuÅŸe memorabile: „Imaginea fiecăruia se negociază permanent, între grupuri ÅŸi indivizi, ca ÅŸi când toÅ£i ar avea, pentru portretul tău, o mare pânză comună, unde fiecare ar contribui cu conturul urechilor, forma ochilor, grimasa gurii, ÅŸtergând ce-au făcut alÅ£ii, adăugând alte linii, alte pete de culoare, până când caricatura se arată în toată splendoarea hidoÅŸeniei ei, operă colectivă mai expresivă decât ai fost tu vreodată. Totul e oral, fluid, turbionar, o Å£esătură de bârfe, zvonuri, calomnii ÅŸi colportaje care-n cele din urmă mai seamănă cu tine doar cât seamănă păpuÅŸile voo-doo în care se-nfig ace cu cei care trebuie să simtă înÅ£epăturile lor în inimă ÅŸi ficaÅ£i. Imaginea asta atât de frumos încondeiată se transmite ÅŸi generaÅ£iilor următoare, ca nu cumva puÅŸtii să rămână în ignoranţă ÅŸi să se apuce să te citească inocent, cum îi citesc pe autorii străini.” (p. 130).

Dincolo de aceste amărăciuni (sublimate metaforic, precum în rândurile de mai sus, alteori enunÅ£ate într-o manieră mai directă ÅŸi mai corozivă), dincolo de anumite umilinÅ£e punctuale, greu de escamotat, cum a fost intervenÅ£ia vindicativă a lui Dumitru Å¢epeneag, după cum o descrie autorul, la Radio France InternaÅ£ionale, care i-a zădărnicit participarea la o emisiune anunÅ£ată din timp, Mircea Cărtărescu consacră pasaje emoÅ£ionante confraÅ£ilor săi întru scris, optzeciÅŸti sau scriitori mai vârstnici, oameni vii sau colegi trecuÅ£i în lumea umbrelor. Reproduc o asemenea secvenţă pentru imaginea de exergă pe care o degajă: „…la Paris, pe când ne-ndreptam în grup către un restaurant argentinian, pe un vânt violent care scotea scârţâituri din platanii dezgoliÅ£i înÅŸiraÅ£i de-a lungul bulevardelor, mă gândeam că noi, scriitorii de duzină din Belles Étrangerès, vom fi cândva, mai repede chiar decât credem, istorie literară ca toÅ£i cei de dinaintea noastră. Că tineri poeÅ£i de azi, care peste decenii vor fi oameni maturi, se vor mândri că ne-au văzut, măcar pe unii dintre noi, ÅŸi vor depune mărturie că am existat cu adevărat, ÅŸi că eram oameni ca ei, îmbrăcaÅ£i în stofă. Am intrat în căldura mirosind a cartofi copÅ£i din restaurant ÅŸi, aÅŸezaÅ£i la masă, ciocnind minunatul vin roÅŸu franÅ£uzesc, m-am străduit să mi-i întipăresc în minte, cât mai concret ÅŸi cu cât mai multe detalii, pe colegii mei, pe Florin ÅŸi pe Cecilia, pe Marta ÅŸi pe Mury, pe Agop ÅŸi pe Gabriela, ÅŸi pe Simona, ÅŸi pe Dan, ÅŸi pe toÅ£i ceilalÅ£i, pentru ca nepoÅ£ii mei să afle cum arătau în acel moment.” (p. 206).

Mă surprind şi eu, adesea, că mă frapează o scenă, mă străpunge o senzaţie venită de undeva, pe care aş vrea să o reţin pe retina memoriei, pentru valoarea ei unică şi irepetabilă. O revăd apoi, ani în şir, scufundat în melancolie. Tot ce trăim, pasiunile de-o clipă sau mai lungile obsesii, oamenii, situaţiile pe lângă care trecem, acaparaţi de vânzoleala cotidianului, se pierd în lipsa unei minţi modelatoare. Indiferent de ce se mai întâmplă cu fiinţa care le notează, acele pagini, o dată scrise, ridică un zid împotriva neantului.
         ____________

Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine. Editura Humanitas, 2010