Vitalie Ciobanu

După Paris, Madrid, Berlin, Viena și Roma, Londra este a șasea mare capitală a Europei Occidentale pe care un intelectual nu are voie să o rateze. Ordinea acestor orașe este aleatorie, căci nimerești acolo, după cum ți-e norocul. Dacă nu ești diplomat de carieră, pentru care aceste destinații sunt niște locuri de activitate, dacă nu ești bursier (sigur, nu la agenții de bursă mă refer…) sau, mai nou, dacă nu ești un prosper om de afaceri din sălbatica Rusie, de felul lui Abramovici, care a cumpărat cu banii jos jumătate din cartierul Chelsea, simandicoasa metropolă de pe Tamisa este o destinație nu tocmai ușor de abordat și, de aceea, cumva descurajantă. Orgolioasă și insulară, Londra reprezintă în același timp strălucirea unei mari puteri coloniale și o vastă scenă culturală – poate cea mai exigentă din Europa. În cazul meu, întâlnirea cu acest mare oraș s-a datorat unei întâmplări sau, cine știe, poate a intervenit o cauzalitate abstrusă. Spun asta, pentru că nu îmi planificam să ating, în viitorul apropiat, țărmurile cețosului Albion. S-a întâmplat invers: cețosul Albion s-a gândit la mine. Mai exact, s-a gândit un vechi prieten: Roland Chojnacki, directorul Institutului Polonez de la Londra, pe care nu-l mai revăzusem de pe timpurile când conducea filiala de la București a IP-ului. Roland a avut ideea să mă invite la un seminar intitulat „Diplomație culturală în secolul 21” – evenimentul, prilejuit de preluarea de către Polonia a președinției Uniunii Europene de la 1 iulie 2011 –, iar Institutul Cultural Român de la Londra mi-a asigurat acoperirea financiară a deplasării.

***
Nu am să uit niciodată vederea Londrei de la înălțimea unui zbor de pasăre: avionul – aveam un loc lângă hu¬blou, ţineam degetele înfipte în brațele fotoliului – străpunse plafonul de nori groși și făcu o mișcare de rotație, spectaculoasă. Priveliștea ce mi s-a dezvăluit în acel moment a fost cea mai fascinantă panoramă urbană pe care am contemplat-o în viața mea. Tamisa șerpuind liniștită, lucind mat în bătaia soarelui, uriașul London Eye – roata belvedere cu cele 32 de cabine ale sale –, blocurile turn, ultraelegante, din City-ul financiar, îngrămădite pe un fel de peninsulă, Tower Bridge, Aquarium-ul, Big-Benul și clădirea Parlamentului Englez, surprinzător de mică, privită de la o altitudine mai presus de orice politică, Palatul Buckingham și memorialul Reginei Victoria, British Museum, Catedrala Westminster, cupola de sticlă The Palm House din grădina botanică, Arcul Amiralității, Catedrala St. Paul… Avusesem, uitându-mă fermecat de imaginea revelată în lumina palidă a după-amiezii, conștiința unui întreg univers pe care acea hartă vie a orașului-miriapod o întrupa nu numai pe orizontala fizică a dimensiunilor sale, ci și în adâncime, aglutinând palimpsestul istoriei și straturile memoriei culturale, cu lungul lor șir de evenimente, opere, chipuri, drame, transformări… Continue Reading »

După ce a fost opt ani președinte și vreo șase premier – timp în care a gestionat nu se mai știe câte războaie și catastrofe, și a pus cizma pe țeava de gaz pentru înfricoșarea Europei, viitorul „țar” de la Moscova s-a apucat din nou să gândească global, să croiască planuri geopolitice.

Rușii trăiesc într-o țară ruinată, scufundată în corupție și fărădelege, dar în loc de școli și spitale primesc o „supă imperială” reîncălzită. Așa procedează conducătorii incapabili să rezolve problemele cetățenilor: vorbesc despre o măreție iluzorie și caută dușmani în exterior – hegemonia americanilor, perfidia europenilor și, mai recent, expansionismul georgian, cel care vrea să acapareze întregul spațiu de la Marea Neagră până la Marea Baltică.

„Tezele din octombrie” ale lui Vladimir Vladimirovici (Putin) privind uniunea euroasiatică au avut o rezonanță fulgerătoare la Chișinău. Primul a sărit să le aplaude Vladimir Nicolaevici (Voronin). După ce s-a chinuit și el vreo 8 ani, ca președinte, să ne apropie de Europa – perioadă ce era să se sfârșească, în aprilie 2009, într-o „juntă” latinoamericană –, azi, sătul să stea în opoziție, liderul PCRM semnalizează insistent spre Moscova: sunt aici, nu mă uitați, bazați-vă pe mine! Alături de el, o droaie de analiști, paralizați de geniala ofertă a primului judocan al Rusiei, se întreabă înfiorați: dacă Uniunea Europeană nu ne vrea, cum să reziști unei asemenea tentații?…

Șeful PCRM aleargă după favorurile Moscovei, încercând să-i ia fața lui Dodon (un politician pro-rus mai tânăr, mai promițător), și profită de revelația sa „euroasiatică” pentru a ridica miza negocierilor cu AIE (dovadă că nu-i pasă câtuși de puțin de depășirea crizei politice). Voronin spune: renunțați la integrarea europeană, reveniți în matca „limbii comune”, veniți cu noi, înapoi în URSS, și suntem gata să negociem orice! Comuniștii propun alianței de guvernământ și întregii Moldove un parteneriat deschis, „bărbătesc”, cu Ramzan Kadîrov și cu Lukașenka, iar dacă ținem neapărat să ajungem în Europa, păi, nu există cale mai scurtă decât prin Kazahstan!…

Cine și-a făcut iluzii privind „eurofilia” liderului comunist a avut fericita ocazie să afle, în sfârșit, care-i sunt adevăratele intenții. Voronin e sincer. El știe că nimeni nu-l așteaptă în Europa și vrea să meargă acolo unde se simte mai confortabil, unde nu are nevoie de translator ca să se facă înțeles, și nici de respectarea unor „standarde” nesuferite ca să fie poftit la masă.

Dar ce vor moldovenii? Șeful PCRM nu ar fi fost atât de sigur că discursul său are priză la populație, dacă Alianța nu s-ar fi complăcut doar în laudele europenilor, ci ar fi explicat alegătorilor de acasă, prin intermediul unei largi campanii de informare, ce este Uniunea Europeană, de ce nu poți fi concomitent în UE și în CSI. Pentru că este o diferență crasă de valori, de reguli și norme de conduită, e diferența însăși dinte civilizație și barbarie. Și mai e un sistem instituțional, pe care trebuie să-l adopți integral, nu pe bucăți. Putin ne promite gaze mai ieftine în schimbul loialității, cum făceau altă dată sultanii turci. Occidentul ne cere să fim corecți, să nu furăm, să ne respectăm legile. Să fie un preț prea mare?

Rușii au fost întotdeauna tari la șah, dar „rocada” pe care a propus-o Dmitri Medvedev la recentul congres al partidului de guvernământ de la Moscova a uimit și îngrețoșat lumea liberă. Ce-l face pe un tânăr șef de stat să renunțe de bună voie la a mai candida pentru un al doilea mandat permis de Constituție, cedând în favoarea unui politician mai vârstnic și mai uzat, care a mai ocupat de două ori această funcție? – se întreabă analiștii.

„Asta ne-a fost înțelegerea de la bun început”, le răspunde, malițios, Vladimir Putin, iar pupilul său, care i-a ținut locul cald patru ani de zile, va fi crezut că își face un titlu de glorie respectându-și cuvântul față de mentor. Cum rămâne însă cu imaginea unei națiuni de 140 de milioane de oameni, căreia i s-a furat dreptul de a alege?

Rusia trăiește una dintre cele mai mari umilințe din istoria sa: o mână de KGB-iști îmbuibați, care nu au alternativă – puterea sau pușcăria! –, a pus juvățul pe o țară cu destule minți capabile să o conducă spre un viitor mai demn. Dezamăgirea este uriașă. Când presa e sugrumată, când oamenii de afaceri care refuză să cotizeze la pușculița Kremlinului putrezesc după gratii, când liderii opoziției liberale sunt umflați din stradă de poliție, interzicându-li-se până și posibilitatea de a se înscrie în cursa electorală, declarațiile lui Medvedev despre imperativul „modernizării” Rusiei și despre „resetarea” relațiilor cu Occidentul alimentau o vagă speranță că starea de lucruri din țară va convinge clasa politică de la Moscova să inițieze un fel de democratizare, un început de stat de drept. Pentru că nu se poate progres fără competiție economică liberă, nu se poate dezvoltare fără presă independentă și fără magistrați care să judece în conformitate cu legea, nu în funcție de telefonul scurt al șefului politic sau în dependență de grosimea plicului cu bani strecurat pe sub ușă.

Apoi, mai era și ideea, oarecum întemeiată, că dacă nu propria ambiție, măcar interesele familiei și ale echipei sale îl vor obliga pe Medvedev să-și ia în serios rolul de președinte, să taie cordonul ombilical care îl leagă de fostul său boss de la Petersburg. Acum toate aceste speranțe s-au năruit. Putin va obține un nou mandat de președinte, Medvedev îi va lua locul în fruntea guvernului. Intriga alegerilor parlamentare din decembrie 2011 și a celor prezidențiale din martie 2012 a fost anulată. Totul se știe. De aceea Alexei Kudrin – ministrul Finanțelor, omul cu merite reale în ce privește menținerea economiei ruse pe linia de plutire – și-a dat demisia, pentru că nu a dorit să lucreze sub conducerea unui premier de operetă.

Revenirea lui Putin la Kremlin nu anunță nimic bun pentru Moldova, aflată în bătaia crivățului de la Răsărit. Singura salvare e să ne mișcăm cât mai repede spre Uniunea Europeană. Sper ca politicienii noștri să înțeleagă acest adevăr și să nu se mai lase seduși de modelul „macho”, pe care îl emană fostul agent secret de la Dresda. Putin și marionetele sale s-ar putea să domnească încă 30 de ani în Rusia, dar această epocă își va primi calificativul cuvenit: o țară ale cărei imense resurse naturale s-au dovedit un blestem pentru un popor lipsit de tradiție democratică.