Vitalie Ciobanu

Anul 2011 ne aduce un bilanţ mai degrabă negativ, dacă stai să-ţi întrebi prietenii şi colegii, pentru că fiecare dintre ei îşi va formula verdictul pornind de la experienţa celor trăite pe propria piele. Dar, privite de la o altitudine mai mare, desigur, lucrurile nu stau chiar aşa: în pofida numeroaselor pericole, în lume s-a menţinut echilibrul între bine şi rău, pentru că altfel am fi încheiat cu toţii conturile. Însă acesta e specificul omului: să rețină mai bine evenimentele triste.

În Moldova am avut o interminabilă criză a nealegerii preşedintelui care a dezbinat Alianţa pentru Integrare Europeană. Această ceartă a revelat, ca niciodată, tentaculele mafiote care a cuprins țărișoara. Acum fiecare basarabean informat ştie că avem un „păpuşar” care mişcă totul pe tabla de şah, că avem clanuri care controlează vama, justiţia, importurile, transporturile… Corupţia şi disprețul faţă de lege macină acest stat într-o măsură mai mare decât confuzia identitară și sciziunile interetnice – iată concluzia pe care mulți dintre noi am tras-o după doi ani și jumătate de guvernare democratică.

Un alt fenomen interesant al anului politic 2011: opoziţia „roșie” a fost atacată necruţător chiar din interiorul ei. Persoana-stindard cu care au defilat comuniștii în alegerile prezidenţiale, Zinaida Greceanîi, a fugit din partid; al doilea mare candidat-emblemă al PCRM, Igor Dodon, trimis în vălvătaia luptei pentru Chişinău, unde a fost cât pe ce să ridice marele „pot”, l-a părăsit și el pe Voronin. Aşadar, PCRM se auto-subminează voios, în timp ce puterea liberal-democrată, care promitea solemn că va deschide un proces al comunismului și că va cerceta penal isprăvile guvernării 2001-2009, nu s-a atins de personajele-cheie ale fostului regim nici măcar cu o floare. Sistemul a rămas intact, s-au schimbat doar stăpânii.

Spre sfârşitul anului am primit noutăți de la Tiraspol, unde, fără niciun fel de contribuţie a Chişinăului, a fost debarcat eternul Smirnov. Ni s-a mai demonstrat o dată, convingător, cine comandă în Transnistria. Chiar dacă pentru Moscova în acest caz a ieșit ca-n zicala unde dai și unde crapă, important e că a ieșit tot omul rușilor – unul mai tânăr, mai motivat.

Așa e în Moldova, lucrurile se întâmplă şi se împotmolesc parcă fără voia noastră. Cu siguranță, soluţia la actualele crize şi frustrări, privaţiuni şi necazuri nu este revenirea la comunism, ci mai multă democraţie, mai multă lege, mai multă transparenţă, mai mult control al instituţiilor europene asupra banilor care se pompează în Moldova cam fără spor, mai multă exigenţă din partea societăţii civile. Din păcate, această logică nu este percepută de toți moldovenii. Niște posibile alegeri anticipate implică riscuri enorme, întrucât în urma lor nu e deloc sigur că se va păstra cursul pro-european declarat de actuala putere, cea care s-a dovedit atât de mediocră și meschină în politicile sale interne.

Dar mai avem o șansă. Vizitați de un ciudat aflux poetic, liderii Alianței au fixat data alegerilor repetate pe 15 ianuarie 2012. Felul nostru grăbit de a ne ascunde după o metaforă (chiar dacă una nu tocmai fericită) poate de data aceasta ne va zâmbi. Eminescu să ne judece!

Pieter Bruegel cel Bătrân are un tablou în care umanitatea s-a recunoscut în cele mai tragice și mai disperate momente ale sale. Un grup de cerşetori orbi traversează o margine de cătun, în şir indian, ţinându-se fiecare cu mâna de umărul antecesorului. Procesiunea lor sfârşeşte într-un heleşteu. Primul nefericit s-a şi prăbuşit în apă. Cel de-al doilea şi-a pierdut şi el echilibrul şi ne priveşte, cuprins de groază, din găvanele întunecate. Ceilalţi patru ortaci îşi continuă umbletul, fără să bănuiască primejdia, dar vor afla în scurt timp: soarta le este pecetluită.

Situaţia în care a ajuns coaliţia de guvernământ de la Chişinău după ratarea alegerilor prezidenţiale din 16 decembrie poate fi asemuită cu faimoasa parabolă a orbilor, zugrăvită de marele pictor olandez. Şiragul condamnaţilor fără scăpare este în acest caz nu doar Alianţa pentru Integrare Europeană, ci Republica Moldova ca stat democratic, orientat spre valorile occidentale.

Există o angoasă, o mare îngrijorare în mediile mai luminate ale societăţii basarabene în raport cu ce-ar putea urma: oare chiar ne vor preda, ăştia, comuniştilor, oare chiar se va întoarce Voronin pe cal alb, în timp ce liderii din Alianţă îşi vor scoate ochii mai departe (exact ca la Bruegel!). Suntem un popor damnat. În Republica Moldova e imposibil să imaginezi o succesiune politică normală, stânga-dreapta. Pe noi ori ne exasperează democraţii cu vociferările şi anarhia lor, ori vin comuniştii să ne interzică să vorbim româneşte şi să reaşeze sârma ghimpată la Prut. Moldovenii au memoria scurtă şi obişnuiesc să pună nemulţumirile prezente mai presus de umilinţele pricinuite de precedenta guvernare.

Mărturisesc că m-a uluit îngâmfarea lui Marian Lupu, pofta sa de comentarii şi acuzaţii la adresa aliaţilor, ca şi lipsa de critici faţă de obstrucţia sistematică a PCRM, după cea de-a patra (în doi ani!) tentativă eşuată a sa de a deveni preşedinte (am pus-o la socoteală şi pe aceea din 18 noiembrie, când după ce a declanşat procedura alegerii şefului statului nu şi-a înaintat candidatura, ştiind că va pierde).

Dl Lupu ne-a vorbit până la saţietate despre trucurile nedemne ale PLDM, despre buletinul cu cerneală simpatică etc., dar nu a suflat o vorbă despre cum a muncit să obţină cele două voturi care îi lipsesc Alianţei (până la „sacramentalele” 61!). Oricât l-ar sufoca perfidia lui Filat (sunt ca două săbii care nu încap în aceeaşi teacă), totuşi de unde va mai lua dl Lupu voturi, căci Alianţa nu are destule? Ce i-a făcut lui Dodon că e aşa pornit împotriva sa? Pentru că, ideologic, sunt foarte apropiaţi…

Ceva esenţial trebuie să se schimbe înaintea alegerilor repetate din ianuarie 2012. Şansele lui Marian Lupu de a capota din nou sunt uriaşe. E nevoie de o figură de compromis, una pe care să o voteze grupul Dodon. Aş vrea să aud măcar un nume (în afara de Greceanîi, bineînţeles) care să intre oficial în discuţie. Moldova nu are cum să trăiască nişte clipe de extaz după alegerea unui astfel de preşedinte, dar măcar vom scăpa de spectrul anticipatelor, iar actuala coaliţie va obţine răgazul necesar pentru a-şi duce la îndeplinire promisiunile de reformă, sub veghea Occidentului. În caz contrar, ne aşteaptă heleşteul. A mai rămas un pas.

Există o psihoză legată de anul 2012. Se spune că pe 21 decembrie, peste un an, va veni sfârșitul lumii potrivit unei profeții a indienilor mayași. Americanii au scos chiar un film purtând acest titlu, în care ni se oferă o „Apocalipsă” cum n-a mai văzut Hollywood-ul: plăci tectonice prăbușindu-se în abis cu tot cu orașele de pe ele, portavioane care mătură Casa Albă, cocoțate pe creasta unor valuri tsunami de 100 m, stânci zburând prin aer ca niște mingi de tenis. Și între multele semne înfricoșătoare – bolta Capelei Sixtine a Vaticanului, pictată de Michelangelo, spărgându-se pe linia unei fisuri care desparte degetul lui Dumnezeu-Creatorul de mâna întinsă către El a primului om, Adam.

Nu știu cum va arăta „sfârșitul lumii” de anul viitor, dar deocamdată avem semne proaste în zona Euro, care se clatină puternic: șefi de guverne ce păreau inamovibili sunt înlăturați din funcție cât ai pocni din degete, țări importante, în prag de insolvabilitate, se șterg la ochi, sperând să nu fie decât un vis urât. E prea puțin să vorbim despre o „criză a datoriilor”, în fapt e o criză a conceptului de unitate europeană, care nu a fost gândit până la capăt și a rămas suspendat undeva la mijloc: între ideea unor națiuni suverane, reunite într-o piață comună, și aceea de federație. Până nu se lămurește Uniunea încotro o va lua, măsurile de disciplină bugetară sau apelul la solidaritate adresat guvernelor celor 27 vor înfunda și mai mult povestea.

Iranul fanaticului președinte Ahmadinejad amenință să declanșeze un adevărat iad împotriva Israelului și să atace obiective NATO din Europa. În Rusia, posturile de televiziune controlate de Kremlin au raportat informații potrivit cărora în regiunea Rostov-pe-Don pentru alegerile parlamentare din 4 decembrie au votat 146% din alegători, iar în regiunea Voronej – 130%! Partidul cleptocratic și mafiot al lui Putin, din ce în ce mai urât de cetățeni, recurge la cele mai monstruoase falsificări pentru a se menține la putere, operează arestări masive în rândurile Opoziției care acuză fraudarea alegerilor. Rusia adună semnele unei explozii sociale și politice fără precedent, ale căror unde de șoc s-ar putea resimți departe de frontierele ei și mai ales în fostele republici sovietice.

Pe acest fundal complex, al unei lumi tot mai nesigure și mai primejdioase, ne aducem și noi, românii, mica noastră contribuţie la Apocalipsă. Anul 2012 ne învăluie, întâi de toate, cu semnificații de destin național. Se vor împlini 200 de ani de când Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus, două secole de când orbecăiește prin istorie cu busola stricată. Independența obținută în ‘91 s-a dovedit doar o altă formă de sclavie față de Moscova, nicidecum o paradigmă a libertății. Dacă URSS-ul lupta cu imperialismul american, comuniştii moldoveni, mai modești în pretenții, şi-au fabricat un inamic de uz local: „expansionismul românesc”. Din păcate, chiar şi la doi ani de la debarcarea regimului Voronin, românofobia respiră nestingherit în instituţiile de stat din Republica Moldova, în viaţa publică, în unele organe de presă care susțin nu doar PCRM-ul, dar și partide din coaliția de guvernământ. La 1 Decembrie, de Ziua Unirii, în Parlament, această infamă retorică a irupt ca un abces purulent. Au răsunat, din nou, ca în timpurile sovietice, calificativele „fascişti” şi „nazişti”, asociate cuvântului român. „Copilul de trupă” al comuniștilor, fostul social-democrat Eduard Muşuc, dorind pesemne să facă o demonstraţie de fidelitate în faţa şefului de partid (complexele neofitului!), s-a repezit să blameze România, în rumoarea aprobatoare a colegilor săi de fracțiune, după ce Mihai Ghimpu, liderul PL, a adresat cuvinte de felicitare poporului român cu ocazia Sărbătorii Naţionale. Continue Reading »