Vitalie Ciobanu

Un regretabil paralelism pare a însoți cazul tânărului Vadim Pisari, omorât de „pacificatorii” ruși în dimineața zilei de 1 ianuarie, pe podul de la Vadul lui Vodă, și o întâmplare care s-a produs două săptămâni mai târziu, la vama Giurgiulești-Galați, unde un tânăr basarabean din Cahul a fost rănit de un polițist de frontieră român, după ce a încercat să se sustragă controlului vamal și a forțat, la volanul maşinii, întoarcerea în Republica Moldova. Tânărul, suspectat de contrabandă cu ţigări, a fost rănit în zona toracelui (deşi şi aici toată lumea ne asigură că s-a tras în pneurile maşinii) şi se află sub supravegherea medicilor de la Chişinău. Îi dorim sănătate.

Întâmplarea de la vama din sudul republicii a fost imediat speculată politic (chiar geopolitic) de comunişti şi de diverse ligi pro-ruseşti din Moldova. Deşi în cazul tânărului omorât de „pacificatorii” ruşi la Nistru comuniştii au pledat pentru echilibru şi spirit conciliator (să nu aibă de suferit relaţiile moldo-ruse!), de această dată şi-au dat frâu liber românofobiei lor structurale. Mesajul a fost preluat şi de organizaţii diversioniste mai recente, cum e cea condusă de un anume domn Garbuz („Patrioţii Moldovei”), şi de comsomoliştii afiliaţi Moscovei, care au protestat în faţa Ambasadei României cu intenţia clară de a contracara manifestaţiile împotriva prezenţei armatei ruse în Moldova. A fost şi un bun prilej pentru presa moscovită de a fabula pe tema „ipocriziei” autorităţilor de la Chişinău şi a societăţii moldoveneşti, care nu ar evalua, chipurile, cu aceeași unitate de măsură cele două incidente nefericite.

Pentru orice observator de bună-credinţă este evident faptul că cele două cazuri nu au nimic în comun. Ambasadorul Kuzmin a mințit. Vadim Pisari a fost omorât de un „pacificator” rus care nu a avut dreptul să folosească arma într-o situaţie ca cea înfățișată până acum în urma investigațiilor operate de autorități. Asasinatul a scos izbitor în evidență caracterul anacronic și criminal al prezenței trupelor rusești în Republica Moldova. La vama Giurgiuleşti-Galaţi, unde a fost rănit tânărul Valentin Roman, vorbim despre violarea unui regim de frontieră dintre două state, ale cărui exigențe vor spori o dată cu extinderea spațiului Schengen până la Prut. Însă întregul tablou al incidentului, reconstituit în toate detaliile lui, așteptăm să fie comunicat opiniei publice de organele abilitate, române şi moldovenești.

Sigur că asemenea întâmplări cu final trist (chiar tragic) vin să alimenteze mitologia bietului basarabean, victimă neputincioasă a unor „fraţi mai mari” din Est şi din Vest, puși pe același cântar. Pentru revitalizarea la noi a sindromului victimei inocente terenul este de mult afânat. Avem chiar şi o interogaţie popular-isteaţă pentru această stare de spirit: „Când ne-a fost nouă, moldovenilor, mai bine?” Răspunsul sună la fel de şmecher: „Păi, când plecaseră rușii și încă nu veniseră românii!” sau viceversa, nu contează. Am auzit de nenumărate ori această frazeologie cu subînţeles din gura politicienilor noştri în ultimii 20 de ani. Cât ne-a ajutat gargara lor moldovenistă se cam știe: ne-am furat singuri căciula. Am rămas sclavii ruşilor.

Debut însângerat de an în Moldova. Moartea lui Vadim Pisari, tânărul ucis de un „pacificator” rus pe 1 ianuarie 2012, ne-a revelat o dată în plus situația absurdă în care trăim de peste două decenii. După ce a avut grijă să n-o luăm spre Occident, împărăția care „ne-a aranjat” războiul din ‘92, după cum mărturiseau chiar înalții ei demnitari, de felul lui Lukianov și Selezniov, a instalat o rețea de posturi militare pe Nistru.

Scopul a fost atins. Nu ne-am unit cu România, nu am devenit parte a spațiului euroatlantic. Dar ce am devenit? Ținte pentru trăgătorii ruși. Pacificatorii Moscovei sunt puși acolo să protejeze crimele separatiştilor transnistreni: terorizarea sătenilor din regiune, asedierea școlilor cu predare în limba română. Adesea e vorba de aceleași persoane. Soldatul care l-a împușcat pe Vadim Pisari a lucrat în miliția lui Smirnov, apoi s-a înrolat cătană la ruși. E valabil și viceversa: mare parte din fosta armată a 14-a s-a „topit” în forțele militare transnistrene.

Mă întreb cum discută politicienii noștri cu Tiraspolul, cu ce fler, cu ce determinare, ce expertiză îi ajută? Premierul Filat s-a tot întâlnit cu Smirnov până în ultima clipă, deși era clar că Moscova îl ștersese pe acesta de pe listă. Acum, probabil, vom cere mai categoric desființarea posturilor militare, înlocuirea lor cu observatori civili, neînarmați. Sau poate că evacuarea soldaților ruși de pe podul de la Vadul lui Vodă îi va asmuți pe țăranii de pe cele două maluri, îi va face să pornească unii împotriva altora?… Retorica nerușinată a ambasadorului Kuzmin trădează vulnerabilitatea poziției moscovite. Această breșă trebuie lărgită – azi, nu poimâine! Sperăm ca după atâtea succese internaționale, autoritățile de la Chișinău să reușească măcar să mute câteva blocuri de beton din „zona de securitate”. Căci dacă nu erau „pacificatorii kalașnikov”, Vadim Pisari ar fi trăit.

Moscova susține că militarul asasin a acționat legal. Firește, cum altfel? Rușii au folosit mereu arma legal. Au ucis legal în Afganistan, în Cecenia, în Georgia, în Țările Baltice, au ucis și ucid legal în Moldova. Vinovate întotdeauna sunt victimele, popoarele mici, cele care nu se pot apăra, pentru că au conducători incapabili, lași, vânduți și traficanți. Dintr-un act de agresiune colonială a Rusiei împotriva Basarabiei, războiul de pe Nistru s-a transformat într-un business profitabil, la care nimeni nu vrea să renunțe. Ce păzesc „pacificatorii”, dacă aici, la Chișinău, securiștii de la Tiraspol se plimbă nestingherit pe stradă (a se vedea și recentele mărturii ale lui Ilie Cazac, după eliberare), răpesc oameni ziua în amiaza mare, fără ca SIS-ul sau Ministerul de Interne să se deranjeze!

Poate că nu totul depinde de guvernanții de la Chișinău în ce privește „dosarul transnistrean”. Dar un lucru suntem în drept să le cerem, mai ales că îi obligă și Constituția: să garanteze siguranța cetățenilor noștri, oriunde ar trăi aceștia, în stânga sau în dreapta Nistrului. Vrem ca micuții care s-au născut în aceeași noapte dintre ani, în Moldova, o noapte fatidică pentru Vadim Pisari, să crească niște oameni liberi într-o țară în care „pacea kalașnikov” să fi fost aruncată de mult la groapa de gunoi a istoriei.