Fantezii „negre” cu Planeta Moldova

De când cu invazia digitalului în lumea contemporană, literatura suportă şi ea tot felul de presiuni şi tentaţii, care o obligă să-şi adapteze ritmul, metabolismul şi… snobismul la ultimele trenduri estetice. E un fel de altoi al filozofiei produsă de revoluţia tehnologică pe mai vechea sfidare anti-establishment, manifestată de artist. Cyberpunk-ul este expresia cea mai puţin formalizată a acestei originale simbioze. Pentru a nu rătăci pe cărări greşite, am căutat semnificaţia acestui termen compozit în Wikipedia – atotştiutoarea enciclopedie electronică –, unde am găsit, între multe altele, următoarea definiţie: „Cyberpunk-ul este un fenomen de contracultură, dar mai mult decât atât este un gest anarhic. Cultură a „delirului” (Paul Virilio), formă a artei de a răspunde tehnologiei, chiar formă revoluţionară, dedicată destrămării oricărui liant ce semnalează realitatea drept consensus, cyberpunk-ul se vrea o manieră de blocaj în faţa controlului de masă.” Tot aici: „O nouă modalitate de formatare a lumii intens digitalizate, e spaţiul simulacrului prin excelenţă. Cyberpunk-ul e naraţiunea „modului tehnologic de a fi în lume”. Alte precizări: „Cyberpunk-ul operează cu un prezent continuu care se desfăşoară în baza noţiunii de simultaneitate. Timpul, dacă oricum e vidat de varianta sa cronologică, e privit ca mediu elastic, subiectiv, asemeni unui „event loop” care poate fi accesat în multitudinea pliurilor sale, inclusiv ca viitor care s-a întâmplat deja.”

Complicată materie, literatură şi fizică cuantică în acelaşi timp. Ce să mai spunem de noţiunea-hibrid: „cyberpunk moldovenesc”? Or, tocmai asta ne propun artiştii ascunşi sub simpatica emblemă Planeta Moldova – Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş –, într-un volum apărut în acest an la Editura Cartier (cu dublă lansare Bucureşti/Chişinău), intitulat misterios-macabru: Nekrotitanium. Cartea celor doi autori din stânga Prutului este ilustrată de un alt basarabean, pictorul Roman Tolici, stabilit la Bucureşti de mai mulţi ani ca şi colegii săi, cunoscuţi în România pentru stilul specific, „moldovenesc”, pe care l-au lansat în muzică (piese servind de multe ori drept coloană sonoră pentru diverse materiale video sau pentru bancuri haioase şi scheciuri audio), dar şi prin textele lor literare. E un stil ce combină parodia, umorul şi satira necruţătoare la adresa unor inerţii mentale, a clişeelor despre Basarabia, care mai circulă în dreapta Prutului chiar şi după 20 de ani de la dispariţia Zidului comunist. Cine cunoaşte felul de a scrie şi manifesta artistic al celor de la Planeta Moldova nu mai are nevoie de o prezentare specială. Eu însă, ca cetăţean român cu viză de reşedinţă la Chişinău, recunosc cu mâna pe inimă, sunt excedat de „particularismele” locului: de la Voronin şi până la Pavel Stratan, acolo, în „republică”, eşti asaltat zilnic de o avalanşă de vulgarităţii şi gesturi de prost-gust. În pieţe, alături de manelele româneşti şi de cântecele de puşcărie moscovite, circulă casete cu bancuri şi melodii aşa-zicând dezinhibate, în care „limba moldovenească”, adică idiomul românesc stricat, împănat cu rusisme, vorbit de straturile cele mai inculte ale societăţii basarabene, respiră în voie, dând consumatorilor un sentiment de libertate, o senzaţie de relaxare cvasi-cathartică în raport cu exigenţele şi normele limbii române literare, care, de bine de rău, au fost apropriate în şcoală, în instituţiile statului şi în audiovizual, chiar şi în redacţiile arondate liniei politice rusofile de la Chişinău. Nu mi-am imaginat, pe la începutul anilor ‘90, că unii „artişti” basarabeni îşi vor căuta anume în această zonă rău famată specificul ireductibil, „croiala irepetabilă” cu care să se prezinte la marele festin al culturii române – întrucât nu poţi realiza opere durabile într-un slang aproximativ, într-un argou de mahala. Cu timpul mi-am dat seama că motivaţia creatorilor noştri mai noi nu este una politică şi ideologică – apanajul fostei nomenclaturi de la Chişinău, care încearcă să-şi conserve puterea şi privilegiile prin reluarea unor teorii staliniste cu privire la identitatea basarabenilor –, ci strict pecuniară, urmăreşte găsirea unor nişe comerciale, a unei disponibilităţi pentru „exotic” şi „diferenţă” pe o piaţă care suportă orice ciudăţenie, orice deviere clinică, orice experiment lingvistic şi comportamental.

Contemplu aceste aberaţii servite pe post de „produse autentice ale sensibilităţii moldoveneşti” şi surâd melancolic: ceea ce, până acum un deceniu, era considerat o consecinţă regretabilă a procesului de rusificare forţată şi lobotomizare ideologică operată de sovietici, provocând rezistenţa intelectualilor basarabeni, a scriitorilor şi profesorilor din şcoală, azi este privit cu bunăvoinţă, considerat o formă agreabilă de entertainment, cu drept egal la existenţă alături de orice capodoperă „clasică” a literaturii/culturii române, atâta timp cât „valoarea” produsului, nu-i aşa, este determinată de piaţă, de jocul imprevizibil şi cinic al cererii şi ofertei. Celui ce va protesta în faţa acestei echivalări abuzive, s-ar putea să i se răspundă cu un argument greu de combătut: şi Mircea Cărtărescu făcea în Levantul – o lucrare devenită canonică – un melanj postmodern de stiluri de exprimare, combinând într-un mod ingenios limbajul contemporan cu expresii şi cuvinte arhaice. Comparaţia frizează enormitatea, dar poţi să interzici cuiva să o articuleze?

Dacă pot fi asociaţi acestui mod deşănţat de a face artă, Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş se află totuşi în elita clasei. „Ghiduşiile” lor sunt perfect controlate, rusismele – explicate, cuminte, la subsolul paginii. Nekrotitanium este gândit ca o parodie terifiantă despre Basarabia şi basarabeni. Cartea adună o galerie de personaje odioase, care comit crime în serie, aidoma unor apucaţi, unor bolnavi psihic. Nu le poţi lua în serios, te poţi minuna doar de imaginaţia explozivă (sau maladivă) a celor doi autori. Judecaţi şi dumneavoastră.

Un băiat, pe nume Ionel Gavriliuc, rămâne orfan, după ce tatăl său, mort beat, a fost călcat de un buldozer. Mama băiatului, Liuba, a murit otrăvită de nişte chifteluţe alterate servite la parastasul soţului (prilej cu care şi-a dat duhul o jumătate de sat). Ionel Gavriliuc este luat în custodie de un unchi. Victor Bulbuc, un individ cu înclinaţii sadice, încearcă să-şi omoare nepotul ţinându-l închis trei ani într-o pivniţă, sperând să rămână unicul moştenitor al gospodăriei părinţilor băiatului. Aflăm repede şi de ce. Sub casa lor este îngropat un vestit bişniţar şi speculant de la Odessa, despre care se spunea că ar fi avut prin buzunarele nescotocite la timp comori de nedescris. Băiatul însă supravieţuieşte în chip miraculos tuturor încercărilor unchiului său de a-l omorî, rezistă inclusiv metodelor de anihilare inventate de un alt nebun de legat – Serafim Ivanovici Trosnet, un chirurg alcoolic. Decupez un fragment mai consistent, ca probă a scenelor horror, turnate cu voluptate morbidă de autorii Nekrotinanium-ului:

„În primul rând, Ionel era imun la otrăvuri. Bulbuc şi Trosnet au înţeles acest lucru deoarece îi dădeau copilului în fiecare zi câte o strachină de lături cu cianură de potasiu, dar metoda n-a funcţionat şi brutele au hotărât să recurgă la preparate neuroparalizante precum Sarin, Zoman (ort. autorilor – Vit. C.) sau VX, pentru a sparge zidul imunitar al copilului. Dar fără succes. După ce nici tratamentul cu Fosgen şi Fentanil n-a funcţionat, Ionel a fost hrănit cu antrax presărat pe îngheţată sau dizolvat în sirop de căpşuni. Din acest motiv, surorile medicale care furau îngheţată de la Ionel au murit în câteva zile. Mai departe, Bulbuc şi Trosnet au trecut la agenţi patogeni mai exotici. Au încercat pe rând holera, ebola, malaria, salmonela şi trichineloza, dar fără efect. În cele din urmă, când nici injecţia cu mercur sau vaporii de amoniac nu l-au afectat pe Ionel, Bulbuc şi Trosnet au înţeles că totul e în zadar, deoarece murise aproape întreg spitalul, iar saloanele erau pline de cadavre în descompunere. Câinii şi corbii se adunaseră afară hămesiţi, iar Ionel era la fel de rumen şi vesel ca înainte. Echipaţi cu măşti antigaz şi costume de protecţie, Bulbuc şi Trosnet au făcut o ultimă sforţare, aruncându-l pe Ionel într-un cazan industrial cu acid sulfuric pe care l-au astupat ermetic, l-au înfierbântat până la 300 de grade, apoi l-au conectat la o sursă de curent de 10.000 de volţi. Au aşteptat trei ore ca să fie siguri, dar… nu le-a mers. Ionel a ieşit din cazan zâmbind, s-a scuturat de acid şi s-a uitat nedumerit la cei doi. Bulbuc şi Trosnet erau deopotrivă stupefiaţi şi turbaţi de mânie. În cele din urmă au hotărât că Ionel trebuie să moară de moarte violentă, chiar dacă asta atrăgea blestemul de sub pământ al mamei sale.” (p. 23)

Alcoolul şi drogurile ocupă un loc de cinste în roman, însoţind, ca un damf urât prevestitor, şiragul interminabil de asasinate şi scene de tortură descrise de cei doi autori veseli. În centrul naraţiunii se află însă un alt personaj – o bătrânică fabuloasă dintr-un sat basarabean, prin nimic remarcabilă ca înfăţişare, dar purtând o aură de invincibilitate şi mister. Serafima Cozonac conduce un adevărat imperiu ocult, botezat „Nekrotitanium Constructions Inc.” – „un mastodont financiar aflat în creştere vertiginoasă”. O corporaţie specializată în tehnici de accedere către lumea „de dincolo”: 70 de fabrici de sicrie, 10.000 de magazine de pompe funebre, 30 de şantiere de extras marmură şi granit pentru cripte şi cavouri, 999 de cimitire, numeroase asociaţii de gropari şi firme de tuning funerar. Femeia ascundea sub salteaua ei putredă, din celula în care s-a rugat să fie închisă pentru a-i atrage în conspiraţia ei pe cei doi derbedei sângeroşi, un laptop de ultimă generaţie, Syntakt G9, cu care se conecta la satelitul personal „şi pe lângă sutele de filme porno, descărcate în timpul liber, superviza şi conducea corporaţia uriaşă.” După ce îi trimite pe Bulbuc şi Trosnet, scăpaţi de la pârnaie, să-l recupereze pe Ionel Gavriliuc, băiatul paranormal, din labele altui psihopat, academicianul Koshkin de la Institutul de Biotehnologie şi Nanorobotică din Moscova – o adevărată odisee presărată cu alte câteva zeci de cadavre –, bătrânica se pregăteşte să-şi pună în aplicare marele său plan: detronarea Diavolului şi suprimarea Morţii. În acest scop, îşi propune să conecteze creierele decedaţilor din toate cimitirele lumii într-o reţea globală sofisticată, cu ajutorul căreia va descifra codurile de acces de la Porţile Iadului. Urmarea temerarei încercări – ne anunţă autorii – o vom afla în Nekrotitanium, vol. 2.

O poveste gotică, o comedie neagră concepută în stilul benzilor desenate (ilustraţiile lui Roman Tolici sunt elocvente), care îmi aminteşte de Alba-ca-Zăpada şi roşul bolşevic – romanul de debut al Danutei Masłowska (tradus la noi de Constantin Geambaşu), dar fără a-i concura complexitatea (cartea scriitoarei poloneze transcrie o existenţă psihedelică, transferându-te în interiorul unui delir chiar şi la nivelul frazării). Planeta Moldova ne bagă într-o caricatură. Într-o imagine grotescă, dusă până dincolo de absurd, scufundată într-un marasm ironico-schizofrenic, a ţinutului românesc de la est de Prut şi a spaţiului neguros/angoasant care se întinde mai departe, spre Siberia şi Extremul Orient. În plus, ne epatează cu o atitudine specifică faţă de literatură, în conformitate cu prescripţiile cyberpunk-ului, mai sus citate: convenţiile şomează, autorul (autorii!), multiplicaţi în text, nu mai au nici un fel de orgoliu întemeietor (care „întemeiere”, când folosim materiale reciclate, carton gofrat şi vopsele contrafăcute!), ierarhiile abdică, simulacrul dislocă realitatea, marginalitatea, promiscuitatea criteriilor îşi proclamă, nestingherit, imperiul de o mie de ani. Cititorul român, mai ales cel (foarte) tânăr, branşat la reţea, adolescentul sceptic şi omniscient, pentru care până şi un termen ca „desacralizarea” nu este decât o tehnică de învăluire, o stratagemă de supravieţuire a sistemului, se poate declara satisfăcut: suntem în rând cu lumea!
_________
Cronică scrisă pentru revista Viaţa Românească, nr. 3-4/2010

This entry was posted in fragmente critice. Bookmark the permalink.

Leave a Reply