28 iunie – Decretul care a răscolit Moldova

„Nedumeriţi, copiii îi întrebau pe părinţi ce se întâmplă şi de ce curgeau lacrimile în valuri. Trei minute mai târziu, şirul lung de vagoane s-a prelins pe lângă Biserica Mazarachi, bătrâna ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, şi plânsetele s-au înteţit. Părintele paroh Păduraru, rămas să-i înfrunte cu crucea în mână pe invadatori, ieşise în odăjdii de sărbătoare în umbra vechii zidiri, cu faţa, de asemenea, scăldată în lacrimi, spre a-i binecuvânta pe bejenarii din tren. Curând s-au ivit în privirile tuturor pietrăriile Ghidighiciului şi Chişinăul a dispărut după siluetele lor albicioase. În gările de popas, lumea de pe peroane nu ştia ce să facă: să urce sau să lase trenul să treacă? La rândul lor, călătorii din tren coborau cu iuţeală pe terasamente şi reveneau în compartiment sau pe culoare cu bulgări de pământ, cu smocuri de iarbă, cu flori. Fiecare dorea să rămână cu o ultimă amintire din Basarabia, cât mai consistentă şi vie….” (Din volumul lui Mihai Pelin „Săptămâna patimilor (23-28 iunie 1940). Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei”. Ed. Compania, Bucureşti, 2008)

* * *
Decretul preşedintelui interimat Mihai Ghimpu, cel care proclamă ziua de 28 iunie drept „Zi a ocupaţiei sovietice” şi cere Rusiei, ca succesoare de drept a URSS, să-şi retragă trupele din Moldova, a inflamat scena politică şi media de la Chişinău. Oficialităţile de la Moscova au calificat în termeni foarte duri gestul lui Mihai Ghimpu. O previzibilitate penibilă, anacronică şi de prost gust, ce demonstrează că în ciuda semnelor de reconciliere din ultimul timp, intervenite în relaţiile ruso-poloneze, după tragicul accident aviatic (încă neelucidat) de la Smolensk, al morţii preşedintelui Lech Kaczynski, Moscova nu renunţă la comportamentul său imperialist. Basarabia îşi are propriul „Katyn”, marcat pe 28 iunie, iată, de-acum încolo, şi la nivel oficial (deşi, deocamdată, fără opere de artă de valoarea filmului omonim al lui Andrzej Wajda – una din marile restanţe ale intelectualilor, scriitorilor şi cineaştilor basarabeni!). Însă Republica Moldova nu este Polonia şi „răzvrătirea” unei foste gubernii / colonii sovietice, renumită pentru docilitatea sa în faţa „Centrului”, pentru uşurinţa lepădării de sine a elitelor indigene, pesemne nu poate fi iertată. Iritarea ruşilor se leagă şi de faptul apariţiei decretului de la Chişinău în contextul solicitării cancelarului Angela Merkel privind retragerea trupelor ruseşti din Transnistria, în schimbul negocierii unui nou acord de securitate în Europa. În consecinţă, presa de la Moscova a răsturnat o avalanşă de injurii la adresa lui Mihai Ghimpu. Este o jignire adusă nu numai preşedintelui interimar, ci întregii Moldove, generaţiilor de azi şi sutelor de mii de basarabeni pieriţi în gulagul stalinist – acest aspect, din păcate, nu l-au sesizat partenerii din AIE, care au evitat să se solidarizeze cu colegul lor.

La Chişinău cel mai vocal contestatar al decretului „28 iunie” a fost PCRM, care a cerut în maniera-i caracteristică – isterică şi agresivă – demisia lui Mihai Ghimpu. Mai mult, Voronin l-a acuzat de boli psihice pe preşedintele interimar al Moldovei şi de alcoolism pe preşedintele României, cel care i-ar fi inspirat liderului Partidului Liberal buclucaşul decret, după care, în aceeaşi luare de atitudine, şeful comunist a schiţat rapid un „curs scurt” al istoriei de acum 70 de ani, declarând, pentru cei ce încă nu aflaseră, că Basarabia a aparţinut „de drept” Uniunii Sovietice, care a eliberat-o de sub „ocupaţia României burghezo-moşiereşti”.

Unii lideri din AlianÅ£a pentru Integrare Europeană au cerut anularea decretului pe motiv că un preÅŸedinte interimar nu poate să-ÅŸi asume responsabilitatea emiterii unui document de o asemenea gravitate, alÅ£ii au spus că decretul este just pe fond, dar inoportun în perspectiva alegerilor anticipate, ÅŸi cu toÅ£ii i-au reproÅŸat lui Mihai Ghimpu că nu ÅŸi-a coordonat decizia în cadrul CoaliÅ£iei. Ultimul argument îşi are valabilitatea lui, de vreme ce dl Ghimpu îşi datorează funcÅ£iile de stat pe care le ocupă unor acorduri ÅŸi înÅ£elegeri încheiate între partidele componente ale arcului guvernamental. ÃŽnsă toată lumea înÅ£elege că dacă nu ar fi purtat un caracter atât de tranÅŸant, dacă nu ar fi conÅ£inut sintagma „ocupaÅ£ie sovietică”, decretul nu ar fi stârnit atâtea pasiuni. ÃŽn realitate, decretul lui Mihai Ghimpu marchează un fel de Rubicon, o bornă esenÅ£ială ce desparte apele de uscat, întrerupând lunga tradiÅ£ie a duplicităţii naÅ£ionale, păguboasa filozofie a supravieÅ£uirii „cu orice preţ”. Moldovenii au fost mereu campioni ai echivocului, meÅŸteri la metafore ÅŸi eufemisme, „specialiÅŸti” ai jumătăţilor de măsură. Unii au reuÅŸit performanÅ£a să manipuleze până ÅŸi condamnarea crimelor stalinismului, considerând că acestea nu pot să anuleze „slăvitele legături istorice moldo-ruso-ucrainene”. Or, când spui „ocupaÅ£ie sovietică” denunÅ£i însăşi legitimitatea prezenÅ£ei ruÅŸilor în Moldova după cel de-al doilea război mondial. Nu înseamnă asta, pe cale de consecinţă, anularea statalităţii moldoveneÅŸti, nu vom deschide o Cutie a Pandorei care va conduce la discriminări, segregări, expulzări, persecuÅ£ii pe criterii etnice?… Este refrenul comuniÅŸtilor ÅŸi al unor grupări gen „Moldova unită” sau „Partidul Umanist”, cumpărat recent, ca la tarabă, de ex-directorul SIS Valeriu Pasat, fostul „prizonier de conÅŸtiinţă” al regimului Voronin, „paraÅŸutat”, mai nou, de Moscova pentru a submina orientarea pro-occidentală a Republicii Moldova prin activarea ortodoxismului panslavist (exact ca pe timpurile războaielor ruso-turce din secolul al XIX-lea, când, pentru a-ÅŸi justifica pretenÅ£iile expansioniste în Balcani, ruÅŸii invocau pretextul „eliberării fraÅ£ilor creÅŸtini de sub robia otomană”). Mai este apoi ÅŸi frica, frica ancestrală injectată basarabenilor de-a lungul celor 200 de ani de ocupaÅ£ie ruso-bolÅŸevică. Această frică a devenit o zestre ereditară, aproape o componentă a identităţii naÅ£ionale între Prut ÅŸi Nistru.

ÃŽn istorie au câştigat întotdeauna popoarele care au pus accent pe demnitate ÅŸi morală în politică. Un exemplu elocvent este Václav Havel pentru cehi. Dezbaterile în jurul datei de 28 iunie 1940 erau inevitabile, nu se putea sări peste această etapă dureroasă de limpezire a trecutului, după 8 ani de tabuuri comuniste, la fel cum nu se mai poate escamota – dacă se întâmplă să credem în ceea ce afirmăm: democraÅ£ie, europenitate, modernitate – verdictul sugerat de Comisa Cojocaru la adresa comunismului. FireÅŸte, „niciodată nu va fi momentul” să se spună lucrurilor pe nume, mereu cineva va face trimitere la conjuncturi politice interne, la gazele ruseÅŸti, la supărările transnistrenilor… ÃŽnsă nimeni nu ÅŸtie cum poate rodi în conÅŸtiinÅ£a oamenilor o idee, un mesaj, o temă de discuÅ£ie, dacă acestea ating fibrele profunde ale unui popor. Adevărul nu va submina existenÅ£a Republicii Moldova, doar dacă am considera că însăşi DeclaraÅ£ia de Independenţă, pe care au încercat să o distrugă comuniÅŸtii în timpul incendiilor din 7 aprilie 2009, ar fi împotriva statalităţii moldoveneÅŸti ÅŸi o dată cu ea limba română, Eminescu, Arghezi, BrâncuÅŸi, Blaga, Noica, Enescu, Porumbescu ÅŸ.a.m.d., adică întregul patrimoniu cultural care modelează profilul nostru identitar. După cum, se pare, era inevitabil să auzim ÅŸi etichetări de felul: mancurÅ£i, trădători, laÅŸi, fasciÅŸti, staliniÅŸti, kaghebiÅŸti… Moldova e populată de „regnuri” ideologice foarte variate, un adevărat „paradis” de studiu pentru antropologii occidentali.

Marea problemă este: ce vom face a doua zi după solemna proclamare a adevărului? Despre 28 iunie 1940, despre deportări, gropi de var, foamete organizată, arestări, persecuţii ale intelectualilor etc. s-a vorbit, emoţionant, patetic, şi la începutul anilor ‘90. Aceste revelaţii nu au împiedicat, câţiva ani mai târziu, revenirea comuniştilor la putere. De aceea este fundamental ca discuţiile, controversele pe teme ale istoriei recente să nu erodeze unitatea actualei guvernări pro-europene de la Chişinău. Numai continuarea reformelor democratice şi după alegerile din toamnă ne va permite ca MÂINE să putem rosti şi alte adevăruri, la fel de incomode, dar necesare pentru sănătatea conştiinţei publice din Moldova.

Adevărurile istoriei nu trebuie doar să fie rostite, ele mai au nevoie şi să fie administrate cu grijă, în vederea forjării unui consens naţional în jurul lor, prin campanii de educaţie şi informare a cetăţenilor, într-un climat de pace socială şi evoluţie stabilă a ţării. Oricât de patrioţi şi oricât de animaţi de spirit justiţiar ar fi, oamenii politici au datoria să nu uite acest lucru.

* * *
„Prin gloata ostilă, cu mâinile fluturânde, cu pumnii strânşi, cu rânjete ameţite pe buze, coloana înainta încet. Mulţi ne asigurau că fuga era inutilă: „Opriţi-vă, curând vin tancurile sovietice!” Alţii strigau: „Basarabeni, rămâneţi la casele voastre, la ai voştri!” Dar ostaşii, câţi ar fi fost îndreptăţiţi să răspundă acestui apel, căzuţi în muţenie, nu se clinteau din maşini. Nu se poate, gândeam, să nu fi înţeles, singuri şi neajutoraţi, ce tragedie se petrecea. Aşa, bravi prin muţenia noastră cum arătam, am străbătut umiliţi străzile botezate cu nume de voievozi iluştri, mai viteji decât noi sau, s-o spunem pe nume, mai viteji decât cei din ordinul cărora evacuam Basarabia. Şi ce altceva s-ar mai putea spune? Am suportat cu o semeţie ciudată efluviile de simpatie ale celor ce ne-au condus din priviri cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. Şi tot aşa am suportat şi dispreţul celor ce ne arătau pumnii…” (Idem)

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Leave a Reply