Conspiraţii la gurile Nistrului

Noul plan de reglementare a crizei transnistriene nu e neapărat despre Kosovo, văzut ca un obiect de troc al Rusiei cu Occidentul. Povestea planului rusesc pentru Transnistria e relevantă, mai ales, pentru realităţile interne din Republica Moldova, pentru natura regimului de la Chişinău şi pentru interesele sale electorale. Dacă în toamna anului 2003, Voronin a tras pe sfoară Rusia, de data aceasta s-ar putea să înşele Occidentul, punându-l în faţa faptului împlinit: semnarea unui acord care va legitima regimul separatist de la Tiraspol. Preşedintele comunist a spus emisarilor occidentali, între care şi David Kramer, adjunctul asistentului Secretarului de Stat american, care a făcut o vizită la Chişinău săptămâna trecută, că un asemenea plan nu există, deşi el există, pentru că nu iese fum fără foc: nu putea să „transpire” în detalii tehnice atât de precise, dacă ar fi fost doar o invenţie a presei. Totul este învăluit într-un strat gros de secretomanie, aşa cum îi place lui Mark Tkaciuk, consilierul de politică internă al dlui Voronin, „eminenţa cenuşie” a regimului. Despre ce se urzeşte în legătură cu Transnistria s-ar putea să nu ştie nici cele mai importante figuri, după preşedinte, în ierarhia politică a Moldovei, adică premierul, speaker-ul, şefii comisiilor parlamentare, miniştrii. La Chişinău nu se poartă nici un fel de dezbateri publice pe această temă, deşi în joc e destinul naţional şi puterea are datoria să întrebe cetăţenii dacă şi în ce condiţii ar dori să reprimească regiunea secesionistă în componenţa statului moldovean.
Un plan negociat în culise, departe de ochii Lumii Libere, nu poate fi decât fundamental ostil intereselor naţionale. Cel mai clasic exemplu al acestui gen de comploturi care au victimizat Basarabia îl constituie protocolul secret al pactului Ribbentrop-Molotov. De ce s-ar arunca, aşadar, regimul de la Chişinău într-o asemenea bulboană? Miza este electorală. După ratarea integrării europene, singura chestiune care ar mai îmbunătăţi imaginea comuniştilor este aşa-zisa reîntregire a ţării, adică reîncorporarea Transnistriei. Şi o recuperare a regiunii separatiste, fără o curăţare prealabilă a acesteia de trupe ruseşti şi muniţii, de kgb-işti, bandiţi şi mafioţi, se va solda nu cu „românizarea” Transnistriei, ci cu transnistrizarea Basarabiei. Exact pe placul comuniştilor. Limba română, valorile naţionale, libertăţile democratice – totul va fi eliminat pentru a se asigura liderilor de la Tiraspol şi celor ce se vor aşeza în structurile puterii de la Chişinău un maxim confort psihologic. Automat, Moldova va spune adio Uniunii Europene, care nu i-a oferit un orizont de aderare după model cipriot, deşi ar fi putut.
Pentru a obţine acordul Rusiei, Voronin va trebui să facă o serie de concesii. Prea multe concesii, întrucât, o dată minţită, Moscova nu se va mulţumi cu puţin. În noiembrie 2003, Putin a fost literalmente întors de la trapa avionului ce urma să-l aducă la Chişinău, unde, într-un decor festivist de felul celui ce a însoţit, pesemne, descinderea lui Petru cel Mare la curtea domnitorului Dimitrie Cantemir, la 1711, ar fi trebuit să ciocnească o cupă de şampanie cu vasalii locali, Smirnov şi Voronin, în cinstea marelui succes al diplomaţiei ruseşti în „străinătatea apropiată”, însă „beiul” moldovean a refuzat în ultima clipă să semneze memorandumul Kozak. Moscova, fireşte, nu va admite o nouă ofensă. Ea ameninţă Occidentul cu un nou Război Rece şi nu se va împiedica în „ciotul” de la gurile Nistrului.
O altă problemă care găseşte Moldova extrem de vulnerabilă în faţa unui nou plan rusesc pentru Transnistria este inexistenţa unei Opoziţiei interne, capabile să se opună sinistrei conspiraţii. În toamna lui 2003, baricadele erau clar delimitate: de o parte comuniştii rusofili, de cealaltă parte formaţiunile democratice, reunite într-un Comitet pentru Apărarea Independenţei şi Constituţiei, care a reuşit să mobilizeze zeci de mii de oameni în stradă. Animatorul principal al protestelor de atunci a fost PPCD-ul lui Iurie Roşca. Azi, Roşca e aliatul lui Voronin şi va fi primul sacrificat pe altarul reconcilierii cu Transnistria, pentru că nimeni nu va mai avea nevoie de serviciile lui. Alte fracţiuni ale Opoziţiei sunt şantajate cu dosare de corupţie, iar partidele extraparlamentare nu au acces la televiziunea de stat şi deci nu există ca forţă electorală.
Cine să salveze Moldova? Occidentul e departe, România e paralizată de propriile sale conflicte politice. Doar un miracol, eventual. Însă miracolele sunt apanajul retrospectiv al trubadurilor naţionali. Şi nu avem nici o garanţie că „a doua zi” aceştia vor mai avea un obiect al muncii.

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Leave a Reply