Interviu oferit Valentinei Tăzlăuanu, pentru revista Sud-Est Cultural, nr. 1/2009
- Dragă Vitalie Ciobanu, în unul din ultimele tale eseuri din Contrafort, ce are drept obiect de analiză o carte de Maria ÅžleahtiÅ£chi, scrii despre scriitorii optzeciÅŸti, cu care înÅ£eleg că te identifici, că sunt niÅŸte „intelectuali devotaÅ£i unor principii ÅŸi valoriâ€, „profesioniÅŸti ai gândirii pe cont propriuâ€. Crezi că este aceasta o calitate strict generaÅ£ionistă?
- Nu este o calitate strict generaÅ£ionistă – n-am cum să fac o asemenea afirmaÅ£ie – , dar ea se poate manifesta, mai pregnant, în anumite perioade istorice ÅŸi este exprimată, mai convingător, mai solidar, de un anumit contingent de oameni. Am spus asta despre optzeciÅŸti, pentru că în ebuliÅ£ia formării lor există, dacă vrei, „enzima†profesionalismului ÅŸi devotamentului pentru valori. Ei sunt o generaÅ£ie de tranziÅ£ie – oameni suficient de tineri pentru a nu fi făcut toate compromisurile posibile sub vechiul regim sovietic, ÅŸi suficient de „bătrâni†(sper să nu se supere congenerii mei pentru acest calificativ!), pentru a nu fi căzut în cinismul ÅŸi nepăsarea ignobilă a unora dintre cei care vin din urmă – mă refer la anumiÅ£i „nouăzeciÅŸti†şi „douămiiÅŸtiâ€, care ne înjură alături de „tribunii neamului†şi de corifeii lirici ai Securităţii, ÅŸi mai ÅŸi strecoară mizerii la adresa noastră în textele lor. Noi nu facem aÅŸa. Noi suntem, pur ÅŸi simplu, mai bine crescuÅ£i, mai bine educaÅ£i. Iartă-mi această declaraÅ£ie „arogantăâ€, dar prefer să-Å£i răspund direct, cum m-ai ÅŸi întrebat, dragă Valentina, fără a-mi flata neapărat promoÅ£ia literară, care posedă destul spirit (auto)critic ÅŸi bun-simÅ£, pentru a-ÅŸi chestiona, în fiecare zi, faptele ÅŸi scrisul. Datorăm această rigoare părinÅ£ilor noÅŸtri ÅŸi felului lor, demn, cu care au trecut prin niÅŸte vremuri atroce, în care puteai foarte uÅŸor să deraiezi, să devii o fiară sau un detracat. Åžtim să polemizăm, dar o facem la scenă deschisă, folosind argumente, nu injurii ÅŸi infamii, combatem ideile adversarilor noÅŸtri, nu răscolim în rufele lor murdare. Nu suntem „fiinÅ£e de tomberonâ€. ÃŽn acelaÅŸi timp, am o sinceră admiraÅ£ie pentru tineri ca Andrei CuÅŸco, Marcel Gherman, Alexandru Cosmescu, Oleg Bernaz sau Vitalie Sprânceană (evident, mai sunt ÅŸi alÅ£ii), care ÅŸi-au demonstrat deja seriozitatea ÅŸi pregătirea intelectuală, sensibilitatea, colegialitatea, felul deschis ÅŸi onest în raporturile cu ceilalÅ£i. Pe ei mizez, atunci când mă gândesc la viitorul culturii de performanţă în Basarabia, lor, acestor tineri, le voi acorda, întotdeauna, întregul meu sprijin ÅŸi întreaga simpatie.
Maria ÅžleahtiÅ£chi, despre care ai amintit, este un scriitor eminent, profesor ÅŸi decan al Facultăţii de Litere a Universităţii „Alecu Russoâ€, un om de o rară conÅŸtiinciozitate, acurateÅ£e ÅŸi rigoare profesională. De aceea, am găsit potrivit, în cronica pe care am consacrat-o cărÅ£ii ei, Cerc deschis. Literatura română din Basarabia în postcomunism (IaÅŸi, Ed. Timpul, 2008) să fac un comentariu adiÅ£ional, întrucât ea cumulează în mod exemplar cele mai bune calităţi ale generaÅ£iei noastre. Dacă intelectuali ca Maria ÅžleahtiÅ£chi ar ajunge în posturi de decizie politică ÅŸi instituÅ£ională în Moldova, sunt convins că am avansa mult mai repede spre civilizaÅ£ie ÅŸi democraÅ£ie.
- Ce principii şi ce valori a consacrat în viaţa noastră literară generaţia la care te referi şi cum s-au repercutat ele, din punctul tău de vedere, asupra vieţii literare?
- Seriozitatea, sinceritatea, spiritul critic, responsabilitatea, cultul pentru bibliotecă, preocuparea pentru stil, pasiunea lecturilor, empatia (capacitatea de a-l înţelege pe celălalt, de-a te pune în pielea lui), disponibilitatea pentru noutate, plăcerea şi dorinţa de dialog, toleranţa faţă de alte opinii – în măsura în care acestea se menţin în limitele civilităţii şi nu atentează la demnitatea şi la libertatea celuilalt. Din păcate, aceste calităţi, pe care le împărtăşesc, de bună seamă, şi confraţii noştri de alte vârste, nu au reuşit să determine modificări de substanţă ale peisajului nostru cultural, nu au inversat raporturile de forţă, pentru că – aşa cum se cunoaşte – impostura, bârfa, diversiunea şi subversiunea cu program, discreditarea şi delaţiunea s-au bucurat întotdeauna de mai mult succes decât discreţia şi buna-cuviinţă: au făcut spectacol, au recoltat prozeliţi.
Constat că nu poÅ£i face azi, nici măcar după 18 de ani de la dobândirea independenÅ£ei, o discuÅ£ie serioasă, bazată pe criterii de evaluare estetică, despre literatura basarabeană, cu reuÅŸitele dar ÅŸi cu numeroasele ei scăderi ÅŸi restanÅ£e, pentru că la noi totul este viciat, contaminat de politic, de „obiective naÅ£ionaleâ€, de proiecte identitare neîmplinite. Trăim, ca intelectuali, în Basarabia, o schizofrenie a situării, ne aflăm, concomitent, în epoci literare ÅŸi în sisteme mentale diferite – în „secolul†iluminismelor post-coloniale, din care nu reuÅŸim să ieÅŸim, agăţându-ne de acest retard ca de singura noastră raÅ£iune de a fi, ÅŸi într-o lume postmodernă ÅŸi globalizată, în care puterea se defineÅŸte tot mai mult prin ceea ce se americanii numesc „soft-powerâ€, adică forÅ£a culturii ÅŸi informaÅ£iei, o lume în care comunicarea este esenÅ£ială, iar ideile ÅŸi oamenii se de-teritorializează, tind spre o comuniune transnaÅ£ională, precum congregaÅ£iile savanÅ£ilor-călugări din Evul Mediu. SpaÅ£iile se comprimă ÅŸi devin mai transparente, angoasele mai subtile, ameninţările mai sofisticate, prezenÅ£a virtualului tot mai insinuantă în cadrele vieÅ£ii materiale. Or, la noi, ignoranÅ£a, conservatorismul, gregarismul, fetiÅŸizarea simbolurilor ÅŸi persoanelor menÅ£in comunitatea basarabeană în subdezvoltare (din acest punct de vedere, nici o deosebire între Lenin ÅŸi Åžtefan cel Mare! – modelul este acelaÅŸi, paternalist, în pofida semnificaÅ£iilor ce despart, tranÅŸant, aceste figuri ale trecutului), o fixează într-o postură infantilă, de eternă restanÅ£ieră a istoriei, sacrificând emanciparea individuală pe „altarul†comandamentelor colectiviste. ViaÅ£a literară a rămas în mare parte tributară acestor practici „tribale†– nu mă tem de acest cuvânt – anexa unor ritualuri de glorificare a mediocrităţii drapate în straie de salvatori naÅ£ionali. Atâta timp cât avem un regim comunist la putere, cu ororile ÅŸi abuzurile lui, atâta timp cât izolarea noastră politică faţă de Europa, faţă de Occident, persistă, resentimentele faţă de cei de altă orientare estetică ÅŸi ideologică, în interiorul breslei scriitoriceÅŸti, ÅŸi mai ales în zona „nebuloasei†patriotarde, îşi vor menÅ£ine combustia. Dacă nu ai inamici, e musai să Å£i-i fabrici, inamicii sunt mult mai utili decât prietenii, când e vorba să-Å£i legitimezi propria impostură.
În pofida acestor ostilităţi şi suspiciuni, care ne însoţesc de când ne ştim, e cert că am reuşit să spargem monotonia peisajului. Să oferim senzaţia de pluralism, de repere alternative, de normalitate literară celor ce vin după noi. Oamenii trebuie să aibă de unde alege. Diversitatea este semnul sănătăţii culturale.
- Se întrezăreşte o continuitate între promoţiile literare sau evoluţia literaturii de la noi n-a ieşit încă de sub semnul rupturii şi al discontinuităţii?
- Ca să nu mai deplângem faliile, ar trebui mai întâi să stabilim un lucru: continuitate cu cine, ruptură în raport cu ce „moÅŸtenireâ€? Cu neosămănătorismul lui Druţă? Cu proletcultismul lui Lupan? Cu „invocaÅ£iile†metafizice ale doamnei Lari? Ce tradiÅ£ii trebuie să prezervăm? De dragul cui? CreaÅ£ia este o chestiune strict individuală. Ea nu poate fi raÅ£ionalizată, cum odinioară satele lui CeauÅŸescu, sau cum se vroiau condeierii încolonaÅ£i sub stindardul „literaturii sovietice moldoveneÅŸtiâ€. Scriitorul e un solitar, un luptător pe cont propriu. El poate apărea ca un „legatar†al nu ÅŸtiu cărui maestru sau curent literar, dar poate fi ÅŸi un iconoclast, un anarhist, un ipochimen funciarmente neîncadrabil, îşi poate exhiba originalitatea (dacă o are) fără nici o opreliÅŸte, cu deplină justificare ontologică. E treaba lui cum se raportează la contextul de ieri, la contextul de mâine. Singurul criteriu este valoarea.
Dacă Å£inem la literatura căreia îi aparÅ£inem, dacă există o continuitate de recuperat, aceasta este ÅŸcoala literară interbelică, dar nu neapărat cea de filiaÅ£ie basarabeană – una destul de regionalist-periferică ÅŸi între cele două războaie –, ci cu oamenii ÅŸi operele care au definit noul, într-o provincie căreia nu i s-a permis să evolueze „rizomaticâ€, care n-a apucat să-ÅŸi consume, firesc, etapele maturităţii. Continuitatea cu evoluÅ£ia posibilă a unei culturi, care a fost deviată, deturnată, mutilată de o istorie teroristă. Ar trebui, de pildă, să aruncăm niÅŸte punÅ£i către psihologismul ÅŸi urbanismul lui Camil Petrescu, dacă vorbim de roman. ÃŽnspre realismul social al lui Rebreanu. M-aÅŸ bucura mult dacă ar răsări ÅŸi pe plaiurile noastre o Hortensia Papadat-Bengescu, în stare să tematizeze „vocile interioare†ale personajelor, să sape caractere-efigii ale epocii post-comuniste în Basarabia: belferul făcut pe puncte; securistul scăpătat, căutându-ÅŸi o întrebuinÅ£are „capitalistăâ€; aparatcikul reciclat în luptător anticomunist ÅŸi viceversa (dispunem de ambele ipostaze); studentul narcoman; gospodina consumatoare de telenovele; vameÅŸul corupt; jurnalistul venal ÅŸi trădător; veteranul de război – jucător de table sâmbătă-seara ÅŸi purtător de tinichele de ziua „eroului sovietic eliberatorâ€; traficantul de carne vie spre Istanbul ÅŸi Kosovo; băieÅ£ii de bani-gata, stâlpi ai barurilor de noapte ÅŸi amatori de curse automobilistice nocturne pe ÅŸoseaua de centură; muncitorul-gastarbaiter; adolescentul cyber, autist ÅŸi internaut ÅŸ.a.m.d. AÅŸ lua-o ca pe un semn de prosperitate burgheză, dacă aÅŸ vedea pe tarabe romane poliÅ£iste de autori basarabeni, comparabile cu cele mai bune modele ale genului, documentare scriptice, cărÅ£i frumoase, pasionante pentru copii ÅŸi adolescenÅ£i, biografii ale oamenilor celebri scrise cu har, sau chiar literatură-roz pentru domniÅŸoare îndrăgostite ÅŸi „îndreptare†romanÅ£ate, spre deliciul/consolarea bărbaÅ£ilor ajunÅŸi la „criza vârstei a douaâ€. Trebuie să ne dezvoltăm piaÅ£a de carte, să avem marfă pentru toate gusturile. Să refacem Å£esuturile culturale ÅŸi societale rupte brutal acum circa 60 de ani, în 1940 ÅŸi în 1944, augmentându-le, fireÅŸte, cu elemente ale civilizaÅ£iei contemporane. Iată continuitatea pe care mi-o doresc, în viaţă ÅŸi în literatură.
- Ce împiedică, în opinia ta, ascensiunea literaturii noastre? Există ea ca mişcare? Are ea o miză clară? Cât de sus îşi poate permite să ţintească, pornind de la nivelul la care se află astăzi?
- ÃŽntrebarea pe care mi-o pui comportă două aspecte: unul intrinsec, care Å£ine de „metabolismul†ei intern, de orizontul estetic, ÅŸi altul de ordin instituÅ£ional, legat de promovarea ÅŸi afirmarea literaturii în faÅ£a publicului basarabean, în România ÅŸi în străinătate. La primul capitol, cred că este mai puÅ£in de vorbit ÅŸi mai mult de făcut. Avem o experienţă istorică în secolul XX – un capital tragic ce a rămas, după părerea mea, aproape complet ignorat de scriitorii noÅŸtri. Aici BeÅŸleagă, Saka, Busuioc (din păcate, Vasilache ne-a părăsit anul trecut), sunt singurii din „vechea gardăâ€, care îl chestionează din punct de vedere artistic, rămânând activi prin cărÅ£ile scoase sau aflate în pregătire. Datoria generaÅ£iei lor este să mărturisească, să-ÅŸi scoată viscerele la vedere (scuză-mi expresia prea… naturalistă), oricât de neplăcută ÅŸi dureroasă ar fi această operaÅ£iune – este un act de introspecÅ£ie ÅŸi purgaÅ£ie morală de care avem neapărată nevoie, spre învăţătură de minte. Literatura tinerilor (sau „mai puÅ£in tinerilor†– asta ca să-i liniÅŸtesc pe unii confraÅ£i, care ne numără, obsesiv, inelele vârstei, uitând să-ÅŸi sistematizeze ridurile propriei conÅŸtiinÅ£e încărcate) are nevoie de adâncime psihologică, de anvergură filozofică ÅŸi existenÅ£ială, de echipament teoretic. De reÅ£inut, în această ordine de idei – apropo de minoratul mizelor în scrisul autorilor mai recenÅ£i – polemica pe care a declanÅŸat-o Paul Cernat cu articolul său, „Puncte din oficiu pentru literatura tânără†(Observator cultural, nr. 437, din 21 august 2008, ÅŸi nr. 439, din 4 septembrie 2008), cu verdicte ÅŸi conjecturi ce mi se par aplicabile ÅŸi ultimelor promoÅ£ii literare de dincoace de Prut. Cred că ar trebui să Å£intim mai sus, să încercăm să scăpăm de complexe provinciale ÅŸi să ne punem cu burta pe carte – e valabil pentru toată lumea, nu mă exclud deloc din această ecuaÅ£ie. ÃŽnainte de a scrie bine, ar trebui să învăţăm să citim bine, să asimilăm cultura română ÅŸi universală, să însuÅŸim noile limbaje ÅŸi tehnologii. Åži să mai aruncăm o privire la polonezi, cehi, baltici, unguri, bulgari, dar ÅŸi la germani (vesticii cei mai estici!), să vedem cum ei îşi sublimează literar patimile tranziÅ£iei, traumele istoriei recente.
ÃŽn ce priveÅŸte afirmarea literaturii basarabene, lucrurile stau cu totul deplorabil. Ca să te ia cineva în seamă, pe lângă talent propriu, trebuie să mai vii cu o Å£ară „în spateâ€, una care să spună ceva editorilor străini, sau cel puÅ£in să se lase localizată pe hartă. Or, aici, suntem într-un uriaÅŸ, abisal handicap faţă de alÅ£i est-europeni. Măcar bieloruÅŸii au parte de o dictatură cu mai multă publicitate. Nu mai zic de genocidul din fosta Iugoslavie care a propulsat pe scena europeană o pletoră de sârbi, croaÅ£i, sloveni, macedoneni ÅŸi bosniaci talentaÅ£i (un exemplu: Å£ara invitată la ediÅ£ia de anul trecut a Târgului de Carte de la Leipzig a fost CroaÅ£ia, care s-a prezentat cu circa 40 de autori, în carne ÅŸi oase ÅŸi, bineînÅ£eles, prin cărÅ£i traduse în limbi de mare circulaÅ£ie). Cine a auzit de Moldova? La noi totul e meschin, derizoriu, consumat la foc încet – ÅŸi binele ÅŸi răul. Evident că nu-mi doresc genul de „faimă sângeroasă†de care am pomenit mai devreme, doamne păzeÅŸte!, ci o prezenţă mai consistentă ca spaÅ£iu cultural în atenÅ£ia lumii civilizate. Numai că până nu vom consuma niÅŸte etape, acasă la noi, n-avem cum să fim mai bine reperaÅ£i pe harta Europei. Iar acasă, principala piedică o reprezintă actualul regim anticultural ÅŸi antieuropean din Republica Moldova, cel care blochează libertatea de exprimare, inclusiv la televiziunea publică (unde au dispărut complet emisiunile culturale), ÅŸi lipsa unor politici moderne, transparente ÅŸi echitabile de susÅ£inere ÅŸi promovare a culturii naÅ£ionale. Atâta timp cât vom avea „două†culturi în Moldova, „două†limbi de stat – româna ÅŸi „moldoveneasca†– , „două†entităţi autohtone – majoritatea „moldoveanㆺi „minoritatea†română – afirmarea literaturii noastre rămâne exclusiv pe seama actanÅ£ilor ei, a uniunilor de creaÅ£ie (dacă sunt în stare să facă ceva) ÅŸi a… statului român, prin programele sale specifice.
Până la schimbările de nivel „macroâ€, în Basarabia, vom încerca să ne aducem o contribuie la promovarea externă a scriitorilor noÅŸtri prin editarea unui Almanah de literatură română din Republica Moldova, în limbile engleză, germană ÅŸi franceză – un proiect pe care îl vom realiza sub egida PEN Clubului, până la sfârÅŸitul acestui an.
Fundamental este să restabilim legătura cu publicul nostru din Moldova. Tragica moarte a lui Grigore Vieru, valul de durere şi compasiune pe care l-a provocat acest trist eveniment – am văzut cu toţii – a golit de cărţile poetului rafturile librăriilor din Chişinău. N-ar trebui să aşteptăm ca doar o asemenea macabră „publicitate†să-i apropie pe moldoveni de literatura naţională, ci să facem ceva cât mai suntem în viaţă.
- Zilele astea am citit într-un ziar încă un comentariu veninos, dar, nu ÅŸtiu cum, veninos în sine, vizavi de – ca să folosesc o expresie eufemistică – cosmopolitismul expres ÅŸi, bineînÅ£eles, profund detestabil, al unor „rătăciÅ£iâ€, care-ÅŸi reneagă obârÅŸia ÅŸi se pretind altceva decât sunt în realitate. Cât crezi că va mai dura această paranoia cu identitatea ameninÅ£ată dintr-o parte ÅŸi din alta, pe care n-o ameninţă nimeni de fapt? O ai, Å£i-o asumi, eÅŸti conÅŸtient de ea sau bâjbâi prin proximitate. De-a lungul anilor, s-a scris mult despre această chestiune…
- Sunt acuzaÅ£ii absurde ÅŸi răuvoitoare. Trebuie să distingem între problemele reale, pe care le are limba română ÅŸi afirmarea identităţii româneÅŸti în Basarabia, sub tăiÅŸul politicilor revanÅŸarde ale comuniÅŸtilor ÅŸi al influenÅ£ei mediatice ÅŸi economice a Rusiei, ÅŸi… obiectul indignării pe care am sesizat-o în întrebarea ta, adică specularea, parazitarea acestei chestiuni de către o seamă de „patrioÅ£i de serviciuâ€, la care am mai făcut referire, persoane specializate în stoarcerea de sinecuri pe seama ideii naÅ£ionale.
Intelectualii „cosmopoliÅ£i†sau „europeniÅŸti†au ajuns Å£inta unor aversiuni revărsate din direcÅ£ii diametral opuse. Unii ne consideră „duÅŸmani ai statalităţiiâ€, alÅ£ii ne măsoară craniul (metaforic vorbind) după un anumit calapod, decretat ca fiind „etalonul†românismului. Un formator de opinie, îmi aduc aminte, făcea o dată portretul-robot al preÅŸedintelui Republicii Moldova. El trebuia să fie neapărat alb, creÅŸtin, român etnic pur-sânge, căsătorit ÅŸi monogam, cunoscător al tradiÅ£iilor, să vină devreme acasă ÅŸ.a.m.d. Alt „director de conÅŸtiinţă†de la ChiÅŸinău număra celulele bolnave din organismul copiilor rezultaÅ£i din cupluri mixte, prezentând o statistică halucinantă, potrivit căreia progeniturile „impure†furnizează cel mai mare număr de detracaÅ£i, criminali, handicapaÅ£i fizic ÅŸi mintal puÅŸcăriilor ÅŸi spitalelor de psihiatrie… A fost o „muniÅ£ie†extraordinară pentru presa ÅŸi autorităţile comuniste, care au trimis chiar o plângere la Consiliul Europei, acuzându-l pe autorul acelui articol (două de fapt) de atitudini rasiste. A pune semnul egalităţii între cosmopolitismul cultural – care înseamnă deschidere către lumea exterioară (apanajul spiritelor libere!), nicidecum renegarea propriei identităţi naÅ£ionale – ÅŸi internaÅ£ionalismul comunist este fie semnul unei prostii iremediabile, fie o diversiune cu scopuri ÅŸi efecte atent calculate.
- Colegii de la revista Viaţa Românească mi-au adresat câteva întrebări ale unei anchete legate de orientarea europeană a Moldovei, preluând tema dintr-un articol al tău din Contrafort. Ei bine, ceea ce la tine suna ca o afirmaţie, în ancheta respectivă este pus sub semnul întrebării. Pare că scepticismul în ce ne priveşte este cvasigeneral…
- Cât de justificat este acest scepticism ne vor arăta rezultatele apropiatelor alegeri parlamentare. Există şanse mari, din păcate, ca scrutinul din 5 aprilie să nu reflecte adevăratele stări de spirit din Moldova, din cauza multiplelor obstacole ridicate de autorităţi în faţa partidelor democratice şi a cetăţenilor, cu precădere a celor aflaţi în străinătate, care vor fi împiedicaţi să voteze.
ÃŽn Moldova, ideea de Europa este indestructibil legată de identitatea românească din motive evidente. Europenitatea înseamnă libertate ÅŸi dezvoltare. Or, nu poÅ£i fi nici liber ÅŸi nici evolua intelectual într-un stat care se revendică de la niÅŸte „părinÅ£i fondatori†ca Ribbentrop ÅŸi Molotov. Suntem europeni, pentru că suntem români, vorbim o limbă care este una dintre cele 27 de limbi oficiale ale Uniunii Europene. O asemenea autoidentificare este aplaudată ÅŸi susÅ£inută de Europa, chiar dacă unii oaspeÅ£i de-ai noÅŸtri, mai puÅ£in informaÅ£i, din Occident, încă mai cad în plasa „multiculturalistăâ€, pe care o speculează moldoveniÅŸtii de extracÅ£ie mai nouă, încercând să-ÅŸi camufleze stalinismul rezidual prin fraze ajustate la cerinÅ£ele zilei, din acelea cu privire la „dreptul individului ÅŸi al comunităţii la autodefinireâ€. Pe de altă parte, trebuie să recunoaÅŸtem: identitatea românească nu mai poate fi „îngheÅ£ată†în datele secolului XIX, nu poate fi redusă la aserÅ£iunea: „suntem români ÅŸi punctum†– sentinţă valabilă în condiÅ£iile unui regim de ocupaÅ£ie străină. Azi, suntem români ÅŸi… încă ceva pe deasupra (dar nu mai puÅ£in de-atât!). Cred că descoperirea acestei noi particularităţi pe care o aduce lumea modernă identităţii noastre „clasiceâ€, explorarea acestei „valori adăugateâ€, iscată graÅ£ie procesului de integrare europeană, reprezintă, pentru noi, românii – indiferent de ce parte a Prutului am trăi – marea provocare a viitorului.
ÃŽn politica internă, soluÅ£ia este să pledăm pentru drepturi civice, pentru demnitate umană, pluralism, democraÅ£ie, justiÅ£ie, echitate ÅŸi adevăr, nu să săpăm noi linii de demarcaÅ£ie, zgândărind, la nesfârÅŸit, rănile istoriei. Doar aÅŸa nimeni nu se va mai simÅ£i ameninÅ£at în Moldova – nici majoritatea românească, nici minorităţile alogene. AÅŸ mai adăuga ceva, pentru „hrana†sentimentelor noastre naÅ£ionale. Avem cu toÅ£ii în inimă harta României Mari, conturul ideal al naÅ£iunii române. Toponime ca CernăuÅ£i, Hotin, HerÅ£a, Cetatea Albă, Chilia continuă să vibreze în sufletul nostru, iar politicele de asimilare, pe care le suportă conaÅ£ionalii noÅŸtri din aceste regiuni, ne umplu de revoltă ÅŸi indignare. TotuÅŸi, s-a văzut ÅŸi în cazul procesului de la Haga, privind delimitarea platoului continental al Mării Negre din jurul Insulei Åžerpilor, o zonă disputată pe care România a câştigat-o în proporÅ£ie de 80 la sută – este, am putea spune, prima noastră recuperare teritorială după cel de-al doilea război mondial! – că singura soluÅ£ie valabilă pentru susÅ£inerea intereselor naÅ£ionale este să apelăm la organismele europene, să utilizăm instrumentele juridice pe care ni le rezervă dreptul internaÅ£ional ÅŸi convenÅ£iile în materie de drepturi ale omului. Demonizarea Ucrainei nu are cum să ajute cauza românilor din nordul Bucovinei ÅŸi din sudul Basarabiei. Numai existenÅ£a unui regim democratic ÅŸi pro-occidental la Kiev va menÅ£ine deschise ÅŸansele unei emancipări a românilor din Ucraina. Este preferabil ca Å£ara-vecină să fie atrasă în interiorul Europei instituÅ£ionale, unde va putea fi chestionată în conformitate cu exigenÅ£ele acestei comunităţi, nu să rămână în afara ei, unde ar cădea pradă anarhiei ÅŸi proiectelor de expansiune geopolitică ale Rusiei. Pentru că moÅŸtenim consecinÅ£ele celui de-al doilea război mondial, pe care, aÅŸa cum se ÅŸtie, l-am pierdut. Ne-am născut, ne-am ales cu această moÅŸtenire, n-avem ce face, trebuie să o gestionăm cumva. Nu putem înlătura o nedreptate istorică printr-un alt ordin: „OstaÅŸi români, treceÅ£i Prutul!â€. Dar o putem „îmblânziâ€, cicatriza, neutraliza în efectele ei maligne, păstrând vie memoria acelor locuri, acelui patrimoniu naÅ£ional, ÅŸi făcând ceva concret pentru propăşirea culturală a românilor din Ucraina. Avem nevoie de un dialog cu Kievul ÅŸi deschiderea recentă a unui Institut Cultural Român în acest oraÅŸ, cu o preconizată filială, mai mică, la CernăuÅ£i, oferă premise încurajatoare în această privinţă. Exemplul reconcilierii franco-germane mi se pare un foarte bun exemplu de urmat în relaÅ£iile cu Ucraina, mai ales că aceeaÅŸi experienţă a fost asumată deja de BucureÅŸti în raporturile cu Budapesta. Două teritorii disputate – Alsacia ÅŸi Lorena – sunt, azi, niÅŸte mostre de convieÅ£uire ÅŸi respect reciproc între două naÅ£iuni în trecut învrăjbite, încât pentru oamenii de acolo nici nu mai contează de ce parte a frontierei locuiesc, în FranÅ£a sau în Germania, pentru că frontiera însăşi a devenit o ficÅ£iune, o convenÅ£ie administrativă, necesară, de pildă, unei mai riguroase colectări a taxelor ÅŸi atât.
CernăuÅ£ii au o bogată tradiÅ£ie mittel-europeană, e un oraÅŸ aflat la răscrucea a trei civilizaÅ£ii: română, slavă ÅŸi austro-germană. Oficializarea unui statut de „porto-francoâ€, din punct de vedere cultural, prin implantarea unor instituÅ£ii europene ÅŸi redescoperirea vechilor tradiÅ£ii, „chezaro-crăieÅŸtiâ€, de toleranţă ÅŸi colaborare interetnică, ar fi o mare ÅŸansă, un „balon de oxigen†pentru românii din acest frumos oraÅŸ, atât de drag sufletului nostru. Å¢i se pare o utopie?
- Ai în exterior o vizibilitate neobişnuită pentru un scriitor din Moldova, eşti invitat frecvent la diverse reuniuni, conferinţe, foruri internaţionale, nu neapărat culturale. Te simţi reprezentând o ţară, cu multele ei probleme, chiar dacă această „ţară†nu prea ţine să fie reprezentată de intelectuali?
- Mă reprezint în primul rând pe mine, ca scriitor, dar ÅŸi locul de unde vin – cultura română ÅŸi această „debara†a ei vitregită, Basarabia. M-am gândit de multe ori cât de mult contează cine pleacă, cine participă, în numele Moldovei, pe la diversele reuniuni ÅŸi foruri internaÅ£ionale, ce discurs îşi pune în „valizăâ€. Este esenÅ£ial ca aceÅŸti purtători de mesaj să fie oameni competenÅ£i ÅŸi integri, care nu au probleme cu limba ÅŸi naÅ£ionalitatea lor. Un individ mutilat în spirit sovietic va induce o percepÅ£ie distorsionată asupra ţării lui. ÃŽn asemenea cazuri, cu care m-am confruntat ÅŸi eu, este indicat să apelezi nu doar la argumentul istoric ÅŸi identitar, ci ÅŸi la dovezi de ordin politic ÅŸi instituÅ£ional, mai pe înÅ£elesul unui occidental, dovezi mai puÅ£in controversabile, mai ferite de interpretări eronate. Un regim politic care violează libertatea de exprimare ÅŸi drepturile constituÅ£ionale ale propriilor cetăţeni nu poate fi crezut în pretenÅ£iile lui de „independenţㆺi „statalitateâ€. Adevărul nu are nevoie de îngrădirea altor puncte de vedere pentru a se afirma. O minciună însă – da, ÅŸi încă de o cenzură cât mai aspră!
Deplasările mele în străinătate sunt de scurtă durată, dar mi-aÅŸ dori un sejur mai prelung în Occident, de pildă, în Statele Unite, în Italia sau în Marea Britanie – pentru a-mi perfecÅ£iona cunoÅŸtinÅ£ele de limbi străine, pentru a cunoaÅŸte lucruri pe care altfel, doar prin „călătorii imaginareâ€, n-ai cum să le stăpâneÅŸti. ÃŽn acelaÅŸi timp, cred că am depăşit o anumită „frenezie a plecăriiâ€, de care eram bântuit acum 10 ani, de exemplu. ÃŽn mine se dă mereu o luptă între datorie – faţă de familie, părinÅ£i, faţă de oamenii de aici – ÅŸi tentaÅ£ia cosmopolită, faţă de dorinÅ£a de a-mi lua zborul spre alte zări, cum fac atâţia basarabeni. Nu am ambiÅ£ii excesive de afirmare internaÅ£ională, de care văd că sunt obsedaÅ£i unii confraÅ£i mai tineri din România –, sunt calm, lucid, contemplu agitaÅ£ia lor cu un soi de resemnare ironică. Tot ce-mi doresc este să-mi desăvârÅŸesc traseul personal, ca scriitor, să mă cunosc pe mine însumi – da, oricât de banal ar suna! –, să acumulez experienÅ£e inedite, să vizitez oraÅŸe ce mi-ar stimula inspiraÅ£ia, să trăiesc, pe viu, „istorii†şi „întâmplări†utile, ca materie primă, viitoarelor mele cărÅ£i. Inevitabil, mai devreme sau mai târziu, îţi vei pune problema: la ce bun, unde vrei să ajungi, alegând un drum sau altul, cât de importante sunt aceste lucruri pentru tine? Nu poÅ£i avea acces instantaneu, ca printr-un fel de iluminare, la aceste răspunsuri: le câştigi ca pe niÅŸte trofee, căutând. „Omul care caut㆖ este sintagma la care Å£in. Mi-ar plăcea să mi se potrivească.
- Ai debutat cu un roman, după care au urmat trei cărţi de eseu, ca să nu mai amintesc de jurnalul pe care l-ai scris „în dialog†cu Vasile Gârneţ. Este astăzi mai puternică pentru tine tentaţia discursului eseistic, analitic, conceptualizat decât cea a ficţiunii? Sau continui să faci şi proză?
- Azi trăiesc o mult mai puternică tentaÅ£ie a prozei, a literaturii de ficÅ£iune… prea îndelung reprimată. DeÅŸi recunosc că chiar ÅŸi atunci când scriu proză „derapez†spre reflexivitate, spre zona scrisului eseistic, descriptiv. Prefer mai degrabă contemplaÅ£ia acÅ£iunii, „despicatul firului în patru†şi incursiunea psihologizantă hagiografiei, subiectelor în care „ceva se întâmplăâ€. TotuÅŸi, oricât ai insista pe explorarea pasionantă a detaliului de atmosferă sau pe deambulări psihanalitice, proza este o convenÅ£ie narativă, una în care, în primul rând, „ceva se întâmplăâ€; îmi fac, evident, ca oricine, un „plan de lucruâ€, dar, în acelaÅŸi timp „mă răzbun†pe acest dat al prozei – acÅ£iunea – preferând să descopăr din mers meandrele acestui parcurs, îmi place să mă las purtat în larg, să fac surfing pe valul intuiÅ£ilor momentane, să decapez lucrurile încă nenumite, care se împotrivesc formulării, care ezită să capete un corp finit, să abdice într-o sintaxă controlată. Pentru că există o rezistenţă a cuvintelor, o teribilă rezistenţă – orice scriitor adevărat a simÅ£it-o! O poÅ£i frânge doar muncind, din sudoarea frunÅ£ii, ca un agricultor conÅŸtiincios pe ogorul lui, e un dar hărăzit doar celor harnici ÅŸi încăpăţânaÅ£i. O recompensă, nu un privilegiu.
- Ai autori după care te ghidezi în scrisul tău? Care este modelul tău de scriitor?
- Am mai multe modele literare. Am făcut asemenea liste nu o dată ÅŸi nu vreau să mă repet. Voi rosti doar un nume: José Ortega y Gasset, „filozoful temperamentalâ€, a cărui dicÅ£iune a ideilor mă fascinează. Citesc 5-10 cărÅ£i concomitent – ca mulÅ£i dintre noi – mi-e necaz că nu reuÅŸesc să Å£in pasul cu ritmul apariÅ£iilor editoriale care mă interesează. Dacă e să vorbesc de scriitură, pot spune că am evoluat de la vag spre explicit, de la fraza sufocată de subordonate, la o tăietură mai sobră, „croită†pe măsura gândului: chiar surâd când îi văd pe unii confraÅ£i cheltuind bunătate de muniÅ£ie, de tropi ÅŸi locuÅ£iuni verbale iscusite, lucrate ca niÅŸte tipsii de Samarkand, doar pentru a ne oferi o sumă de platitudini. Cred, de fapt am ferma convingere, că orice idee, orice senzaÅ£ie, impresie, chiar ÅŸi „iluminare mistică†(deÅŸi nu am trăit-o ÅŸi ar trebui, probabil, să fiu mai prudent…) poate fi exprimată într-un limbaj limpede, inteligibil. Nu-mi plac excrescenÅ£ele, asperităţile, nedesăvârÅŸirea formală a unui text. E ca o lingură cioplită pe jumătate. PoÅ£i cel mult mesteca cu ea mămăliga în ceaun – o spun, na, ca să mă dau ÅŸi eu mai autohtonist! – dar n-o vei expune într-un târg al meÅŸterilor populari cu blazon, meÅŸteri coborâtori, cum se spune, din tată-n fiu. Numai dacă nu urmăreÅŸti în mod deliberat încifrarea mesajului, din raÅ£iuni estetice sau extra-literare. Åži am mai învăţat un dicton: să nu scrii mult, ci să scrii bine, vorbesc în sensul proporÅ£iilor, al pertinenÅ£ei, al frânei indispensabile. Să-Å£i acoperi intenÅ£ia cu un minim necesar de cuvinte, să fii sever cu tine însuÅ£i, să nu laÅŸi în urmă senzaÅ£ia de rarefiere, de rostire gratuită, de „maţ†întins (ÅŸi subÅ£iat). Valoarea, câtă e, va fi rezultatul acestor „măsurători†arpentoriale.
- Teoreticienii şi istoricii literari de azi induc adesea ideea că toate cărţile se referă de fapt la alte cărţi mari, scrise mai înainte. Pe de altă parte, primul criteriu (şi, probabil, cel mai important) în evaluarea unei lucrări literare rămâne deocamdată noutatea, originalitatea ei. Ce părere ai despre validitatea acestor atitudini, care nu se contrazic complet, dar lasă loc pentru destulă ambiguitate?
- O părere foarte bună!… Glumesc. E sigur că literatura se naÅŸte din literatură. Nu se poate altfel. Pentru că scrisul literar nu e un fenomen „naturalâ€, ca să spun aÅŸa, ci o perversiune culturală; dacă vrei, un „viciu†dobândit pe parcurs. DeÅŸi unii ar putea să mă contrazică, aducând puÅ£in „darwinism†în această discuÅ£ie. ÃŽn sensul că de la sunetele dezarticulate ale omului primitiv ÅŸi până la fugile lui Bach, fiinÅ£a umană nu a făcut altceva decât să evolueze. Istoria unor tradiÅ£ii scrise ÅŸi genuri literare susÅ£ine aceeaÅŸi teorie a evoluÅ£iei, a devenirii de la mai simplu ÅŸi mai frust către forme ÅŸi ornamente tot mai sofisticate. ÃŽn acelaÅŸi timp, dacă am lua doi fraÅ£i gemeni, cu date genetice echivalente, ÅŸi i-am educa în mod diferit, dacă i-am Å£ine, mai mulÅ£i ani, în medii ostile unul altuia, cum sunt, de pildă, biblioteca ÅŸi cazarma – niÅŸte „locaÅ£iiâ€, nu-i aÅŸa, prin excelenţă antagonice! –, e sigur că aceÅŸti doi gemeni nu s-ar mai recunoaÅŸte când s-ar revedea, li s-ar schimba până ÅŸi trăsăturile feÅ£ei: va fi un fel de reverenţă a fiziologicului în faÅ£a culturii. Iar dacă, în calitatea noastră de intelectuali (nu de „sergenÅ£iâ€!, vezi bine) suntem niÅŸte „animale culturaleâ€, atunci, ca scriitori, suntem în bună măsură niÅŸte „fiinÅ£e de hârtieâ€, niÅŸte artefacte plămădite artizanal. Meseria scrisului se învaţă citind. Citindu-i pe alÅ£ii. Borges are niÅŸte consideraÅ£ii superbe pe această temă, a lumii ca bibliotecă ÅŸi a scribului ca „şobolan†al acesteia.
Dacă vorbim totuÅŸi despre originalitate ÅŸi valoare, în cazul unui autor, este pentru că lecturile sale nu-i ÅŸtirbesc inocenÅ£a spirituală, ci i-o amplifică, i-o consolidează printr-o alchimie pe care nu o putem pătrunde, îi percepem „caratele†scrisului în virtutea propriei noastre formaÅ£ii de „animale culturaleâ€. Fiecare experienţă este unică, fiecare carte – chiar dacă aceeaÅŸi carte – rezonează în mod diferit în mintea ÅŸi în sufletul unui cititor, fie el scriitor sau nu, antrenând senzaÅ£ii, impresii ÅŸi amintiri distincte unele de altele. Dacă mai vrei o explicaÅ£ie, iat-o: detectăm originalitatea ÅŸi dintr-un fel de infirmitate a receptării. Da, am spus „o infirmitate a receptăriiâ€, nu e un paradox. Pentru că nu avem la dispoziÅ£ie, în fiecare clipă ÅŸi integral, oricât de docÅ£i am fi, în momentul evaluării unui text literar, întregul volum de referinÅ£e, surse, pretexte ÅŸi stimuli care au generat/inspirat acel text. De aceea, după părerea mea, mai corect din punct de vedere tehnic este să vorbim despre „cărÅ£iâ€, nu despre „autoriâ€. O carte este o construcÅ£ie finită, chiar dacă adesea o construcÅ£ie vagă în ce priveÅŸte „materialele†folosite, pe când un autor… Un autor este impredictibil prin excelenţă. Este indefinibilul, incomprehensibilul substantivizat, încarnat într-o făptură biologic provizorie – iată marea enigmă. Niciodată „citit†până la capăt, niciodată epuizat prin definiÅ£ii critice…
Dar să ştii, Valentina, că situaţia nu e chiar atât de disperată. Am găsit eu ac şi de cojocul autorului. Soluţia e chiar sub nasul nostru, e vorba de condiţia lui, de esenţa relaţională a acestuia. Un autor nu există în afara cărţilor pe care le-a scris, doar în această calitate îl putem judeca, şi pentru că el ştie asta, superioritatea lui este de fapt iluzorie, iar imensitatea ontologică pe care o încarnează ca persoană – un pariu care nu ne priveşte.
- Unii critici consideră că pentru a nu greşi prea mult în judecăţile lor de valoare este preferabil să păstrezi o rezervă prudentă sau să respingi o carte decât să gafezi enorm, elogiind-o. Tu ce alegi să faci când scrii o cronică literară?
- ÃŽn calitate de cronicar la o revistă literară sunt mai degrabă un om de echipă decât un cavaler rătăcitor, nu scriu despre oricine, urmez în general o strategie redacÅ£ională. Cu alte cuvinte, ÅŸtiu deja, în linii mari, cum voi scrie despre o anumită carte, sunt predeterminat în opinia mea, în primul rând, de cronicile ÅŸi ecourile apărute până atunci – că-mi place sau nu, sunt prins, alături de toată lumea care citeÅŸte, în interiorul cercurilor concentrice ale receptării. Nu pentru că i-aÅŸ aÅŸtepta, prudent, pe alÅ£ii să se pronunÅ£e înaintea mea, explicaÅ£ia e mult mai „neutrăâ€: ritmul de apariÅ£ie al Contrafortului. FuncÅ£ionez după acest metronom. La un săptămânal, presupun că aÅŸ călca pe un teren minat în ce priveÅŸte judecata de întâmpinare. Viteza de reacÅ£ie la o rubrică săptămânală e mult mai mare ÅŸi riscurile de a greÅŸi, din grabă, din superficialitate, cresc exponenÅ£ial. Ca atitudine, prefer să aleg partea valabilă a unei cărÅ£i, să încurajez un autor, pe cât îmi permite el, nu să-mi demonstrez superioritatea faţă de ceea ce este, adesea, investiÅ£ia maximă de suflet ÅŸi efort intelectual a cuiva. A-Å£i da cu părerea este mai uÅŸor decât a te lăsa tu însuÅ£i devorat la festinul cârcotaÅŸilor – nu uit niciodată acest lucru. Mai ales că în meseria noastră, ÅŸtii ÅŸi tu, rolurile sunt interÅŸanjabile.
Pe de altă parte, cărţile se scriu pentru a fi citite, altfel ar rămâne în sertare. Autorii nu ne pot pretinde să-i flatăm sau să-i menajăm tot timpul – din amiciţie, pentru că soţiile noastre schimbă reţete culinare la telefon, iar copii ne frecventează aceeaşi şcoală etc., etc. –, cum se întâmplă într-un mediu provincial ca al nostru, când toată lumea ştie pe toată lumea şi ai şanse să dai nas în nas cu „clientul†tău la orice colţ de stradă. Există o demnitate a criticii literare, ce trebuie respectată. Vorba ceea: adevărul mai presus de toate, chiar dacă în literatură, adevărurile sunt mereu subiective şi parţiale. Dacă nu ar fi aşa, ar trebui să închidem prăvălia şi să ne călugărim, ca să avem acces la adevărul absolut, unde dialogul încetează. Despre un bun public – cum este cartea pe un raft de librărie – am dreptul să spun orice, cu singura exigenţă de a nu jigni autorul ca persoană, pentru că nu mi-ar plăcea să păţesc acelaşi lucru (apropo de empatie!).
Criticul literar, chiar dacă mai supără, este până la urmă un „rău necesarâ€. Imaginează-Å£i că nu s-ar mai scrie deloc despre cărÅ£i, că cititorii n-ar avea nici un ghid de interpretare, că n-ar ÅŸti unde să încadreze cartea respectivă – la valoare sau la impostură –: ce s-ar întâmpla? Am avea o invazie a celor nechemaÅ£i ÅŸi o degradare rapidă a gustului public. Åži încă ceva, legat de afirmarea literaturii basarabene, despre care m-ai întrebat mai devreme. E foarte important să apară cronici la cărÅ£ile autorilor noÅŸtri în presa culturală românească, ÅŸi cine reuÅŸeÅŸte, din confraÅ£ii basarabeni, să plaseze asemenea comentarii în revistele de dincolo, face un serviciu întregii noastre bresle scriitoriceÅŸti. ÃŽn această ordine de idei, vreau să salut iniÅ£iativa revistei ViaÅ£a Românească (condusă de Nicolae Prelipceanu ÅŸi Marian Drăghici) – o publicaÅ£ie de prestigiu în cultura română – de a găzdui în fiecare număr al său cel puÅ£in o cronică la cărÅ£ile basarabenilor. Am fost invitat să susÅ£in o asemenea rubrică ÅŸi sunt hotărât să-mi onorez promisiunea. Primul, pe Å£eavă, este Anatol Moraru, cu „Turnătorul de medaliiâ€, (Ed. Prut InternaÅ£ional, 2008), roman pe care îl comentez în nr. 3-4/2009 al VieÅ£ii RomâneÅŸti. AÅŸa că, aviz celor interesaÅ£i: puneÅ£i-vă bine cu mine!
- Cum apreciezi ca om al scrisului relaţia ta personală cu limba română? Dar cu literatura română?
- Cred că răspunsurile pe care le-am furnizat până acum, dar şi ce am scris şi am publicat de-a lungul anilor mărturisesc, într-un mod elocvent, relaţia mea cu limba română. Este aerul pe care-l respir, forma în care gândesc, tiparul în care-mi exprim sentimentele. Lipsite de această haină stilistică ele, îndeosebi sentimentele, mi-ar suna fals, pentru că aş descoperi în spatele lor un străin. Eul meu e român. Aspiraţia lui – universală. Şi sper să-şi găsească un loc al său în eonul fiinţelor ce-au vieţuit vreodată, printre greci, sarmaţi, romani şi egipteni, printre celţi şi mayaşi, arabi şi tibetani…
Limba ne modelează antropologic, ne face să ne comportăm în funcţie de gradul de cunoaştere al ei. Sunt convins că o persoană cu un vocabular bogat şi nuanţat nu este doar superioară din punct de vedere intelectual semenilor săi mai rudimentari. Ci şi mai bună sufleteşte, mai umană, mai generoasă, mai înţeleaptă. Pentru că a reuşit să dea nume mai multor lucruri, şi prin asta – exact ca în Geneză – le-a făcut să existe şi să-i îmbogăţească universul interior. E sigur că Dumnezeu nu ne vrea proşti (şi dogmatici). Ţara, uneori, da…
Cei care vorbesc la fel de bine mai multe limbi au norocul să re-constituie, să re-decoreze lumea cu fiecare idiom pe care îl îmbrăţişează. Adică să se apropie de o cunoaştere mai profundă şi mai cuprinzătoare a celor ce există, aşa cum fuseseră ele create de la bun început, în timpuri imemoriale. Îl invidiez şi sunt foarte curios să ştiu cum se defineşte un asemenea om, pentru că el trebuie să aibă totuşi o preferinţă stilistică. De pildă, cum se vedea Eugeniu Coşeriu… Cine însă nu-şi cunoaşte îndeajuns nici măcar limba maternă – este un spirit încătuşat, un vehicul al nefericirii, din acelea de care e plină Basarabia.
Cât despre literatura română…, e previzibil să eÅŸuezi în epitete de felul: „oglinda chipului meuâ€, „sânul maternâ€, „stupul primitorâ€, „cohorta ce-mi însoÅ£eÅŸte urcuÅŸulâ€, „orchestra în care cânt†ş.a.m.d. Se poate spune mai sobru. Literatura română este, întâi de toate, biblioteca de la spatele meu, pe care o simt arzându-mă, ca privirea unui examinator neînduplecat, atunci când mă aÅŸez la masa de lucru. La nivel uman, e „tribul†ce-mi furnizează, ca meseriaÅŸ, un sentiment de apartenenţă. Când scrii, e fundamental să te raportezi la întreaga literatură naÅ£ională ÅŸi, fireÅŸte, la marii maeÅŸtri ai lumii, a te mulÅ£umi cu laurii provinciei tale este ca ÅŸi cum ai prefera să te scalzi într-o piscină săpată pe ţărmul mării, ignorând urletul valurilor din preajmă, acolo unde îşi probează forÅ£a adevăraÅ£ii înotători.
- Å¢i-ai făcut o profesie ÅŸi din comentariul politic. Goethe invoca trei motive pentru care politica nu este un subiect potrivit pentru scriitori: părtinirea, ura ÅŸi „tichia obtuzităţiiâ€. Nu te-a dezamăgit încă surzenia oamenilor politici la ceea ce încerci să le spui?
- Goethe nu a apucat să-i cunoască pe politicienii noÅŸtri post-comuniÅŸti, altfel ar fi avut pentru scriitorii intraÅ£i în această „groapă cu leiâ€, sau mai degrabă în acest „ţarc al hienelorâ€, mai multă compasiune, gândindu-se la tortura interioară pe care ÅŸi-au asumat-o în numele unui scop meliorist.
Eu cred că surzenia oamenilor politici s-a mai diminuat. Mă refer, evident, la politicienii democraţi. Se întâmplă ca unele din ideile şi sugestiile mele să se regăsească în discursul lor, fie şi „topite†în nişte programe impersonale. Aş putea să le cer mai mult? Întotdeauna, doar o minoritate va avea urechi pentru mesajul unor intelectuali. Cu cât o societate este mai cultivată, cu atât minoritatea aceasta va fi mai numeroasă şi mai influentă. Dacă aş fi considerat că îmi pot sluji mai eficient idealurile altfel decât făcând analize în presă, ar fi trebuit să mă înscriu în vreun partid, să mă angajez în campania electorală. Este perfect legitim să o faci – politicul este o îndeletnicire care trebuie profesată cu competenţă şi dăruire şi, pe cât e posibil, fără infamii. Destul cât ne-au guvernat lichelele şi cizmele bolşevice! Însă dacă ai intrat pe acest teren, trebuie să fii conştient că libertatea ta se îngustează: politica e o arenă a negocierii şi compromisurilor inevitabile, pentru că ai de împăcat o mulţime de interese, adesea divergente, de dragul binelui public.
Marea mea satisfacţie sunt ecourile din partea oamenilor. În toiul protestelor anticomuniste din iarna-primăvara lui 2002, de exemplu, eram oprit în stradă şi salutat de necunoscuţi entuziaşti, care-mi spuneau că îmi ascultă comentariile de la Radio Europa Liberă, că le aprobă, că şi-au făcut un obicei din a nu le rata. Au fost clipe emoţionante. M-am gândit atunci că nu e puţin lucru dacă reuşesc să ofer ascultătorilor mei o mică oază de lumină, un reazem psihologic.
- Dacă ai face un bilanţ al ultimelor două decenii din viaţa ta, din viaţa noastră, ce ai pune pe raftul cu semnul plus, că de povara celor marcate cu semnul minus s-ar putea prăbuşi întreaga bibliotecă?
- Aş spune că ne-am maturizat. Am înţeles că suntem (doar) o parte a lumii, nicidecum „buricul†excepţionalismului, că nu ne mai putem închide în propria găoace, glorificându-ne istoria măreaţă şi deplorându-ne prezentul mizerabil. Am înţeles că avem de luat lecţii de la alţii – este laitmotivul discuţiilor mele cu basarabenii aflaţi la muncă în Occident, sau cu tinerii plecaţi la studii. Că fără cultură nu există libertate.
ÃŽn ce mă priveÅŸte, ca evoluÅ£ie personală, am învăţat să preÅ£uiesc mai mult omul, ca entitate perfectibilă, ÅŸi viaÅ£a în general. Da, viaÅ£a care trebuie să continue în orice condiÅ£ii. N-aÅŸ fi făcut o asemenea afirmaÅ£ie pe la 20 sau chiar la 30 de ani, la vârsta când judeci totul printr-o prismă maximalistă. ViaÅ£a trebuie să continue în orice condiÅ£ii, pentru că, în caz contrar, nu va mai fi cine să-ÅŸi pună probleme morale, să-ÅŸi chestioneze responsabilităţile proprii, să distingă între bine ÅŸi rău, să condamne minciuna, să acorde ÅŸi să-ÅŸi acorde ÅŸansa redempÅ£iunii. ÃŽn acelaÅŸi timp, m-am miÅŸcat cumva împotriva acestui „altruism nediferenÅ£iatâ€, întărindu-mă în credinÅ£a că avem nevoie de vise, de iluzii, de idealuri, de „întrebări fără răspuns†şi de exigenÅ£e de conduită, pentru a nu eÅŸua în mocirla unor „obiective†legate exclusiv de satisfacerea unor patimi materiale ÅŸi ambiÅ£ii de parvenire. Trebuie să existe un „Cer†deasupra noastră, dacă nu vrem să ne întoarcem în grotă.
- A devenit Contrafortul, al cărui redactor-şef eşti, „fortăreaţa†culturală pe care ţi-ai dorit-o aici, la Chişinău? Te întreb (şi mă întreb la rându-mi): într-un spaţiu ca al nostru, pot nişte reviste de cultură, chiar foarte bune, să schimbe în vreun fel mersul inexorabil al lucrurilor?
– Valentina, ce văd eu pe stradă, ce mă izbeÅŸte la televizor, ce sufocă paginile presei cotidiene aduce mai degrabă cu o anomie, cu o degringoladă culturală. Pe de altă parte, să recunoaÅŸtem că din 1991 încoace se vorbeÅŸte mai bine româneÅŸte în Basarabia, calitatea limbajului în mediile electronice a crescut. Chiar ÅŸi actuala administraÅ£ie comunistă – mai puÅ£in figurile ei „exponenÅ£iale†–, încearcă să se exprime mai fluent, să utilizeze o terminologie modernă, fie ÅŸi stângaci. Sper că este ÅŸi rezultatul eforturilor noastre, al revistelor culturale. Nu se poate să nu fi fost ÅŸi noi implicaÅ£i în această „conspiraÅ£ieâ€.
Contrafortul a venit la timp pentru a susÅ£ine o generaÅ£ie nouă de scriitori, prin care Basarabia trebuia să probeze că are resurse de înnoire, că este capabilă să producă alternative la discursul clamoros-păşunist, dominant în epocă. Nu ÅŸtiu dacă am devenit o „fortăreaţă culturalăâ€, dar sperăm că un reper de modernitate ÅŸi europenitate am reuÅŸit să edificăm. Nu facem „învăţământ de maseâ€, ne adresăm elitelor, formatorilor de opinie, sprijinim creativitatea tinerilor intelectuali – scriitori, sociologi, istorici, critici de artă, oameni de teatru ÅŸi cinema –, dincolo de conjuncturi politice ÅŸi schimbări de regim. Este important – indiferent de numărul cititorilor noÅŸtri, de a căror insuficienţă se plâng toate publicaÅ£iile culturale – să ne conducem de standarde înalte, să ne menÅ£inem în topurile naÅ£ionale în materie de revuistică literară, să fim competitivi, comparabili cu cele mai bune modele europene. Åži dacă unii nu prea ne-au avut la inimă în aceÅŸti 14 ani de când există Contrafortul, cred că, peste timp, efortul nostru, ca ÅŸi prestaÅ£ia altor reviste de cultură basarabene, îşi va afla aprecierea cuvenită în istoria literaturii române.
- După ce ne-am referit la atâtea subiecte serioase, ce-ai spune despre unul mai frivol? Åžtiu că eÅŸti născut în zodia Taurului ÅŸi am citit într-un horoscop că anul 2009 ar putea fi unul dintre cei mai importanÅ£i în evoluÅ£ia ta, un „an de glorieâ€. PresimÅ£i (sau poate ÅŸtii?) că se va întâmpla ceva deosebit pentru tine în intervalul de timp în care tocmai am intrat?
- Ar trebui să consult un specialist în ştiinţe oculte, ca să-mi pun în acord proiectele cu poziţia aştrilor… Mi-am propus, e-adevărat, câteva lucruri în acest an – chestiuni ce ţin de literatură, dar şi de segmentul teluric al existenţei – nişte intenţii mai ambiţioase şi mai clare decât planurile din anul trecut, bunăoară, şi aş vrea să le duc la îndeplinire, pentru că îmi stă în puteri, ştiu asta. E momentul să apăs pe acceleraţie. Dacă voi fi „asistat†pe acest drum, am să o iau ca pe un dar oferit perseverenţei mele, un dar la care nu poţi spera, fără a fi conştient că trebuie să-l meriţi.
Revista Sud-Est Cultural, nr. 1,
februarie 2009, Chişinău