Vitalie Ciobanu

Rusia şi valorile ei

Am privit întotdeauna cu interes şi îngrijorare scena politică rusă. Dacă locuieşti la Chişinău ştii foarte bine că ştirile care parvin de acolo nu sunt neapărat „externe”, oricât ai spera că Europa, în falnica ei expansiune, va înghiţi în cele din urmă şi Basarabia, care tremură, suspendată, între Est şi Vest. Nu mă pot raporta la Rusia ca la un brand comercial şi nici cu nostalgia (ironică sau doar muiată în sos cultural) devenită o modă în unele cercuri intelectuale de la noi. Tocmai de aceea nu voi conteni să deplor faptul că avem, în România, atât de puţini experţi în probleme ruseşti (şi răsăritene, în general), că statul român, în ciuda istoriei sale „păţite”, nu şi-a creat un departament specializat, o „divizie analitică Est”, capabilă să furnizeze decidenţilor politici şi opiniei publice scanări minuţioase şi raţionamente valide legate de acest spaţiu din proximitatea României, spaţiu care continuă să exercite, asupra unora dintre noi, o sumbră fascinaţie, precum „deşertul tătarilor” lui Dino Buzzati. În lipsa unei cunoaşteri reale a ceea ce se întâmplă în Rusia de azi vom fi mereu în contratimp, şi în raporturile diplomatice, şi în afacerile interne, unde nimeni încă nu s-a gândit să investigheze ce se întâmplă în interiorul acestor avanposturi de influenţă politico-economică, reprezentate de firmele ruseşti de energie pe piaţa românească. În schimb, vom auzi, chiar din gura unor politicieni de „şcoală nouă” de la Bucureşti, abili în jocul de-a informaţiile, pledoarii surâzătoare pentru recuperarea relaţiei cu Rusia.
Să o recuperăm, dar cum? Nu e uşor să răspunzi la această întrebare, când vezi cum îşi „recuperează” regimul Putin însuşi relaţia cu cetăţenii. În ultimul week-end, la Moscova şi Petersburg, trupele OMON au snopit în bătaie mii de participanţi la marşul „celor de altă părere”, reuniţi pentru a protesta faţă de politica de suprimare a libertăţilor democratice. Avem de a face cu o mare putere scăpătată, foarte iscusită în diplomaţie şi extrem de versată în jocul de şah (mai puţin tandră, după cum s-a văzut, cu campionii acestui sport – Garry Kasparov, azi un lider al opoziţiei ruse, a fost arestat şi el sâmbăta trecută de poliţie). Relaţia României cu Rusia nu poate fi decât una a măsurilor de precauţie, dublate de inteligenţă şi curaj – o virtute temută şi respectată de fosta împărăţie, credeţi-mă pe cuvânt.
Azi, întregul establishment politic şi mare parte a intelighenţiei de la Moscova sunt obsedate de „revanşa Rusiei”, de „renaşterea imperiului, pentru că Rusia poate rezista doar ca imperiu”, reclamă demnitatea ei compromisă în epoca „vândutului” Gorbaciov şi în „anii beţivi” ai lui Elţîn. Clamează, pe voci şi tonalităţi diferite, nevoia Rusiei de a i se recunoaşte statutul special pe scena internaţională, pe potriva măreţiei sale istorice şi a imenselor bogăţii naturale de care dispune. Un singur lucru scapă acestor predici delirante: renaştere naţională, dar în baza căror valori? Cu ce au înlocuit actualii lideri politici şi spirituali de la Moscova – între ultimii numărându-se şi cineastul Nikita Mihalkov, oaspetele din aceste zile de la Bucureşti, faimos pentru obedienţa sa în faţa Kremlinului –„Codul moral al constructorilor comunismului”? Cu ideologia „maicii Rusii” pravoslavnice, sau cu cinismul veninos, cu insaţiabila poftă de înavuţire a foştilor „CK”-işti?
În capodopera sa, Oglinda, Andrei Tarkovski citează prin gura unui copil-personaj un fragment dintr-o scrisoare a lui Puşkin către Ceadaev. Poetul rus deplânge acolo faptul că schisma din sânul Bisericii Creştine a condus la excluderea Rusiei de la marile momente fondatoare ale civilizaţiei occidentale. Însă, pe de altă parte, plusează Puşkin şi Tarkovski alături de el, pentru că în mod evident îşi asumă viziunea ilustrului său predecesor, nu ar renunţa pentru nimic în lume la destinul patriei sale, căci anume stepele nesfârşite ale Rusiei au salvat Occidentul de invazia hoardelor mongole. Tarkovski a murit în 1986, în exil. Nu ştim ce opinie ar fi avut asupra evoluţiilor post-sovietice din ţara sa. Dar ne întrebăm ce şanse ar avea Rusia să evolueze de la viziunea idilică, naiv-compensatoare, pe care o proiecta un mare artist ţinut sub presa totalitarismului sovietic, către o democraţie de tip occidental? Sunt oare compatibile resursele spirituale ale acestei naţiuni cu valorile civice ale Occidentului, care înseamnă democraţie, drepturi ale omului, libertate de expresie, supremaţie a legii, responsabilitate a guvernanţilor în faţa cetăţenilor, alegeri libere şi corecte?… Priveşti la poligonul de încercare care a redevenit Rusia sub domnia lui Putin şi îţi piere cheful unor asemenea pertractări. Dar dacă, într-un viitor nu prea îndepărtat, răspunsul ar fi pozitiv, cu siguranţă că şi noi, românii, am răsufla uşuraţi.

Trackback URI | Comments RSS

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.