Memoriile „fierbinţi” ale perestroikăi

Despre Constantin Cheianu se pot spune multe. Este dramaturg şi prozator, critic de teatru şi publicist, animator al vieţii culturale (cu o importantă experienţă administrativă de profil), participant la talk-show-uri on-line ale mass-media independente de la Chişinău (televiziunile propriu-zise, inclusiv cea publică, îl boicotează, ca şi pe majoritatea oamenilor de cultură basarabeni cu vederi democratice şi pro-române, pro-europene, dar să sperăm că asta doar până într-o zi!). Constantin Cheianu e un intelectual activ implicat în actualitatea politică şi socială: vorbeşte, comentează, ia atitudini, nu refuză nici o provocare din care poate extrage o sugestie utilă pentru vreun text sau o piesă de teatru, absoarbe cotidianul prin toţi porii lui. O fire proteică, dilematică, neliniştită, nu tocmai pe placul conaţionalilor noştri împotmoliţi în inerţii iremediabile; un jurnalist abordând fără complexe şi false precauţii orice temă „fierbinte” de pe piaţă, cultivând un apetit special pentru nuanţe şi subtile disocieri, deschis către înnoirile pe care le aduc vremurile tot mai nerăbdătoare cu Basarabia, cea atât de împotmolită în statutul ei de etern no men’s land, de răscruce buimacă a Estului cu Vestul. Un interlocutor de calitate, un coleg ce preţuieşte deliciile conversaţiei şi „traficul” de idei, pentru că nu se ştie niciodată cum pot rodi ele într-o minte ascuţită.

Disponibilitatea pentru cele mai variate genuri şi teme i-au compus lui Constantin Cheianu renumele de „autor al surprizelor”. În ultimii ani isprăvile sale de creaţie capătă alura unor evenimente publice, în care nu lipsesc agitaţia mediatică şi zumzetul monden – vâna omului de teatru nu se dezminte! –, transformându-se de fiecare dată în simpatice prilejuri de socializare între prieteni şi comilitoni. Cea mai recentă ocazie de acest fel a furnizat-o dubla lansare a cărţii, Sex & Perestroika, Ed. Cartier, 2009, la Chişinău şi Bucureşti, în septembrie curent. Un titlu voit comercial, în spirtul epocii noastre, dar o alăturare de termeni pe care autorul are grijă să o susţină cu argumente convingătoare, extrase generos din propria biografie. Nu e un roman, nu e proză scurtă şi nici dramaturgie – e un fel de jurnal sau… o carte de memorii. Cel puţin aşa o defineşte autorul. Memorii care amestecă evenimente trăite de Constantin Cheianu ca martor şi figurant – piese dintr-o „frescă de amurg” a imperiului (sovietic) –, şi episoade ale propriei intimităţi. Intervalul de timp încapsulat sunt cei 20 de ani scurşi de la perestroika lui Gorbaciov şi până la abolirea regimului neocomunist al lui Voronin în vara acestui an. Însă cronologia este aleatorie, urmează chimia neîncadrabilă a sufletului, cum se spune, a impulsurilor lăuntrice ale artistului. Mulţi dintre noi, cei ajunşi la maturitate în anii perestroikăi, se pot recunoaşte în fragmentele sale. Cum este cazul cu descrierea neuitatei demonstraţii anticomuniste din 12 martie 1989, cea mai numeroasă manifestaţie de revoltă de până atunci de la Chişinău – în jur de 30 000 de participanţi –, marcată de lupte dintre protestatari şi trupele sovietice de securitate. Secvenţele pe care le evocă sunt foarte vii, suculente. „Luptele” între cele două tabere, revoluţionari şi miliţieni, s-au dat alternativ pentru ocuparea tribunei oficiale de la statuia lui Lenin din piaţa guvernului (un loc „sacru” al puterii comuniste) şi, respectiv, în faţa clădirii CC-ului, pe care încercau să o ia cu asalt protestatarii, numai că acum 20 de ani asediul edificiului faraonic fusese unul pe bune şi nu o demonstraţie paşnică deturnată de agenţii în civil ai regimului. Constantin Cheianu, deopotrivă narator şi personaj al evenimentelor din 12 martie 1989, relatează cu mult umor încăierările soldate cu câţiva răniţi dar şi… cu un pantof pe care l-a pierdut în busculada din faţa CC-ului. Reproduc un fragment ce redă jocul de-a pisica şi şoarecele dintre mulţimea mânioasă şi miliţienii care încercau să prevină atacarea „templului” sovietic din Moldova:
„Noi galopam pe bulevard, galonaÅ£ii se strecurau printre arbori, sărind peste bănci, peste arbuÅŸti, speriind plimbăreÅ£ii întâlniÅ£i. Åži nu ai zice că erau făcuÅ£i ca niÅŸte balerini, aveau constituÅ£ia moldoveanului tipic: scunzi, crăcănaÅ£i, burta revărsată peste centură, ochi căprui plini de gol (subl. mea, Vit.C.). M-au făcut să îmi amintesc de paznicii din colhoz, cei care răsăreau întotdeauna ca din pământ când veneam cu alÅ£i copii la furat cireÅŸe ori piersici. Faptul că un om în toată firea ajungea să fugă ca un copil te bulversa cu nefirescul său. Numai că el alerga cu impetuozitatea unui tanc, ÅŸi asta deja te paraliza pur ÅŸi simplu. (…) Cu conÅŸtiinÅ£a post factum de astăzi, îmi spun că, în momentul în care i-am pus aÅŸa de bine la treabă, ar fi fost o chestie să recurgem la o manevră de înÅŸelare. De pildă, în plină goană, să facem brusc stânga-împrejur ÅŸi să o luăm înapoi spre Lenin ÅŸi Casa Guvernului. Precis nu s-ar fi putut redresa cu burÅ£ile lor!…” (p. 18).

Citind acest pasaj (ce aminteşte de un videoclip cu poliţişti, filmat la Bucureşti de Michael Jackson), am putea vorbi de o perspectivă ironică, parodică a autorului asupra comunismului, indusă, desigur, de distanţa temporală faţă de acele evenimente, dar şi de stilul de bon-viveur al lui Cheianu, pe care i-l cunoaştem atât de bine din scrierile sale anterioare. Sigur că relatările diferă de la autor la autor. Numai că genul acesta de descrieri şi asociaţii amuzante, ce abundă în volum, sugerează esenţa comunismului sovietic din Basarabia. Una tragicomică, grotescă, dizolvantă prin absurdul ei, în acelaşi timp, înfricoşător şi derizoriu. Constantin Cheianu are pagini de eseistică remarcabilă, pătrunse de curaj intelectual şi de judecăţi tranşante privind cauzele pentru care limba română a fost pe punctul să dispară în Moldova dintre Prut şi Nistru, dacă nu veneau oportun schimbările inaugurate de Gorbaciov (a fost omul providenţial sosit într-un moment propice, dar asemenea sincronizări – între persoana potrivită şi împrejurarea favorabilă – nu sunt neapărat o regulă în istorie, după cum s-a văzut în august 1991, când nu am avut conducători capabili să înfăptuiască Unirea, nici la Chişinău, nici la Bucureşti). La Literatura şi Arta, de pildă – „bastionul anticomunismului” din anii ‘88-‘89 –, comandamentul era mai degrabă: luaţi-o mai uşor, băieţi, nu daţi prea tare în partid, că nu am primit încă semnalul de voie. Un comportament penibil, care a contrastat izbitor cu situaţia din ţările baltice şi din republicile din Caucazul de Sud, Georgia şi Armenia, care şi-au păstrat pe toata durata ocupaţiei sovietice alfabetul, chiar mai mult: la Tbilisi singura limba de stat fixată în Constituţie era georgiana. Nu numai sistemul a fost de vină, spune Cheianu, ci şi multipla disponibilitate a intelectualilor noştri de a colabora, de a se încolona într-un marş entuziast de proslăvire a regimului sovietic în schimbul unor copioase privilegii. Soarta Moldovei independente a fost marcată, fatalmente, de această deformaţie congenitală, de lipsa de demnitate a multor basarabeni: „…nimeni, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – acum am înţeles-o atât de bine – nu se aşteptase, în anul 1985, la o perestroikă. Moldovenii, după douăzeci de ani de stagnare brejnevistă, ar mai fi zăcut bine-mersi alţi douăzeci de ani de stagnare, modelul Cernenko, dacă acesta din urmă nu crăpa. Apoi putea să mai revină o epocă stalinistă, încă un dezgheţ hruşciovist şi încă o stagnare brejnevistă. După care am fi avut nevoie să ne batem cu miliţia şi armata nu vreo două luni, cum s-a întâmplat în realitate, ci vreo doi ani pentru limbă şi alfabet. Numai aşa am fi ştiut să le preţuim. Fiindcă am câştigat totul cam pe degeaba, am vânturat „cuceririle” noastre tot aşa, ca pe o pomană inutilă.” (p.174)

Nenorocirea Moldovei după 1991, mai observă Constantin Cheianu la fel de just ÅŸi perspicace, este că în locul unor nomenclaturiÅŸti sovietici mediocri au venit la guvernare niÅŸte reformatori democraÅ£i mediocri, astfel că statul care a rezultat a fost o creaÅ£ie hidoasă, caricaturală, o coÅŸmelie care s-a dărâmat, în 2001, drept în braÅ£ele românofobului Voronin. Moldova nu a avut coloană vertebrală. Mediocritatea s-a lăţit peste tot. Oamenii de valoare au fost sugrumaÅ£i ÅŸi „turnaÅ£i” în primul rând de semenii lor, comunismul a găsit în Basarabia un teren extrem de vulnerabil ÅŸi descoperit. Cât timp va mai trece până vom înÅ£elege că demnitatea chiar rentează în destinul unui popor?… O demonstraÅ£ie convingătoare a acestei teze ne-a oferit revolta tinerilor din 7 aprilie 2009. GeneraÅ£ia twitter, ieÅŸită în stradă, ÅŸi, din păcate, tinerii omorâţi în bătaie de bandiÅ£ii în uniforme ai ministrului Papuc au obligat OpoziÅ£ia anticomunistă să reziste tentativelor de ÅŸantaj ÅŸi corupere, ÅŸi să provoace alegeri anticipate care au condus la înfrângerea regimului Voronin.
Constantin Cheianu topeşte într-un discurs frivol-ironic realităţi căruia unui tânăr de azi sau unui occidental i se vor părea complet aberante, cum sunt lupta pentru o literă mai în spiritul limbii române (îmbrăcată pe atunci, în Basarabia, în cămaşa de forţă a alfabetului chirilic), riscurile unei pronunţii prea corecte sau folosirea imprudentă a unor neologisme precum: discernământ, diluant, decalaj, discrepanţă, distorsiune, divaga, incomprehensibil, decoct ş.a.m.d. (nu întâmplător Cheianu îşi ia drept motto al cărţii un memorabil citat din Emil Cioran: „Visez la o lume în care oameni ar fi gata să moară pentru o virgulă”.) Cuprins de vervă, autorul imaginează o alternativă horror la perestroika, una în care limba română este definitiv radiată şi sunt eliminate ultimele şcoli şi grădiniţe româneşti, iar memoria vechii identităţi se stinge sub efectul unei puternice anestezii. Privită prin prisma dezastrului basarabean post-sovietic, aproape întreaga epocă a „renaşterii naţionale” din anii ‘88-‘89 apare ca o cacealma. Un spectacol al autoînşelării pus în scenă prin Marea Adunare Naţională din 27 august 1991, când a fost proclamată independenţa Republicii Moldova: „La tribună, la umbra protectoare a lui Lenin, dominând mulţimea, se aflau frumoşii mincinoşi ai neamului, care nu mai oboseau să ne toarne balsam pe suflet, povestind chestii atât de eroice despre noi, cei adunaţi în piaţă. Aflam cu fior că, în ultimi 45 de ani, cât şezuserăm sub ruşi, nu făcuserăm altceva decât să ne gândim, sub conducerea din umbră a acestor mincinoşi solemni, la alfabetul latin, la democraţie, la libertate, chiar dacă în fapt ei proslăviseră partidul, pe Lenin şi comunismul. Ce chestie super-faină asta, să vii în piaţă ca un ins oarecare şi să pleci de acolo erou-erou!” (p. 149)

Necruţător cu intelectualii, Constantin Cheianu se judecă pe sine cu nu mai puţine menajamente. Expune un ecorşeu nu tocmai pe placul unui patriot român de generic. A fost în adolescenţa lui „bolnav” de comunism, îndoctrinat până în măduva oaselor de mirajul egalităţii între oameni, propovăduit de clasicii marxism-leninismului. Spune că ar fi putut foarte bine să ajungă o „canalie”, să fie racolat de KGB, dar l-a salvat „clopoţelul” perestroikăi. Fervoarea sa pro-comunistă mergea până într-acolo încât până şi propriul tată îl privea cu reticenţă, temându-se ca de un Pavlik Morozov in nuce, capabil să îl trădeze în numele idealurilor URSS-iste. Ca urmare, a preferat să-şi deschidă sufletul nu fiului său, activist şi eminent la învăţătură, ci altui băiat din sat, căruia i-a povestit despre deportaţi, asasinate şi celelalte orori staliniste. Mulţi ani mai târziu, după ce, student deja, va înţelege graţie unor colegi mai în vârstă minciuna în care a trăit până atunci, autorul se va indigna de faptul că a fost evitat de tatăl său, că i-au fost ascunse adevăruri tragice despre propria familie: unul dintre bunici îi fusese ucis de ruşi după lungi interogatorii în ‘45. Altul a scăpat ca prin minune de Siberia, doar pentru că o rudă apropiată reuşise să îl şteargă de pe lista condamnaţilor la deportare.

Sexul – cel de-al doilea termen al binomului enunţat în titlul cărţii – impregnează filele acestei biografii personale, împletindu-se, ca o ferigă tenace, pe trunchiul destinului naţional. La 30 de ani, cu sângele clocotindu-i în vene, incitat de tumultul răsturnărilor politice, autorul trăieşte o perpetuă stare de excitare. În consecinţă, se ambiţionează să „şi-o tragă”, cum se zice în noul limbaj licenţios, în diverse sedii de stat. Sunt acuplări frenetice şi sfidătoare, cu semnificaţie insurgentă asumată: în clădirea Guvernului Republicii Moldova, la Uniunea Teatrală sau chiar în simandicosul hotel al Comitetului Central. Sunt scene orgiastice mai mult decât explicite, zugrăvite cu un fel de entuziasm al defulării, pe deplin explicabil: cine nu şi-a dorit, vreodată, să spună nişte lucruri pe şleau, fără perdea, măcar pentru a-şi dovedi sieşi că are curajul, că este în stare de asta? Extrag o mostră de text, care pune în evidenţă plăcerea autorului de a proiecta erosul pe înaltele culmi ale politicii de partid şi de stat, clamate de un politruc comunist în cadrul unei şedinţe la Uniunea Teatrală. Şedinţa se derula într-o cameră vecină celei în care naratorul şi prietena sa, Marcela Bevziconi, se dedau unor „acte antisociale” (alte secvenţe savuroase veţi descoperi… cumpărând cartea lui Constantin Cheianu): „Fraza oratorului „E necesar să dezvoltăm în fel şi chip bilingvismul naţional-rus” mă determină să-mi imaginez că Marcela întruchipează marele popor rus, mai ales că mi s-a lăudat cândva cu nişte strămoşi în acest sens. În acelaşi moment simt inspiraţia să fac ceea ce nu am mai încercat niciodată, o chestie citită în cărţile de specialitate, apărute în ultimul timp datorită, iarăşi, perestroikăi. „A-ha, îmi zic, după ce o aburc nu fără efort pe Marcela peste mine, asta trebuie să fie ceea ce se cheamă poziţia „69”! Încântată de improvizaţie, Marcela se grăbeşte să mă ajute să dezvoltăm minute bune, în paralel, un bilingvism de invidiat, cred, pentru toate naţiunile conlocuitoare din RSS Moldovenească.” (p. 161)

Scrisă pe parcursul unei jumătăţi de an în plin marasm al regimului Voronin, şi încheiată pe o notă de seninătate, emoţionantă şi solemnă, prin evocarea tinerilor care au redat Basarabiei şansa libertăţii graţie revoltei lor genuine din 7 aprilie 2009, Constantin Cheianu menţionează, într-un interviu, că Sex &Perestroika este cartea la care ţine cel mai mult din tot ce a scris. Cred că are dreptate când spune asta, dacă ne gândim la tensiunea existenţială pe care o cuprinde (a se vedea în aceeaşi ordine de idei şi consideraţiile sale cu privire la „epopeea” regăsirii româno-române, îmbibate cu destulă amărăciune dar şi candoare sentimentală, sau cele descriind şocul pe care l-a trăit autorul în raport cu morga multiculturalistă a unor occidentali, miraţi că un intelectual basarabean poate avea nişte reverii româneşti, „naţionaliste”, ce contrazic trendurile zilei). Sigur că o asemenea lucrare, concepută mai ales cu intenţie testimonial-confesivă, nu poate să epuizeze interpretările asupra ultimelor 20 de ani ai istoriei basarabene (şi nu are cum să elimine nevoia unor studii mai elaborate sau şansa unor cărţi de literatură cu mize estetice mai ambiţioase). Cu toate acestea, pentru publicul românesc şi pentru generaţia (foarte) tânără dintre Prut şi Nistru cartea lui Constantin Cheianu are o certă valoare documentară, întrucât comunică nişte lucruri esenţiale despre cele petrecute aici, iar maniera liberă, neîncorsetată, captivantă a acestei cărţi îi asigură succesul de public. Metodologic vorbind, se poate afirma că Sex & Perestroika (păstrând proporţiile) reprezintă o lucrare în genul Memoriilor lui Saint-Simon şi ale altor scriitori din literatura universală, care au avut orgoliul să prezinte dintr-o perspectivă personală nişte evenimente ale istoriei, devenite „marfă comună”, şi tocmai de aceea trezind destul scepticism în legătură cu şansa lor de a mai produce revelaţii cognitive. Scriitura lui Constantin Cheianu naşte un fel de meta-ficţiune în jurul faptelor relatate, care nu le diminuează veracitatea, ci le înzestrează cu o calitate specială. E vorba de ecoul de recognoscibilitate, de senzaţia de credibilitate tulburătoare, care apare în timpul lecturii, îndemnându-te să îţi cauţi propriul loc în naraţiune, frisonându-te la ideea imaginii pe care ţi-o poate rezerva sagacele povestitor. Constantin Cheianu este un autor ajuns la vârsta deplinei maturităţi creatoare. De-acum încolo „surprizele” sale nu pot decât să confirme o valoare câştigată.
______________________
Constantin Cheianu, Sex & Perestroika, Chişinău, Ed. Cartier 2009
Cronică scrisă pentru revista Viaţa Românească, nr. 11-12/2009

This entry was posted in fragmente critice. Bookmark the permalink.

Leave a Reply