Flacăra celui care pleacă – un omagiu lui Gheorghe Crăciun

Acest text ar fi trebuit să fie o cronică la romanul Pupa Russa al lui Gheorghe Crăciun. O cronică de mult proiectată, căreia îi fixasem un termen de execuÅ£ie pentru primul număr al revistei Contrafort din noul an, 2007. Am amânat de mai multe ori lectura romanului, am început-o abia în decembrie trecut, iar când am terminat de citit cartea autorul ei nu mai era în viaţă. Se stinsese la 30 ianuarie 2007, la un spital din BucureÅŸti. DispariÅ£ia lui Gheorghe Crăciun mi se pare ÅŸi azi, la aproape trei luni trecute de atunci, un eveniment incredibil, absurd, întrecând prin neverosimilul său chiar tragismul implicit al morÅ£ii. L-am văzut ultima dată pe Gheorghe Crăciun la sfârÅŸit de noiembrie trecut, la ChiÅŸinău, unde sosise pentru a susÅ£ine o conferinţă din ciclul celor organizate de revista Cuvântul. Era palid ÅŸi tras la faţă, dar vigoarea, complexitatea ÅŸi subtilitatea teoretică a comunicării sale – calităţi pe care nu ÅŸi le-a dezminÅ£it niciodată – ni l-au adus în cea mai bună formă. Nu puteam presupune la acea dată, întrucât nu-i ÅŸtiam adevărata stare de sănătate, că i se va întâmpla ceva rău, că doar peste două luni vom vorbi despre Gheorghe Crăciun la timpul trecut. Åži azi mă sfâşie regretele că nu am avut ocazia să stăm de vorbă mai pe îndelete ÅŸi că, în general, întâlnirile noastre din ultimii ani au fost scurte, grăbite, parcimonioase. Dar, nu-i aÅŸa, atâta timp cât suntem în viaţă ne putem amăgi cu ideea că ne rămâne suficient timp pentru discuÅ£ii ÅŸi proiecte comune…
Nu-mi imaginez viaţa literară românească fără Gheorghe Crăciun, nu-mi imaginez cum aş putea să nu-l mai văd la târgurile de carte de la Bucureşti, alături de standurile Editurii Paralela 45, lansând volume noi – uneori câte zece-paisprezece pe zi! –, implicându-se în dezbateri aprinse la Lăptăria lui Enache, bavardând îndelung, la un pahar de bere, cu prietenii pe terasa La Motor. Acum, prea târziu, nu pot decât să mă întorc la cărţile lui, sperând să recuperez ceva din comunicarea vie cu omul deja plecat, încercând să-mi reconstitui în memorie timbrul calm, baritonal al vocii sale, şi surâsul prin care ştia să te apropie instantaneu, să-ţi topească ezitările şi nesiguranţa, acreditându-ţi automat pretenţiile de scriitor. O lege teribilă ne guvernează, o lege ce pare a fi făcută tocmai pentru a ne pune întrebările esenţiale, pentru a separa esenţialul de secundar, imperativul de facultativ, urgenţele de ceea ce poţi lăsa, fără majore prejudicii, pentru o altă ocazie, însă avertismentele ei nu ne ajută prea mult.
Cred că cel mai de preţ omagiu ce i-l pot aduce, unul care i-ar fi plăcut, cu siguranţă, lui Gheorghe Crăciun, este să-mi duc la bun sfârşit intenţia iniţială, să vorbesc despre Pupa Russa – romanul la care a ţinut atât de mult. Comentariul meu însă nu va mai fi o cronică literară, ci gândurile unui om care a căutat să înţeleagă secretele meseriei unui scriitor de excepţie, şi anume din această perspectivă voi apela la textul autorului. Romanul însă merită studiat temeinic la cursurile de scriere creatoare şi ar trebui inclus în programa şcolară, ca una dintre cele mai valoroase lucrări de ficţiune din câte s-au scris vreodată la noi.
Noutatea romanului Pupa Russa, pentru literatura română, constă în natura experimentului pus în scenă de autor. Gheorghe Crăciun explorează universul senzitiv al „celuilalt” sex: într-un limbaj concentrat artistic, suprasaturat de imagini şi mirosuri chiar (până acolo ajunge cu introspecţia!), romanul încearcă să răspundă la întrebarea: „Cum este posibil să fii femeie?” – nu este bărbat care să nu se fi întrebat măcar o dată în viaţă acest lucru. Exerciţiul de ipostaziere a autorului în pielea protagonistei, Leontina Guran – fata de la ţară văzută în mai multe ipostaze (Simona Popescu le-ar spune exuvii), de la aventurile adolescenţei pubere, cu izul lor tulburător-iniţiatic, până la vârsta deplinei maturităţi, a activistei UTC şi a studentei racolate de Securitate – are o dublă dimensiune: narativă şi antropologică. Şi anume în acest sens, ştiinţific şi cognitiv (dar o cunoaştere realizată prin mijloace estetice, nutrite psihanalitic), trebuie văzută miza principală a cărţii lui Gheorghe Crăciun. Un roman anatomic, un roman al sensibilităţii maxime, al epidermei ulcerate şi al viscerelor răscolite, o scriitură a blow-up-urilor de efect, minuţios construite, dezvăluind un gest, o stare, un decupaj existenţial din multiple perspective. Interferenţele cadrului social în care se mişcă personajele sunt aproape aleatorii, secundare, ele contează doar în măsura în care ajută psihicului să se reveleze sub lupa măritoare aşezată deasupra universului aperceptiv. Crăciun e fascinat de feminitate, o studiază, caută să-i pătrundă intimitatea senzorială, să o cunoască din interior, de aici insistenţa pe fiziologie, pe sexualitate, dar şi pe mişcările simple, cotidiene, ale femeii. Leontina constituie alteritatea autorului, cheia spre androginismul originar, sacrificat prin opţiune biologică. Din când în când, apar inserturile autoreferenţiale în care naratorul se contemplă pe sine însuşi şi, parcă obosit de imersiunea în feminitate, smulge zulufii capotului pentru a respira puţin aerul propriei virilităţi – trupul ştie mai mult.
Aş cita pentru început un fragment care m-a încântat prin exerciţiul de reconstituire operat de autor: el ţese în plasa lumii şi a vieţii interioare a Leontinei succesiunea primordială a anotimpurilor, mutându-ne direct pe teritoriul mitului: „Sloiurile de gheaţă picură în dreptul ferestrei, de câteva zile încoace pe pervazul pe care tu risipeşti dimineaţa firimiturile de pâine apare un piţigoi verde sau galben sau cenuşiu sau roşcat sau împestriţat de toate culorile astea la un loc, a început (îţi spune calendarul de sub sticla de pe noptiera pe care Agnes îşi ţine ştrambii, creioanele, borcanele goale de dulceaţă, caietele, punga cu vată şi trusa cu ace şi aţă) săptămâna Rosina – Mathilde – Klemens – Hilarius – Gertud – Eduar, care se va sfârşi şi ea cu o fulguială uşoară umedă imponderabilă, pentru a face loc sfinţilor Josef – Irmgard – Alexandra – Lea – Toribio – Katharina, toţi coborând în mijlocul oraşului, chiar în vechea cetate medievală, învăluiţi în ploaie şi ceaţă şi poate descoperindu-şi feţele aspre într-o zi cu lumină anemică, filtrată prin rămurişul castanilor de lângă Turn.” (p. 66)
Un text-pastă care curge asemeni unei răbufniri de lavă, sugerând proliferarea unor celule. Această libertate îi permite autorului să nu se simtă prizonierul unei trame, convenţii, unui tip de naraţie încastrat în forme rigide. Din contră. El scrie un portret psihologic, face anamneza unui suflet (şi recurge, natural, la orice fel de „materiale” ce-i pot fi utile). Este o replică dată romanului cu miză ideologică, romanului-frescă, epicului redundant de tip Breban, prozator cu care Gheorghe Crăciun polemizează explicit într-un intermezzo auctorial, evocând o dezbatere la care au participat amândoi. În definitiv, de ce o biografie sau alta? Lumea este fundamental aceeaşi, ajunge să-i reţii semnele generice, pentru a merge spre zonele cu adevărat profunde ale conştiinţei. Nici o clipă a vieţii nu e mai importantă decât alta, ontologic vorbind. Prin urmare, clipa se dilată monstruos, cuprinzând o imensă gamă asociativă. Un exemplu e scena în care Tina face baie în cadă. Lui Crăciun îi plăcea să citească această secvenţă, în cadrul turneului său de lecturi publice cu Pupa Russa, turneu realizat alături de jazzmanul Mircea Florian.
Suveica romanului sare mereu de pe un palier temporal la altul, fără a ţine seama de reguli. Interludiile copilăriei, cu descrieri extrem de suculente, vin să contrabalanseze scoria existenţială a adultei Leontina. Sunt episoade care se petrec simultan în ordinea scriiturii: cronologia lineară e abolită, romanul îşi produce propriile „legi fizice”, subordonate scopului estetic. Iată o mostră de observaţie antropologică, un fel de „studiu de caz”, încărcat de arome reflexive: „Într-o zi bunica Anuţa adormise la soare. Pe faţa ei se plimbau muştele şi bunica nu simţea nimic. Pe frunte îi apăreau broboane de transpiraţie care începeau să se scurgă la vale pe obraji. Bunica nu le simţea. Tina îi privea dungile feţei şi înţelegea că bunica nu simte nici privirea ei. Ar fi putut s-o privească aşa mult timp, citindu-i fiecare zbârcitură de pe obraz şi de pe frunte, fiecare fir de păr negru din negul umflat de pe bărbie. Într-un anume fel, bunica ei devenise un obiect care-i aparţinea, pentru că ea o vedea şi se putea gândi nestingherită la ceea ce vedea. Ea era un copil care descoperea că orice om care doarme e o fiinţă neapărată, un fel de creatură animalică şi insensibilă pe care o pot năpădi muştele. Gândul acesta a lăsat-o o clipă cu gura căscată.” (p. 139)
Contrapunctic, intervin fragmente din discursul generic al epocii, parodiat de autor, discurs cules pe două coloane înguste, cu un corp de literă mai mic. Acest flux de termeni şi locuţiuni, care irumpe fără putinţă de oprire, înregistrează schimbările de decor de-a lungul anilor de comunism, de la retorica urii de clasă din anii ’50 până la frenezia consumului de mărfuri şi artefacte occidentale din prima parte a epocii Ceauşescu. Şabloanele publicisticii de partid, cuvântările rituale, tautologia limbajului ce anulează gramatica şi e făcut să dezumanizeze, nu să instituie adevărul – un mod insolit de a trece în revistă fundalul istoric al naraţiunii.
ColaÅ£ionarea celor două realităţi: a propagandei ÅŸi a vieÅ£ii lipsite de fardul logocratic, creează la lectură revelaÅ£ii ÅŸocante. Alteori, cuvintele lui Crăciun sunt doar niÅŸte „resturi” de obiecte, fărâme de acÅ£iuni, reziduuri de situaÅ£ii – o colecÅ£ie post-apocaliptică, ai zice – care pot fi reconstituite în întregul lor după principiul metonimic. Prozatorul revine în aceste pagini la experienÅ£ele din Mecanica fluidului – o carte-laborator, de tinereÅ£e, retipărită după mulÅ£i ani la ChiÅŸinău, în care încearcă să reducă la minim elementele epice, să filtreze sugestia, să purifice sensul. Dar în cea mai mare parte, Pupa Russa etalează o abundenţă de tropi, o incredibilă bogăţie lexicală, dorind parcă să epuizeze resursele expresivităţii autorului aflat în criză de timp…
Am citit ultimele 50 de pagini din Pupa Russa după ce Gheorghe Crăciun încetase din viaţă. Åži am trăit un sentiment ciudat. Când autorul e viu ÅŸi e o persoană pe care o cunoÅŸti, de care te simÅ£i aproape, automat stabileÅŸti cu el o conexiune la lectură. E o relaÅ£ie mentală cu fiinÅ£a celui aflat dincolo de rândurile aÅŸternute pe hârtie, despre care te poÅ£i întreba ce face în timp ce îi citeÅŸti cartea. E o prezenţă. O simÅ£i cu toÅ£i porii ÅŸi neuronii. Åži această secretă complicitate te întăreÅŸte, te motivează, e ca ÅŸi cum ai vorbi cu el de la distanţă. Or, după ce omul murise, cuvintele cărÅ£ii păliseră cumva. Ele veneau dintr-o sferă străină ÅŸi inumană, acolo unde nu se mai găsea sursa palpabilă a emisiei lor, ci vidul, o suprafaţă rece ÅŸi opacă. Cum e posibil să dispară, mă mai întreb o dată, un om ce aduce atâta vitalitate a simÅ£urilor în scrisul lui, cum vom mai citi de-aici încolo cărÅ£ile sale, fără a-l afla pe autor în mijlocul râului de imagini cu care ne învăluie?…
„E întuneric, trupurile voastre şi ale cailor abia se mai văd, întăriturile de fier ale loitrelor, cercurile prăfuite ale roţilor lucesc stins. Linişte. Vântul de seară. Bolboroseala izvorului. Linişte. Caii cu boturile coborâte în fân. Foşnetul fânului. Ţipătul unei păsări de noapte. Mâini aspre căutând prin buzunare. Foşnet de piele bătrână. Apoi chibritul sfârâie peste catranul cutiei şi flacăra lui înaintează prin aer, atinge bucata de ziar de la baza piramidei de crengi, se năpusteşte în pielea ei de hârtie şi se risipeşte în sus, tot mai sus, împărţită în alte flăcări şi flăcărui, roşii şi verzi, mari şi mici, dese şi moi ca nişte pene de pasăre răscolite de vânt. E noapte. Focul arde.” (p. 341)
După Mircea Nedelciu, Mariana Marin, Ion Stratan, ne a părăsit şi Gheorghe Crăciun. Încet, dar sigur, Generaţia ’80 se mută în cer să-şi ţină cenaclul. Acolo vor fi mai mulţi, aici vom fi mai puţini.

This entry was posted in fragmente critice. Bookmark the permalink.

Leave a Reply