„Scriitorul e un solitar, un luptător pe cont propriu”

Interviu oferit Valentinei Tăzlăuanu, pentru revista Sud-Est Cultural, nr. 1/2009

- Dragă Vitalie Ciobanu, în unul din ultimele tale eseuri din Contrafort, ce are drept obiect de analiză o carte de Maria Şleahtiţchi, scrii despre scriitorii optzecişti, cu care înţeleg că te identifici, că sunt nişte „intelectuali devotaţi unor principii şi valori”, „profesionişti ai gândirii pe cont propriu”. Crezi că este aceasta o calitate strict generaţionistă?

- Nu este o calitate strict generaţionistă – n-am cum să fac o asemenea afirmaţie – , dar ea se poate manifesta, mai pregnant, în anumite perioade istorice şi este exprimată, mai convingător, mai solidar, de un anumit contingent de oameni. Am spus asta despre optzecişti, pentru că în ebuliţia formării lor există, dacă vrei, „enzima” profesionalismului şi devotamentului pentru valori. Ei sunt o generaţie de tranziţie – oameni suficient de tineri pentru a nu fi făcut toate compromisurile posibile sub vechiul regim sovietic, şi suficient de „bătrâni” (sper să nu se supere congenerii mei pentru acest calificativ!), pentru a nu fi căzut în cinismul şi nepăsarea ignobilă a unora dintre cei care vin din urmă – mă refer la anumiţi „nouăzecişti” şi „douămiişti”, care ne înjură alături de „tribunii neamului” şi de corifeii lirici ai Securităţii, şi mai şi strecoară mizerii la adresa noastră în textele lor. Noi nu facem aşa. Noi suntem, pur şi simplu, mai bine crescuţi, mai bine educaţi. Iartă-mi această declaraţie „arogantă”, dar prefer să-ţi răspund direct, cum m-ai şi întrebat, dragă Valentina, fără a-mi flata neapărat promoţia literară, care posedă destul spirit (auto)critic şi bun-simţ, pentru a-şi chestiona, în fiecare zi, faptele şi scrisul. Datorăm această rigoare părinţilor noştri şi felului lor, demn, cu care au trecut prin nişte vremuri atroce, în care puteai foarte uşor să deraiezi, să devii o fiară sau un detracat. Ştim să polemizăm, dar o facem la scenă deschisă, folosind argumente, nu injurii şi infamii, combatem ideile adversarilor noştri, nu răscolim în rufele lor murdare. Nu suntem „fiinţe de tomberon”. În acelaşi timp, am o sinceră admiraţie pentru tineri ca Andrei Cuşco, Marcel Gherman, Alexandru Cosmescu, Oleg Bernaz sau Vitalie Sprânceană (evident, mai sunt şi alţii), care şi-au demonstrat deja seriozitatea şi pregătirea intelectuală, sensibilitatea, colegialitatea, felul deschis şi onest în raporturile cu ceilalţi. Pe ei mizez, atunci când mă gândesc la viitorul culturii de performanţă în Basarabia, lor, acestor tineri, le voi acorda, întotdeauna, întregul meu sprijin şi întreaga simpatie.

Maria Şleahtiţchi, despre care ai amintit, este un scriitor eminent, profesor şi decan al Facultăţii de Litere a Universităţii „Alecu Russo”, un om de o rară conştiinciozitate, acurateţe şi rigoare profesională. De aceea, am găsit potrivit, în cronica pe care am consacrat-o cărţii ei, Cerc deschis. Literatura română din Basarabia în postcomunism (Iaşi, Ed. Timpul, 2008) să fac un comentariu adiţional, întrucât ea cumulează în mod exemplar cele mai bune calităţi ale generaţiei noastre. Dacă intelectuali ca Maria Şleahtiţchi ar ajunge în posturi de decizie politică şi instituţională în Moldova, sunt convins că am avansa mult mai repede spre civilizaţie şi democraţie.

- Ce principii şi ce valori a consacrat în viaţa noastră literară generaţia la care te referi şi cum s-au repercutat ele, din punctul tău de vedere, asupra vieţii literare?

- Seriozitatea, sinceritatea, spiritul critic, responsabilitatea, cultul pentru bibliotecă, preocuparea pentru stil, pasiunea lecturilor, empatia (capacitatea de a-l înţelege pe celălalt, de-a te pune în pielea lui), disponibilitatea pentru noutate, plăcerea şi dorinţa de dialog, toleranţa faţă de alte opinii – în măsura în care acestea se menţin în limitele civilităţii şi nu atentează la demnitatea şi la libertatea celuilalt. Din păcate, aceste calităţi, pe care le împărtăşesc, de bună seamă, şi confraţii noştri de alte vârste, nu au reuşit să determine modificări de substanţă ale peisajului nostru cultural, nu au inversat raporturile de forţă, pentru că – aşa cum se cunoaşte – impostura, bârfa, diversiunea şi subversiunea cu program, discreditarea şi delaţiunea s-au bucurat întotdeauna de mai mult succes decât discreţia şi buna-cuviinţă: au făcut spectacol, au recoltat prozeliţi.

Constat că nu poţi face azi, nici măcar după 18 de ani de la dobândirea independenţei, o discuţie serioasă, bazată pe criterii de evaluare estetică, despre literatura basarabeană, cu reuşitele dar şi cu numeroasele ei scăderi şi restanţe, pentru că la noi totul este viciat, contaminat de politic, de „obiective naţionale”, de proiecte identitare neîmplinite. Trăim, ca intelectuali, în Basarabia, o schizofrenie a situării, ne aflăm, concomitent, în epoci literare şi în sisteme mentale diferite – în „secolul” iluminismelor post-coloniale, din care nu reuşim să ieşim, agăţându-ne de acest retard ca de singura noastră raţiune de a fi, şi într-o lume postmodernă şi globalizată, în care puterea se defineşte tot mai mult prin ceea ce se americanii numesc „soft-power”, adică forţa culturii şi informaţiei, o lume în care comunicarea este esenţială, iar ideile şi oamenii se de-teritorializează, tind spre o comuniune transnaţională, precum congregaţiile savanţilor-călugări din Evul Mediu. Spaţiile se comprimă şi devin mai transparente, angoasele mai subtile, ameninţările mai sofisticate, prezenţa virtualului tot mai insinuantă în cadrele vieţii materiale. Or, la noi, ignoranţa, conservatorismul, gregarismul, fetişizarea simbolurilor şi persoanelor menţin comunitatea basarabeană în subdezvoltare (din acest punct de vedere, nici o deosebire între Lenin şi Ştefan cel Mare! – modelul este acelaşi, paternalist, în pofida semnificaţiilor ce despart, tranşant, aceste figuri ale trecutului), o fixează într-o postură infantilă, de eternă restanţieră a istoriei, sacrificând emanciparea individuală pe „altarul” comandamentelor colectiviste. Viaţa literară a rămas în mare parte tributară acestor practici „tribale” – nu mă tem de acest cuvânt – anexa unor ritualuri de glorificare a mediocrităţii drapate în straie de salvatori naţionali. Atâta timp cât avem un regim comunist la putere, cu ororile şi abuzurile lui, atâta timp cât izolarea noastră politică faţă de Europa, faţă de Occident, persistă, resentimentele faţă de cei de altă orientare estetică şi ideologică, în interiorul breslei scriitoriceşti, şi mai ales în zona „nebuloasei” patriotarde, îşi vor menţine combustia. Dacă nu ai inamici, e musai să ţi-i fabrici, inamicii sunt mult mai utili decât prietenii, când e vorba să-ţi legitimezi propria impostură.

În pofida acestor ostilităţi şi suspiciuni, care ne însoţesc de când ne ştim, e cert că am reuşit să spargem monotonia peisajului. Să oferim senzaţia de pluralism, de repere alternative, de normalitate literară celor ce vin după noi. Oamenii trebuie să aibă de unde alege. Diversitatea este semnul sănătăţii culturale.

- Se întrezăreşte o continuitate între promoţiile literare sau evoluţia literaturii de la noi n-a ieşit încă de sub semnul rupturii şi al discontinuităţii?

- Ca să nu mai deplângem faliile, ar trebui mai întâi să stabilim un lucru: continuitate cu cine, ruptură în raport cu ce „moştenire”? Cu neosămănătorismul lui Druţă? Cu proletcultismul lui Lupan? Cu „invocaţiile” metafizice ale doamnei Lari? Ce tradiţii trebuie să prezervăm? De dragul cui? Creaţia este o chestiune strict individuală. Ea nu poate fi raţionalizată, cum odinioară satele lui Ceauşescu, sau cum se vroiau condeierii încolonaţi sub stindardul „literaturii sovietice moldoveneşti”. Scriitorul e un solitar, un luptător pe cont propriu. El poate apărea ca un „legatar” al nu ştiu cărui maestru sau curent literar, dar poate fi şi un iconoclast, un anarhist, un ipochimen funciarmente neîncadrabil, îşi poate exhiba originalitatea (dacă o are) fără nici o oprelişte, cu deplină justificare ontologică. E treaba lui cum se raportează la contextul de ieri, la contextul de mâine. Singurul criteriu este valoarea.

Dacă ţinem la literatura căreia îi aparţinem, dacă există o continuitate de recuperat, aceasta este şcoala literară interbelică, dar nu neapărat cea de filiaţie basarabeană – una destul de regionalist-periferică şi între cele două războaie –, ci cu oamenii şi operele care au definit noul, într-o provincie căreia nu i s-a permis să evolueze „rizomatic”, care n-a apucat să-şi consume, firesc, etapele maturităţii. Continuitatea cu evoluţia posibilă a unei culturi, care a fost deviată, deturnată, mutilată de o istorie teroristă. Ar trebui, de pildă, să aruncăm nişte punţi către psihologismul şi urbanismul lui Camil Petrescu, dacă vorbim de roman. Înspre realismul social al lui Rebreanu. M-aş bucura mult dacă ar răsări şi pe plaiurile noastre o Hortensia Papadat-Bengescu, în stare să tematizeze „vocile interioare” ale personajelor, să sape caractere-efigii ale epocii post-comuniste în Basarabia: belferul făcut pe puncte; securistul scăpătat, căutându-şi o întrebuinţare „capitalistă”; aparatcikul reciclat în luptător anticomunist şi viceversa (dispunem de ambele ipostaze); studentul narcoman; gospodina consumatoare de telenovele; vameşul corupt; jurnalistul venal şi trădător; veteranul de război – jucător de table sâmbătă-seara şi purtător de tinichele de ziua „eroului sovietic eliberator”; traficantul de carne vie spre Istanbul şi Kosovo; băieţii de bani-gata, stâlpi ai barurilor de noapte şi amatori de curse automobilistice nocturne pe şoseaua de centură; muncitorul-gastarbaiter; adolescentul cyber, autist şi internaut ş.a.m.d. Aş lua-o ca pe un semn de prosperitate burgheză, dacă aş vedea pe tarabe romane poliţiste de autori basarabeni, comparabile cu cele mai bune modele ale genului, documentare scriptice, cărţi frumoase, pasionante pentru copii şi adolescenţi, biografii ale oamenilor celebri scrise cu har, sau chiar literatură-roz pentru domnişoare îndrăgostite şi „îndreptare” romanţate, spre deliciul/consolarea bărbaţilor ajunşi la „criza vârstei a doua”. Trebuie să ne dezvoltăm piaţa de carte, să avem marfă pentru toate gusturile. Să refacem ţesuturile culturale şi societale rupte brutal acum circa 60 de ani, în 1940 şi în 1944, augmentându-le, fireşte, cu elemente ale civilizaţiei contemporane. Iată continuitatea pe care mi-o doresc, în viaţă şi în literatură.

- Ce împiedică, în opinia ta, ascensiunea literaturii noastre? Există ea ca mişcare? Are ea o miză clară? Cât de sus îşi poate permite să ţintească, pornind de la nivelul la care se află astăzi?

- Întrebarea pe care mi-o pui comportă două aspecte: unul intrinsec, care ţine de „metabolismul” ei intern, de orizontul estetic, şi altul de ordin instituţional, legat de promovarea şi afirmarea literaturii în faţa publicului basarabean, în România şi în străinătate. La primul capitol, cred că este mai puţin de vorbit şi mai mult de făcut. Avem o experienţă istorică în secolul XX – un capital tragic ce a rămas, după părerea mea, aproape complet ignorat de scriitorii noştri. Aici Beşleagă, Saka, Busuioc (din păcate, Vasilache ne-a părăsit anul trecut), sunt singurii din „vechea gardă”, care îl chestionează din punct de vedere artistic, rămânând activi prin cărţile scoase sau aflate în pregătire. Datoria generaţiei lor este să mărturisească, să-şi scoată viscerele la vedere (scuză-mi expresia prea… naturalistă), oricât de neplăcută şi dureroasă ar fi această operaţiune – este un act de introspecţie şi purgaţie morală de care avem neapărată nevoie, spre învăţătură de minte. Literatura tinerilor (sau „mai puţin tinerilor” – asta ca să-i liniştesc pe unii confraţi, care ne numără, obsesiv, inelele vârstei, uitând să-şi sistematizeze ridurile propriei conştiinţe încărcate) are nevoie de adâncime psihologică, de anvergură filozofică şi existenţială, de echipament teoretic. De reţinut, în această ordine de idei – apropo de minoratul mizelor în scrisul autorilor mai recenţi – polemica pe care a declanşat-o Paul Cernat cu articolul său, „Puncte din oficiu pentru literatura tânără” (Observator cultural, nr. 437, din 21 august 2008, şi nr. 439, din 4 septembrie 2008), cu verdicte şi conjecturi ce mi se par aplicabile şi ultimelor promoţii literare de dincoace de Prut. Cred că ar trebui să ţintim mai sus, să încercăm să scăpăm de complexe provinciale şi să ne punem cu burta pe carte – e valabil pentru toată lumea, nu mă exclud deloc din această ecuaţie. Înainte de a scrie bine, ar trebui să învăţăm să citim bine, să asimilăm cultura română şi universală, să însuşim noile limbaje şi tehnologii. Şi să mai aruncăm o privire la polonezi, cehi, baltici, unguri, bulgari, dar şi la germani (vesticii cei mai estici!), să vedem cum ei îşi sublimează literar patimile tranziţiei, traumele istoriei recente.

În ce priveşte afirmarea literaturii basarabene, lucrurile stau cu totul deplorabil. Ca să te ia cineva în seamă, pe lângă talent propriu, trebuie să mai vii cu o ţară „în spate”, una care să spună ceva editorilor străini, sau cel puţin să se lase localizată pe hartă. Or, aici, suntem într-un uriaş, abisal handicap faţă de alţi est-europeni. Măcar bieloruşii au parte de o dictatură cu mai multă publicitate. Nu mai zic de genocidul din fosta Iugoslavie care a propulsat pe scena europeană o pletoră de sârbi, croaţi, sloveni, macedoneni şi bosniaci talentaţi (un exemplu: ţara invitată la ediţia de anul trecut a Târgului de Carte de la Leipzig a fost Croaţia, care s-a prezentat cu circa 40 de autori, în carne şi oase şi, bineînţeles, prin cărţi traduse în limbi de mare circulaţie). Cine a auzit de Moldova? La noi totul e meschin, derizoriu, consumat la foc încet – şi binele şi răul. Evident că nu-mi doresc genul de „faimă sângeroasă” de care am pomenit mai devreme, doamne păzeşte!, ci o prezenţă mai consistentă ca spaţiu cultural în atenţia lumii civilizate. Numai că până nu vom consuma nişte etape, acasă la noi, n-avem cum să fim mai bine reperaţi pe harta Europei. Iar acasă, principala piedică o reprezintă actualul regim anticultural şi antieuropean din Republica Moldova, cel care blochează libertatea de exprimare, inclusiv la televiziunea publică (unde au dispărut complet emisiunile culturale), şi lipsa unor politici moderne, transparente şi echitabile de susţinere şi promovare a culturii naţionale. Atâta timp cât vom avea „două” culturi în Moldova, „două” limbi de stat – româna şi „moldoveneasca” – , „două” entităţi autohtone – majoritatea „moldoveană” şi „minoritatea” română – afirmarea literaturii noastre rămâne exclusiv pe seama actanţilor ei, a uniunilor de creaţie (dacă sunt în stare să facă ceva) şi a… statului român, prin programele sale specifice.

Până la schimbările de nivel „macro”, în Basarabia, vom încerca să ne aducem o contribuie la promovarea externă a scriitorilor noştri prin editarea unui Almanah de literatură română din Republica Moldova, în limbile engleză, germană şi franceză – un proiect pe care îl vom realiza sub egida PEN Clubului, până la sfârşitul acestui an.

Fundamental este să restabilim legătura cu publicul nostru din Moldova. Tragica moarte a lui Grigore Vieru, valul de durere şi compasiune pe care l-a provocat acest trist eveniment – am văzut cu toţii – a golit de cărţile poetului rafturile librăriilor din Chişinău. N-ar trebui să aşteptăm ca doar o asemenea macabră „publicitate” să-i apropie pe moldoveni de literatura naţională, ci să facem ceva cât mai suntem în viaţă.

- Zilele astea am citit într-un ziar încă un comentariu veninos, dar, nu ÅŸtiu cum, veninos în sine, vizavi de – ca să folosesc o expresie eufemistică – cosmopolitismul expres ÅŸi, bineînÅ£eles, profund detestabil, al unor „rătăciÅ£i”, care-ÅŸi reneagă obârÅŸia ÅŸi se pretind altceva decât sunt în realitate. Cât crezi că va mai dura această paranoia cu identitatea ameninÅ£ată dintr-o parte ÅŸi din alta, pe care n-o ameninţă nimeni de fapt? O ai, Å£i-o asumi, eÅŸti conÅŸtient de ea sau bâjbâi prin proximitate. De-a lungul anilor, s-a scris mult despre această chestiune…

- Sunt acuzaţii absurde şi răuvoitoare. Trebuie să distingem între problemele reale, pe care le are limba română şi afirmarea identităţii româneşti în Basarabia, sub tăişul politicilor revanşarde ale comuniştilor şi al influenţei mediatice şi economice a Rusiei, şi… obiectul indignării pe care am sesizat-o în întrebarea ta, adică specularea, parazitarea acestei chestiuni de către o seamă de „patrioţi de serviciu”, la care am mai făcut referire, persoane specializate în stoarcerea de sinecuri pe seama ideii naţionale.

Intelectualii „cosmopoliţi” sau „europenişti” au ajuns ţinta unor aversiuni revărsate din direcţii diametral opuse. Unii ne consideră „duşmani ai statalităţii”, alţii ne măsoară craniul (metaforic vorbind) după un anumit calapod, decretat ca fiind „etalonul” românismului. Un formator de opinie, îmi aduc aminte, făcea o dată portretul-robot al preşedintelui Republicii Moldova. El trebuia să fie neapărat alb, creştin, român etnic pur-sânge, căsătorit şi monogam, cunoscător al tradiţiilor, să vină devreme acasă ş.a.m.d. Alt „director de conştiinţă” de la Chişinău număra celulele bolnave din organismul copiilor rezultaţi din cupluri mixte, prezentând o statistică halucinantă, potrivit căreia progeniturile „impure” furnizează cel mai mare număr de detracaţi, criminali, handicapaţi fizic şi mintal puşcăriilor şi spitalelor de psihiatrie… A fost o „muniţie” extraordinară pentru presa şi autorităţile comuniste, care au trimis chiar o plângere la Consiliul Europei, acuzându-l pe autorul acelui articol (două de fapt) de atitudini rasiste. A pune semnul egalităţii între cosmopolitismul cultural – care înseamnă deschidere către lumea exterioară (apanajul spiritelor libere!), nicidecum renegarea propriei identităţi naţionale – şi internaţionalismul comunist este fie semnul unei prostii iremediabile, fie o diversiune cu scopuri şi efecte atent calculate.

- Colegii de la revista Viaţa Românească mi-au adresat câteva întrebări ale unei anchete legate de orientarea europeană a Moldovei, preluând tema dintr-un articol al tău din Contrafort. Ei bine, ceea ce la tine suna ca o afirmaţie, în ancheta respectivă este pus sub semnul întrebării. Pare că scepticismul în ce ne priveşte este cvasigeneral…

- Cât de justificat este acest scepticism ne vor arăta rezultatele apropiatelor alegeri parlamentare. Există şanse mari, din păcate, ca scrutinul din 5 aprilie să nu reflecte adevăratele stări de spirit din Moldova, din cauza multiplelor obstacole ridicate de autorităţi în faţa partidelor democratice şi a cetăţenilor, cu precădere a celor aflaţi în străinătate, care vor fi împiedicaţi să voteze.

În Moldova, ideea de Europa este indestructibil legată de identitatea românească din motive evidente. Europenitatea înseamnă libertate şi dezvoltare. Or, nu poţi fi nici liber şi nici evolua intelectual într-un stat care se revendică de la nişte „părinţi fondatori” ca Ribbentrop şi Molotov. Suntem europeni, pentru că suntem români, vorbim o limbă care este una dintre cele 27 de limbi oficiale ale Uniunii Europene. O asemenea autoidentificare este aplaudată şi susţinută de Europa, chiar dacă unii oaspeţi de-ai noştri, mai puţin informaţi, din Occident, încă mai cad în plasa „multiculturalistă”, pe care o speculează moldoveniştii de extracţie mai nouă, încercând să-şi camufleze stalinismul rezidual prin fraze ajustate la cerinţele zilei, din acelea cu privire la „dreptul individului şi al comunităţii la autodefinire”. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem: identitatea românească nu mai poate fi „îngheţată” în datele secolului XIX, nu poate fi redusă la aserţiunea: „suntem români şi punctum” – sentinţă valabilă în condiţiile unui regim de ocupaţie străină. Azi, suntem români şi… încă ceva pe deasupra (dar nu mai puţin de-atât!). Cred că descoperirea acestei noi particularităţi pe care o aduce lumea modernă identităţii noastre „clasice”, explorarea acestei „valori adăugate”, iscată graţie procesului de integrare europeană, reprezintă, pentru noi, românii – indiferent de ce parte a Prutului am trăi – marea provocare a viitorului.

În politica internă, soluţia este să pledăm pentru drepturi civice, pentru demnitate umană, pluralism, democraţie, justiţie, echitate şi adevăr, nu să săpăm noi linii de demarcaţie, zgândărind, la nesfârşit, rănile istoriei. Doar aşa nimeni nu se va mai simţi ameninţat în Moldova – nici majoritatea românească, nici minorităţile alogene. Aş mai adăuga ceva, pentru „hrana” sentimentelor noastre naţionale. Avem cu toţii în inimă harta României Mari, conturul ideal al naţiunii române. Toponime ca Cernăuţi, Hotin, Herţa, Cetatea Albă, Chilia continuă să vibreze în sufletul nostru, iar politicele de asimilare, pe care le suportă conaţionalii noştri din aceste regiuni, ne umplu de revoltă şi indignare. Totuşi, s-a văzut şi în cazul procesului de la Haga, privind delimitarea platoului continental al Mării Negre din jurul Insulei Şerpilor, o zonă disputată pe care România a câştigat-o în proporţie de 80 la sută – este, am putea spune, prima noastră recuperare teritorială după cel de-al doilea război mondial! – că singura soluţie valabilă pentru susţinerea intereselor naţionale este să apelăm la organismele europene, să utilizăm instrumentele juridice pe care ni le rezervă dreptul internaţional şi convenţiile în materie de drepturi ale omului. Demonizarea Ucrainei nu are cum să ajute cauza românilor din nordul Bucovinei şi din sudul Basarabiei. Numai existenţa unui regim democratic şi pro-occidental la Kiev va menţine deschise şansele unei emancipări a românilor din Ucraina. Este preferabil ca ţara-vecină să fie atrasă în interiorul Europei instituţionale, unde va putea fi chestionată în conformitate cu exigenţele acestei comunităţi, nu să rămână în afara ei, unde ar cădea pradă anarhiei şi proiectelor de expansiune geopolitică ale Rusiei. Pentru că moştenim consecinţele celui de-al doilea război mondial, pe care, aşa cum se ştie, l-am pierdut. Ne-am născut, ne-am ales cu această moştenire, n-avem ce face, trebuie să o gestionăm cumva. Nu putem înlătura o nedreptate istorică printr-un alt ordin: „Ostaşi români, treceţi Prutul!”. Dar o putem „îmblânzi”, cicatriza, neutraliza în efectele ei maligne, păstrând vie memoria acelor locuri, acelui patrimoniu naţional, şi făcând ceva concret pentru propăşirea culturală a românilor din Ucraina. Avem nevoie de un dialog cu Kievul şi deschiderea recentă a unui Institut Cultural Român în acest oraş, cu o preconizată filială, mai mică, la Cernăuţi, oferă premise încurajatoare în această privinţă. Exemplul reconcilierii franco-germane mi se pare un foarte bun exemplu de urmat în relaţiile cu Ucraina, mai ales că aceeaşi experienţă a fost asumată deja de Bucureşti în raporturile cu Budapesta. Două teritorii disputate – Alsacia şi Lorena – sunt, azi, nişte mostre de convieţuire şi respect reciproc între două naţiuni în trecut învrăjbite, încât pentru oamenii de acolo nici nu mai contează de ce parte a frontierei locuiesc, în Franţa sau în Germania, pentru că frontiera însăşi a devenit o ficţiune, o convenţie administrativă, necesară, de pildă, unei mai riguroase colectări a taxelor şi atât.

Cernăuţii au o bogată tradiţie mittel-europeană, e un oraş aflat la răscrucea a trei civilizaţii: română, slavă şi austro-germană. Oficializarea unui statut de „porto-franco”, din punct de vedere cultural, prin implantarea unor instituţii europene şi redescoperirea vechilor tradiţii, „chezaro-crăieşti”, de toleranţă şi colaborare interetnică, ar fi o mare şansă, un „balon de oxigen” pentru românii din acest frumos oraş, atât de drag sufletului nostru. Ţi se pare o utopie?

- Ai în exterior o vizibilitate neobişnuită pentru un scriitor din Moldova, eşti invitat frecvent la diverse reuniuni, conferinţe, foruri internaţionale, nu neapărat culturale. Te simţi reprezentând o ţară, cu multele ei probleme, chiar dacă această „ţară” nu prea ţine să fie reprezentată de intelectuali?

- Mă reprezint în primul rând pe mine, ca scriitor, dar şi locul de unde vin – cultura română şi această „debara” a ei vitregită, Basarabia. M-am gândit de multe ori cât de mult contează cine pleacă, cine participă, în numele Moldovei, pe la diversele reuniuni şi foruri internaţionale, ce discurs îşi pune în „valiză”. Este esenţial ca aceşti purtători de mesaj să fie oameni competenţi şi integri, care nu au probleme cu limba şi naţionalitatea lor. Un individ mutilat în spirit sovietic va induce o percepţie distorsionată asupra ţării lui. În asemenea cazuri, cu care m-am confruntat şi eu, este indicat să apelezi nu doar la argumentul istoric şi identitar, ci şi la dovezi de ordin politic şi instituţional, mai pe înţelesul unui occidental, dovezi mai puţin controversabile, mai ferite de interpretări eronate. Un regim politic care violează libertatea de exprimare şi drepturile constituţionale ale propriilor cetăţeni nu poate fi crezut în pretenţiile lui de „independenţă” şi „statalitate”. Adevărul nu are nevoie de îngrădirea altor puncte de vedere pentru a se afirma. O minciună însă – da, şi încă de o cenzură cât mai aspră!

Deplasările mele în străinătate sunt de scurtă durată, dar mi-aş dori un sejur mai prelung în Occident, de pildă, în Statele Unite, în Italia sau în Marea Britanie – pentru a-mi perfecţiona cunoştinţele de limbi străine, pentru a cunoaşte lucruri pe care altfel, doar prin „călătorii imaginare”, n-ai cum să le stăpâneşti. În acelaşi timp, cred că am depăşit o anumită „frenezie a plecării”, de care eram bântuit acum 10 ani, de exemplu. În mine se dă mereu o luptă între datorie – faţă de familie, părinţi, faţă de oamenii de aici – şi tentaţia cosmopolită, faţă de dorinţa de a-mi lua zborul spre alte zări, cum fac atâţia basarabeni. Nu am ambiţii excesive de afirmare internaţională, de care văd că sunt obsedaţi unii confraţi mai tineri din România –, sunt calm, lucid, contemplu agitaţia lor cu un soi de resemnare ironică. Tot ce-mi doresc este să-mi desăvârşesc traseul personal, ca scriitor, să mă cunosc pe mine însumi – da, oricât de banal ar suna! –, să acumulez experienţe inedite, să vizitez oraşe ce mi-ar stimula inspiraţia, să trăiesc, pe viu, „istorii” şi „întâmplări” utile, ca materie primă, viitoarelor mele cărţi. Inevitabil, mai devreme sau mai târziu, îţi vei pune problema: la ce bun, unde vrei să ajungi, alegând un drum sau altul, cât de importante sunt aceste lucruri pentru tine? Nu poţi avea acces instantaneu, ca printr-un fel de iluminare, la aceste răspunsuri: le câştigi ca pe nişte trofee, căutând. „Omul care caută” – este sintagma la care ţin. Mi-ar plăcea să mi se potrivească.

- Ai debutat cu un roman, după care au urmat trei cărţi de eseu, ca să nu mai amintesc de jurnalul pe care l-ai scris „în dialog” cu Vasile Gârneţ. Este astăzi mai puternică pentru tine tentaţia discursului eseistic, analitic, conceptualizat decât cea a ficţiunii? Sau continui să faci şi proză?

- Azi trăiesc o mult mai puternică tentaţie a prozei, a literaturii de ficţiune… prea îndelung reprimată. Deşi recunosc că chiar şi atunci când scriu proză „derapez” spre reflexivitate, spre zona scrisului eseistic, descriptiv. Prefer mai degrabă contemplaţia acţiunii, „despicatul firului în patru” şi incursiunea psihologizantă hagiografiei, subiectelor în care „ceva se întâmplă”. Totuşi, oricât ai insista pe explorarea pasionantă a detaliului de atmosferă sau pe deambulări psihanalitice, proza este o convenţie narativă, una în care, în primul rând, „ceva se întâmplă”; îmi fac, evident, ca oricine, un „plan de lucru”, dar, în acelaşi timp „mă răzbun” pe acest dat al prozei – acţiunea – preferând să descopăr din mers meandrele acestui parcurs, îmi place să mă las purtat în larg, să fac surfing pe valul intuiţilor momentane, să decapez lucrurile încă nenumite, care se împotrivesc formulării, care ezită să capete un corp finit, să abdice într-o sintaxă controlată. Pentru că există o rezistenţă a cuvintelor, o teribilă rezistenţă – orice scriitor adevărat a simţit-o! O poţi frânge doar muncind, din sudoarea frunţii, ca un agricultor conştiincios pe ogorul lui, e un dar hărăzit doar celor harnici şi încăpăţânaţi. O recompensă, nu un privilegiu.

- Ai autori după care te ghidezi în scrisul tău? Care este modelul tău de scriitor?

- Am mai multe modele literare. Am făcut asemenea liste nu o dată şi nu vreau să mă repet. Voi rosti doar un nume: José Ortega y Gasset, „filozoful temperamental”, a cărui dicţiune a ideilor mă fascinează. Citesc 5-10 cărţi concomitent – ca mulţi dintre noi – mi-e necaz că nu reuşesc să ţin pasul cu ritmul apariţiilor editoriale care mă interesează. Dacă e să vorbesc de scriitură, pot spune că am evoluat de la vag spre explicit, de la fraza sufocată de subordonate, la o tăietură mai sobră, „croită” pe măsura gândului: chiar surâd când îi văd pe unii confraţi cheltuind bunătate de muniţie, de tropi şi locuţiuni verbale iscusite, lucrate ca nişte tipsii de Samarkand, doar pentru a ne oferi o sumă de platitudini. Cred, de fapt am ferma convingere, că orice idee, orice senzaţie, impresie, chiar şi „iluminare mistică” (deşi nu am trăit-o şi ar trebui, probabil, să fiu mai prudent…) poate fi exprimată într-un limbaj limpede, inteligibil. Nu-mi plac excrescenţele, asperităţile, nedesăvârşirea formală a unui text. E ca o lingură cioplită pe jumătate. Poţi cel mult mesteca cu ea mămăliga în ceaun – o spun, na, ca să mă dau şi eu mai autohtonist! – dar n-o vei expune într-un târg al meşterilor populari cu blazon, meşteri coborâtori, cum se spune, din tată-n fiu. Numai dacă nu urmăreşti în mod deliberat încifrarea mesajului, din raţiuni estetice sau extra-literare. Şi am mai învăţat un dicton: să nu scrii mult, ci să scrii bine, vorbesc în sensul proporţiilor, al pertinenţei, al frânei indispensabile. Să-ţi acoperi intenţia cu un minim necesar de cuvinte, să fii sever cu tine însuţi, să nu laşi în urmă senzaţia de rarefiere, de rostire gratuită, de „maţ” întins (şi subţiat). Valoarea, câtă e, va fi rezultatul acestor „măsurători” arpentoriale.

- Teoreticienii şi istoricii literari de azi induc adesea ideea că toate cărţile se referă de fapt la alte cărţi mari, scrise mai înainte. Pe de altă parte, primul criteriu (şi, probabil, cel mai important) în evaluarea unei lucrări literare rămâne deocamdată noutatea, originalitatea ei. Ce părere ai despre validitatea acestor atitudini, care nu se contrazic complet, dar lasă loc pentru destulă ambiguitate?

- O părere foarte bună!… Glumesc. E sigur că literatura se naÅŸte din literatură. Nu se poate altfel. Pentru că scrisul literar nu e un fenomen „natural”, ca să spun aÅŸa, ci o perversiune culturală; dacă vrei, un „viciu” dobândit pe parcurs. DeÅŸi unii ar putea să mă contrazică, aducând puÅ£in „darwinism” în această discuÅ£ie. ÃŽn sensul că de la sunetele dezarticulate ale omului primitiv ÅŸi până la fugile lui Bach, fiinÅ£a umană nu a făcut altceva decât să evolueze. Istoria unor tradiÅ£ii scrise ÅŸi genuri literare susÅ£ine aceeaÅŸi teorie a evoluÅ£iei, a devenirii de la mai simplu ÅŸi mai frust către forme ÅŸi ornamente tot mai sofisticate. ÃŽn acelaÅŸi timp, dacă am lua doi fraÅ£i gemeni, cu date genetice echivalente, ÅŸi i-am educa în mod diferit, dacă i-am Å£ine, mai mulÅ£i ani, în medii ostile unul altuia, cum sunt, de pildă, biblioteca ÅŸi cazarma – niÅŸte „locaÅ£ii”, nu-i aÅŸa, prin excelenţă antagonice! –, e sigur că aceÅŸti doi gemeni nu s-ar mai recunoaÅŸte când s-ar revedea, li s-ar schimba până ÅŸi trăsăturile feÅ£ei: va fi un fel de reverenţă a fiziologicului în faÅ£a culturii. Iar dacă, în calitatea noastră de intelectuali (nu de „sergenÅ£i”!, vezi bine) suntem niÅŸte „animale culturale”, atunci, ca scriitori, suntem în bună măsură niÅŸte „fiinÅ£e de hârtie”, niÅŸte artefacte plămădite artizanal. Meseria scrisului se învaţă citind. Citindu-i pe alÅ£ii. Borges are niÅŸte consideraÅ£ii superbe pe această temă, a lumii ca bibliotecă ÅŸi a scribului ca „şobolan” al acesteia.

Dacă vorbim totuşi despre originalitate şi valoare, în cazul unui autor, este pentru că lecturile sale nu-i ştirbesc inocenţa spirituală, ci i-o amplifică, i-o consolidează printr-o alchimie pe care nu o putem pătrunde, îi percepem „caratele” scrisului în virtutea propriei noastre formaţii de „animale culturale”. Fiecare experienţă este unică, fiecare carte – chiar dacă aceeaşi carte – rezonează în mod diferit în mintea şi în sufletul unui cititor, fie el scriitor sau nu, antrenând senzaţii, impresii şi amintiri distincte unele de altele. Dacă mai vrei o explicaţie, iat-o: detectăm originalitatea şi dintr-un fel de infirmitate a receptării. Da, am spus „o infirmitate a receptării”, nu e un paradox. Pentru că nu avem la dispoziţie, în fiecare clipă şi integral, oricât de docţi am fi, în momentul evaluării unui text literar, întregul volum de referinţe, surse, pretexte şi stimuli care au generat/inspirat acel text. De aceea, după părerea mea, mai corect din punct de vedere tehnic este să vorbim despre „cărţi”, nu despre „autori”. O carte este o construcţie finită, chiar dacă adesea o construcţie vagă în ce priveşte „materialele” folosite, pe când un autor… Un autor este impredictibil prin excelenţă. Este indefinibilul, incomprehensibilul substantivizat, încarnat într-o făptură biologic provizorie – iată marea enigmă. Niciodată „citit” până la capăt, niciodată epuizat prin definiţii critice…

Dar să ştii, Valentina, că situaţia nu e chiar atât de disperată. Am găsit eu ac şi de cojocul autorului. Soluţia e chiar sub nasul nostru, e vorba de condiţia lui, de esenţa relaţională a acestuia. Un autor nu există în afara cărţilor pe care le-a scris, doar în această calitate îl putem judeca, şi pentru că el ştie asta, superioritatea lui este de fapt iluzorie, iar imensitatea ontologică pe care o încarnează ca persoană – un pariu care nu ne priveşte.

- Unii critici consideră că pentru a nu greşi prea mult în judecăţile lor de valoare este preferabil să păstrezi o rezervă prudentă sau să respingi o carte decât să gafezi enorm, elogiind-o. Tu ce alegi să faci când scrii o cronică literară?

- În calitate de cronicar la o revistă literară sunt mai degrabă un om de echipă decât un cavaler rătăcitor, nu scriu despre oricine, urmez în general o strategie redacţională. Cu alte cuvinte, ştiu deja, în linii mari, cum voi scrie despre o anumită carte, sunt predeterminat în opinia mea, în primul rând, de cronicile şi ecourile apărute până atunci – că-mi place sau nu, sunt prins, alături de toată lumea care citeşte, în interiorul cercurilor concentrice ale receptării. Nu pentru că i-aş aştepta, prudent, pe alţii să se pronunţe înaintea mea, explicaţia e mult mai „neutră”: ritmul de apariţie al Contrafortului. Funcţionez după acest metronom. La un săptămânal, presupun că aş călca pe un teren minat în ce priveşte judecata de întâmpinare. Viteza de reacţie la o rubrică săptămânală e mult mai mare şi riscurile de a greşi, din grabă, din superficialitate, cresc exponenţial. Ca atitudine, prefer să aleg partea valabilă a unei cărţi, să încurajez un autor, pe cât îmi permite el, nu să-mi demonstrez superioritatea faţă de ceea ce este, adesea, investiţia maximă de suflet şi efort intelectual a cuiva. A-ţi da cu părerea este mai uşor decât a te lăsa tu însuţi devorat la festinul cârcotaşilor – nu uit niciodată acest lucru. Mai ales că în meseria noastră, ştii şi tu, rolurile sunt interşanjabile.

Pe de altă parte, cărţile se scriu pentru a fi citite, altfel ar rămâne în sertare. Autorii nu ne pot pretinde să-i flatăm sau să-i menajăm tot timpul – din amiciţie, pentru că soţiile noastre schimbă reţete culinare la telefon, iar copii ne frecventează aceeaşi şcoală etc., etc. –, cum se întâmplă într-un mediu provincial ca al nostru, când toată lumea ştie pe toată lumea şi ai şanse să dai nas în nas cu „clientul” tău la orice colţ de stradă. Există o demnitate a criticii literare, ce trebuie respectată. Vorba ceea: adevărul mai presus de toate, chiar dacă în literatură, adevărurile sunt mereu subiective şi parţiale. Dacă nu ar fi aşa, ar trebui să închidem prăvălia şi să ne călugărim, ca să avem acces la adevărul absolut, unde dialogul încetează. Despre un bun public – cum este cartea pe un raft de librărie – am dreptul să spun orice, cu singura exigenţă de a nu jigni autorul ca persoană, pentru că nu mi-ar plăcea să păţesc acelaşi lucru (apropo de empatie!).

Criticul literar, chiar dacă mai supără, este până la urmă un „rău necesar”. Imaginează-ţi că nu s-ar mai scrie deloc despre cărţi, că cititorii n-ar avea nici un ghid de interpretare, că n-ar şti unde să încadreze cartea respectivă – la valoare sau la impostură –: ce s-ar întâmpla? Am avea o invazie a celor nechemaţi şi o degradare rapidă a gustului public. Şi încă ceva, legat de afirmarea literaturii basarabene, despre care m-ai întrebat mai devreme. E foarte important să apară cronici la cărţile autorilor noştri în presa culturală românească, şi cine reuşeşte, din confraţii basarabeni, să plaseze asemenea comentarii în revistele de dincolo, face un serviciu întregii noastre bresle scriitoriceşti. În această ordine de idei, vreau să salut iniţiativa revistei Viaţa Românească (condusă de Nicolae Prelipceanu şi Marian Drăghici) – o publicaţie de prestigiu în cultura română – de a găzdui în fiecare număr al său cel puţin o cronică la cărţile basarabenilor. Am fost invitat să susţin o asemenea rubrică şi sunt hotărât să-mi onorez promisiunea. Primul, pe ţeavă, este Anatol Moraru, cu „Turnătorul de medalii”, (Ed. Prut Internaţional, 2008), roman pe care îl comentez în nr. 3-4/2009 al Vieţii Româneşti. Aşa că, aviz celor interesaţi: puneţi-vă bine cu mine!

- Cum apreciezi ca om al scrisului relaţia ta personală cu limba română? Dar cu literatura română?

- Cred că răspunsurile pe care le-am furnizat până acum, dar şi ce am scris şi am publicat de-a lungul anilor mărturisesc, într-un mod elocvent, relaţia mea cu limba română. Este aerul pe care-l respir, forma în care gândesc, tiparul în care-mi exprim sentimentele. Lipsite de această haină stilistică ele, îndeosebi sentimentele, mi-ar suna fals, pentru că aş descoperi în spatele lor un străin. Eul meu e român. Aspiraţia lui – universală. Şi sper să-şi găsească un loc al său în eonul fiinţelor ce-au vieţuit vreodată, printre greci, sarmaţi, romani şi egipteni, printre celţi şi mayaşi, arabi şi tibetani…

Limba ne modelează antropologic, ne face să ne comportăm în funcţie de gradul de cunoaştere al ei. Sunt convins că o persoană cu un vocabular bogat şi nuanţat nu este doar superioară din punct de vedere intelectual semenilor săi mai rudimentari. Ci şi mai bună sufleteşte, mai umană, mai generoasă, mai înţeleaptă. Pentru că a reuşit să dea nume mai multor lucruri, şi prin asta – exact ca în Geneză – le-a făcut să existe şi să-i îmbogăţească universul interior. E sigur că Dumnezeu nu ne vrea proşti (şi dogmatici). Ţara, uneori, da…

Cei care vorbesc la fel de bine mai multe limbi au norocul să re-constituie, să re-decoreze lumea cu fiecare idiom pe care îl îmbrăţişează. Adică să se apropie de o cunoaştere mai profundă şi mai cuprinzătoare a celor ce există, aşa cum fuseseră ele create de la bun început, în timpuri imemoriale. Îl invidiez şi sunt foarte curios să ştiu cum se defineşte un asemenea om, pentru că el trebuie să aibă totuşi o preferinţă stilistică. De pildă, cum se vedea Eugeniu Coşeriu… Cine însă nu-şi cunoaşte îndeajuns nici măcar limba maternă – este un spirit încătuşat, un vehicul al nefericirii, din acelea de care e plină Basarabia.

Cât despre literatura română…, e previzibil să eşuezi în epitete de felul: „oglinda chipului meu”, „sânul matern”, „stupul primitor”, „cohorta ce-mi însoţeşte urcuşul”, „orchestra în care cânt” ş.a.m.d. Se poate spune mai sobru. Literatura română este, întâi de toate, biblioteca de la spatele meu, pe care o simt arzându-mă, ca privirea unui examinator neînduplecat, atunci când mă aşez la masa de lucru. La nivel uman, e „tribul” ce-mi furnizează, ca meseriaş, un sentiment de apartenenţă. Când scrii, e fundamental să te raportezi la întreaga literatură naţională şi, fireşte, la marii maeştri ai lumii, a te mulţumi cu laurii provinciei tale este ca şi cum ai prefera să te scalzi într-o piscină săpată pe ţărmul mării, ignorând urletul valurilor din preajmă, acolo unde îşi probează forţa adevăraţii înotători.

- Ţi-ai făcut o profesie şi din comentariul politic. Goethe invoca trei motive pentru care politica nu este un subiect potrivit pentru scriitori: părtinirea, ura şi „tichia obtuzităţii”. Nu te-a dezamăgit încă surzenia oamenilor politici la ceea ce încerci să le spui?

- Goethe nu a apucat să-i cunoască pe politicienii noştri post-comunişti, altfel ar fi avut pentru scriitorii intraţi în această „groapă cu lei”, sau mai degrabă în acest „ţarc al hienelor”, mai multă compasiune, gândindu-se la tortura interioară pe care şi-au asumat-o în numele unui scop meliorist.

Eu cred că surzenia oamenilor politici s-a mai diminuat. Mă refer, evident, la politicienii democraţi. Se întâmplă ca unele din ideile şi sugestiile mele să se regăsească în discursul lor, fie şi „topite” în nişte programe impersonale. Aş putea să le cer mai mult? Întotdeauna, doar o minoritate va avea urechi pentru mesajul unor intelectuali. Cu cât o societate este mai cultivată, cu atât minoritatea aceasta va fi mai numeroasă şi mai influentă. Dacă aş fi considerat că îmi pot sluji mai eficient idealurile altfel decât făcând analize în presă, ar fi trebuit să mă înscriu în vreun partid, să mă angajez în campania electorală. Este perfect legitim să o faci – politicul este o îndeletnicire care trebuie profesată cu competenţă şi dăruire şi, pe cât e posibil, fără infamii. Destul cât ne-au guvernat lichelele şi cizmele bolşevice! Însă dacă ai intrat pe acest teren, trebuie să fii conştient că libertatea ta se îngustează: politica e o arenă a negocierii şi compromisurilor inevitabile, pentru că ai de împăcat o mulţime de interese, adesea divergente, de dragul binelui public.

Marea mea satisfacţie sunt ecourile din partea oamenilor. În toiul protestelor anticomuniste din iarna-primăvara lui 2002, de exemplu, eram oprit în stradă şi salutat de necunoscuţi entuziaşti, care-mi spuneau că îmi ascultă comentariile de la Radio Europa Liberă, că le aprobă, că şi-au făcut un obicei din a nu le rata. Au fost clipe emoţionante. M-am gândit atunci că nu e puţin lucru dacă reuşesc să ofer ascultătorilor mei o mică oază de lumină, un reazem psihologic.

- Dacă ai face un bilanţ al ultimelor două decenii din viaţa ta, din viaţa noastră, ce ai pune pe raftul cu semnul plus, că de povara celor marcate cu semnul minus s-ar putea prăbuşi întreaga bibliotecă?

- Aş spune că ne-am maturizat. Am înţeles că suntem (doar) o parte a lumii, nicidecum „buricul” excepţionalismului, că nu ne mai putem închide în propria găoace, glorificându-ne istoria măreaţă şi deplorându-ne prezentul mizerabil. Am înţeles că avem de luat lecţii de la alţii – este laitmotivul discuţiilor mele cu basarabenii aflaţi la muncă în Occident, sau cu tinerii plecaţi la studii. Că fără cultură nu există libertate.

În ce mă priveşte, ca evoluţie personală, am învăţat să preţuiesc mai mult omul, ca entitate perfectibilă, şi viaţa în general. Da, viaţa care trebuie să continue în orice condiţii. N-aş fi făcut o asemenea afirmaţie pe la 20 sau chiar la 30 de ani, la vârsta când judeci totul printr-o prismă maximalistă. Viaţa trebuie să continue în orice condiţii, pentru că, în caz contrar, nu va mai fi cine să-şi pună probleme morale, să-şi chestioneze responsabilităţile proprii, să distingă între bine şi rău, să condamne minciuna, să acorde şi să-şi acorde şansa redempţiunii. În acelaşi timp, m-am mişcat cumva împotriva acestui „altruism nediferenţiat”, întărindu-mă în credinţa că avem nevoie de vise, de iluzii, de idealuri, de „întrebări fără răspuns” şi de exigenţe de conduită, pentru a nu eşua în mocirla unor „obiective” legate exclusiv de satisfacerea unor patimi materiale şi ambiţii de parvenire. Trebuie să existe un „Cer” deasupra noastră, dacă nu vrem să ne întoarcem în grotă.

- A devenit Contrafortul, al cărui redactor-şef eşti, „fortăreaţa” culturală pe care ţi-ai dorit-o aici, la Chişinău? Te întreb (şi mă întreb la rându-mi): într-un spaţiu ca al nostru, pot nişte reviste de cultură, chiar foarte bune, să schimbe în vreun fel mersul inexorabil al lucrurilor?

– Valentina, ce văd eu pe stradă, ce mă izbeÅŸte la televizor, ce sufocă paginile presei cotidiene aduce mai degrabă cu o anomie, cu o degringoladă culturală. Pe de altă parte, să recunoaÅŸtem că din 1991 încoace se vorbeÅŸte mai bine româneÅŸte în Basarabia, calitatea limbajului în mediile electronice a crescut. Chiar ÅŸi actuala administraÅ£ie comunistă – mai puÅ£in figurile ei „exponenÅ£iale” –, încearcă să se exprime mai fluent, să utilizeze o terminologie modernă, fie ÅŸi stângaci. Sper că este ÅŸi rezultatul eforturilor noastre, al revistelor culturale. Nu se poate să nu fi fost ÅŸi noi implicaÅ£i în această „conspiraÅ£ie”.

Contrafortul a venit la timp pentru a susţine o generaţie nouă de scriitori, prin care Basarabia trebuia să probeze că are resurse de înnoire, că este capabilă să producă alternative la discursul clamoros-păşunist, dominant în epocă. Nu ştiu dacă am devenit o „fortăreaţă culturală”, dar sperăm că un reper de modernitate şi europenitate am reuşit să edificăm. Nu facem „învăţământ de mase”, ne adresăm elitelor, formatorilor de opinie, sprijinim creativitatea tinerilor intelectuali – scriitori, sociologi, istorici, critici de artă, oameni de teatru şi cinema –, dincolo de conjuncturi politice şi schimbări de regim. Este important – indiferent de numărul cititorilor noştri, de a căror insuficienţă se plâng toate publicaţiile culturale – să ne conducem de standarde înalte, să ne menţinem în topurile naţionale în materie de revuistică literară, să fim competitivi, comparabili cu cele mai bune modele europene. Şi dacă unii nu prea ne-au avut la inimă în aceşti 14 ani de când există Contrafortul, cred că, peste timp, efortul nostru, ca şi prestaţia altor reviste de cultură basarabene, îşi va afla aprecierea cuvenită în istoria literaturii române.

- După ce ne-am referit la atâtea subiecte serioase, ce-ai spune despre unul mai frivol? Ştiu că eşti născut în zodia Taurului şi am citit într-un horoscop că anul 2009 ar putea fi unul dintre cei mai importanţi în evoluţia ta, un „an de glorie”. Presimţi (sau poate ştii?) că se va întâmpla ceva deosebit pentru tine în intervalul de timp în care tocmai am intrat?

- Ar trebui să consult un specialist în ştiinţe oculte, ca să-mi pun în acord proiectele cu poziţia aştrilor… Mi-am propus, e-adevărat, câteva lucruri în acest an – chestiuni ce ţin de literatură, dar şi de segmentul teluric al existenţei – nişte intenţii mai ambiţioase şi mai clare decât planurile din anul trecut, bunăoară, şi aş vrea să le duc la îndeplinire, pentru că îmi stă în puteri, ştiu asta. E momentul să apăs pe acceleraţie. Dacă voi fi „asistat” pe acest drum, am să o iau ca pe un dar oferit perseverenţei mele, un dar la care nu poţi spera, fără a fi conştient că trebuie să-l meriţi.

Revista Sud-Est Cultural, nr. 1,
februarie 2009, Chişinău