Vitalie Ciobanu

Poate cel mai venerat scriitor român contemporan din Basarabia, Vladimir Beșleagă, a împlinit 80 de ani. Această importantă personalitate a vieții culturale a fost omagiată, luni, 25 iulie, în cadrul unei festivități la Uniunea Scriitorilor. Destinul cunoscutului nostru prozator este un prilej de profundă meditaţie asupra a ceea ce înseamnă fenomenul cultural din Basarabia și actanţii care îl definesc.

Vladimir Beșleagă este originar din Transnistria – azi, un teritoriu ostil, înstrăinat de Moldova și de spiritul românesc. A cunoscut de copil realitățile terifiante ale celui de-al doilea război mondial în care basarabenii au trăit o dublă dramă, regăsindu-se în tranșee inamice. Această experiență biografică ce i-a marcat sensibilitatea artistică s-a reflectat în romanul „Zbor frânt”, apărut în anii ‘70, fiind considerat vârful prozei literare basarabene postbelice. Romanul lui Beşleagă propunea o scriitură de tip nou, analitică şi psihologizantă, cunoscând multiple şi variate comentarii: putem vorbi chiar despre o „aventură a interpretărilor”. Recenzenții din epocă au văzut o carte ce acuză nemilos ororile războiului – era felul sovietic de a impune, adesea împotriva sensurilor denotative ale unor opere literare, o anumită imagine a lor conformă ideologic. Criticii literari onești, în schimb, au apreciat calităţile estetice ale romanului lui Vladimir Beșleagă, care avea valențele unui experiment literar european fără precedent în literatura basarabeană. În anii de după ‘89, „Zbor frânt” s-a bucurat de analize cu tentă parabolico-simbolică: romanul a fost considerat un receptacul al vicisitudinilor unui popor separat de un râu, Nistrul și Prutul în egală măsură, un adevărat „Stix” al sufletelor rătăcite, s-a comentat relația complexă tată-fiu din naraţiune, recifele psihologice ale unei familii scindate. Această intensitate a interpretărilor demonstrează valoarea ieşită din comun a romanului „Zbor frânt”.

Vladimir Beșleagă este autorul mai multor cărți de proză și de jurnal. Tot domnia sa semnează singurul roman „de sertar” basarabean, „Viața și moartea nefericitului Filimon”, editat abia în anii liberalizării gorbacioviste. Dotat cu o vastă cultură filozofică și literară, cunoscător a câtorva limbi străine (cum nu mai există, cred, altul printre literaţii din generația sa), dl Beșleagă este apreciat și pentru intervențiile publicistice, inclusiv la postul nostru de radio, iar volumele sale de „dialoguri transnistrene” și cele consacrate represiunii sovietice în Basarabia îmbină într-un mod fericit scrupulozitatea istoricului cu finețea detaliului descriptiv, rigoarea documentului cu spiritul de observație propriu unui mare scriitor.

Beșleagă este unul dintre puținii noștri intelectuali, trecuți prin „vremi”, care și-a asumat cu luciditate trecutul și a pledat energic pentru o „etică a memoriei” în viața publică și în cea literară. În anii ‘90, Vladimir Beșleagă s-a implicat în Mișcarea de renaștere națională, a fost deputat în primul Parlament al Moldovei independente, a luptat pentru recuperarea valorilor românești. Prozatorul este un fervent susținător al tinerilor scriitori, participă la cenacluri şi ateliere de creaţie, se implică în dezbateri, cuvântul său este ascultat şi respectat. Beşleagă reprezintă un adevărat model de școală literară și de atitudine intelectuală. Deranjant, ca să nu spunem de-a dreptul scandalos este faptul că Academia de Științe a Moldovei neglijează o asemenea personalitate.

Ajuns la vârsta înțelepciunii, prozatorul îşi tratează cu o ironie glumeaţă contemporanii şi ne învăluie protector cu bunătatea sa, cum numai un spirit ales este în stare. Am dori, de la acest microfon, să răspundem generozităţii domniei sale, spunându-i: La Mulţi Ani, Maestre Vladimir Beșleagă!

Am citit în aceste zile îndoliate de odioasele crime comise de un descreierat din Norvegia destule comentarii care anunţau pe un ton macabru eşecul democraţiei europene. „Uite la ce s-a ajuns cu multiculturalismul şi cu political correctness-ul, lumea se revoltă împotriva invaziei imigranţilor şi apare terorismul alb, arian. Masacrul din Norvegia este un semnal pe care clasa politică ar trebui să-l interpreteze corect: nu mai e de glumă cu musulmanii!…”

Ceea ce mă deranjează în aceste „reflecţii”, făcute sub imperiul unor stări emoţionale, este aerul de superioritate şi presupusă înţelepciune al celor care văd acum „foarte clar şi fără nici o speranţă” declinul Europei. Manifestul unui psihopat, care a bricolat nişte idei şi lozinci ale unor grupuri de extremă dreaptă, este luat drept o iminentă schimbare de paradigmă, drept un punct de la care va începe o nouă ordine europeană. Cred că e necesar să disociem între alarmele false pe care le declanşează asemenea întâmplări tragice şi problemele reale ale integrării imigranţilor, a celor care îşi etalează diferenţa începând cu straiele de pe ei şi terminând cu „zeii” cărora li se roagă.

Ţările occidentale, confruntate cu o criză demografică, au nevoie de braţe de muncă – şi acestea vin mai ales dinspre Africa şi Orientul Mijlociu –, dar şi de programe de stat inteligente care să-i ajute pe aceşti oameni să se adapteze habitatului şi culturii europene. Nu e o simplă operaţiune de umplere a unui „vas gol” cu un anume conţinut, ci un proces complex, o evoluţie spre nişte forme de convieţuire pentru care, în realitate, nimeni nu este cu adevărat pregătit – nici gazdele şi nici nou-veniţii. Şi pe acest drum spinos al înţelegerii „celuilalt” apar tensiuni şi situaţii conflictuale. Europa este un concept umanist, nu doar o entitate geopolitică. Valorile ei s-au clădit pe secole de dezbateri şi educație. E simplu să proclami „eşecul multiculturalismului”, cum au făcut-o Merkel, Sarkozy şi Cameron, speculând electoral nemulţumirile interne provocate de străini, dar totuşi să continui să primeşti mase de imigranţi care să asigure funcţionalitatea sistemului. E mai greu să elaborezi politici eficiente de asimilare, să organizezi campanii de informare a cetăţenilor cu privire la necesitatea „importului” forţei de muncă.

La rândul lor, autohtonii din ţările „asediate” ar trebui să-şi amintească de valenţele statului democratic, de dreptul lor de a-şi afirma opinia, de a dezbate cele mai complicate probleme, fără a pune mâna pe armă, aşa cum a făcut-o sceleratul care trăia într-o imaginară stare de război – dotat cu muniţie şi pistoale-automat –, într-o ţară, Norvegia, cunoscută drept una dintre cele mai paşnice din lume. Dacă nu-ţi place o lege, considerând-o prea permisivă cu străinii, adună semnături pentru modificarea acesteia, nu vărsa sânge de om.

Monstrul care s-a pus pe masacrarea propriilor concetăţeni nu este un chip emblematic ce vrea să sugereze revolta omului alb împotriva invaziei musulmane (multiculturale), ci este un ratat incapabil să ţină pasul cu exigenţele lumii moderne, şi atunci se refugiază într-o fantasmă autarhică, resentimentară. Să nu-i oferim satisfacţia martirajului.
_______
Adevărul, 29 iulie 2011

Viermuiala politică din Moldova noastră toropită de caniculă ne face să trecem prea uşor cu vederea evenimente internaţionale din care am avea ceva de învăţat. Un asemenea prilej ni-l oferă scandalul iscat în jurul premiului german „Quadriga”, acordat, apoi retras premierului rus Vladimir Putin. „Bomba” a explodat în contextul unei perioade de graţie pe care o trăiesc Germania şi Rusia sub tandrele auspicii ale Gazpromului, ceea ce îi face pe mulţi, în Est, să-şi aducă aminte de o altă „cordialitate istorică” între Moscova şi Berlin, numită Pactul Ribbentrop-Molotov. Paralela, desigur, este exagerată, dar jocul individual al Germaniei în cadrul relaţiilor Uniunii Europene cu Rusia trezeşte angoase greu de stăpânit popoarelor din Europa Centrală, căzute la mijloc: atunci şi, iată, acum.

Totuşi, lucrurile s-au mai schimbat. Dovadă e palma usturătoare pe care a încasat-o omul-forte de la Moscova, obişnuit să fie curtat şi adulat (fie şi cu ipocrizie) de partenerii occidentali. Chiar dacă politicienii germani mai fac o echilibristică periculoasă şi cinică în relaţia cu Rusia (cazul fostului cancelar Schroeder, devenit simbriaş al Gazpromului, este de-a dreptul dezgustător!), societatea germană, presa, mediile academice şi intelectuale nu iartă. Anunţul privind acordarea Premiului „Quadriga” lui Putin a stârnit o furtună de proteste, inclusiv demisia unor membri ai juriului. Şi aici a intrat în scenă disidentul est-european, omul a cărui voce a schimbat totul. Este vorba de Václav Havel, scriitorul, fostul preşedinte al Republicii Cehe, care a avertizat că va înapoia premiul său (acordat în 2009), dacă opţiunea juriului pentru Putin rămâne neschimbată. „Eu nu accept să mă regăsesc pe aceeaşi listă cu cel care a suprimat democraţia în Rusia, a spus Havel. Motivaţia premiului („modele exemplare de minţi luminate şi eforturi în vederea asigurării binelui public”) nu i se potriveşte deloc premierului şi fostului preşedinte rus.” În consecinţă, forţată să aleagă între putere şi onoare, fundaţia Werkstatt Deutschland, cea care a iniţiat această distincţie, a anunţat că renunţă să mai acorde premii în 2011.

Morala acestei întâmplări este evidentă. Chiar dacă Răul pare adesea masiv şi insurmontabil, demnitatea, onoarea şi „viaţa trăită în adevăr” (apud Václav Havel) îl poate răpune. Mişcarea democratică din fosta Cehoslovacie a început prin a cere autorităţilor comuniste să-şi respecte propria Constituţie – un lucru aparent inofensiv –, să abandoneze minciuna pe care îşi clădiseră dominația. Şi a fost de-ajuns: castelul totalitarismului s-a năruit. Aceeaşi soartă o prevăd şi pentru sistemul vicios şi corupt pe care l-a instituit Putin în Rusia. Privit cu mefienţă şi cu o vizibilă indispoziţie în Occident, contestat de un număr din ce în ce mai mare de cetăţeni ruşi – sătui să suporte dezmăţul cleptocratic al unui grup de foşti KGB-işti –, Putin va avea serioase probleme când tot mai multă lume în ţară şi străinătate, asemenea lui Havel, îi va cere să respecte drepturile omului.

„Pragmatismul” în relaţiile cu Rusia pe care îl invocă, laş, politicienii de la Chişinău este o materie perisabilă, onoarea însă nu are termen de prescripție şi nici mandat limitat.

_________

Adevărul, 22 iulie 2011

În intervenția sa publică de marți, care s-a vrut aproape un discurs „despre starea națiunii”, premierul Filat a prezentat o listă de factori care-l împiedică să exercite, alături de miniștrii săi, o guvernare onestă, dedicată trup și suflet programului de reforme. Și și-a încheiat cuvântarea printr-o surprinzătoare afirmație: nu comunismul, ci mafia amenință Republica Moldova. Premierul sugerează – poate involuntar, pentru că nu merge prea departe cu raționamentul – o dilemă artificială, care pune deopotrivă o problemă de logică și de morală. Cred că sunt necesare niște clarificări, pentru a nu-i exonera de răspundere pe unii (câțiva) și a nu crea așteptări nepotrivite celor mulți.

Vlad Filat se simte ignorat sau chiar sabotat de colegii din Coaliție, care stau pe margine și chibițează, pe când lui îi revine greaua gestionare a treburilor curente: pensii, salarii, asistență medicală, școli, agricultură, integrare europeană, Transnistria etc. Exasperarea însă n-ar trebui să-l facă pe premier să aibă o întrebuințare eronată a termenilor, să comită false disocieri. Chiar dacă nu este „opera” ei exclusivă, mafiotizarea statului a înflorit în perioada guvernării Voronin. În Moldova, azi, comunismul se abține să organizeze lagăre de exterminare nu pentru că nu ar dori-o, ci pentru că nu mai poate. Dar în esență a rămas ceea ce a fost mereu: o grupare ilegitimă și imorală, o doctrină care justifică crima prin „priorități ideologice”. În secolul XXI comunismul acționează mai subtil: capturează instituțiile statului, implementează modelul ruso-mafiot de organizare a economiei.

Premierul Filat caută soluții concrete: el are de rezolvat blocajul constituțional, din cauza căruia Moldova pierde investiții directe de sute de milioane de euro, pentru că nimeni nu bagă bani într-o țară și într-o guvernare de azi pe mâine. Cele două voturi necesare alegerii președintelui nu pot veni decât de la comuniști. Dacă Partidul Democrat mai ține să-și vadă liderul șef de stat de ce nu discută cu PCRM? Cum își mai justifică pretențiile, dacă nici măcar „magicianul” Plahotniuc nu moare de dorul de a-și vedea prietenul înscăunat președinte, sau poate ne scapă nouă ceva? Este ridicol să-l auzi pe Marian Lupu acuzându-l pe Filat de simpatii pro-comuniste, în timp ce își ignoră propria ereditate politică. Și mai și uită cât de confluente cu PCRM își vedea „valorile și principiile” în decembrie trecut!

Comunismul sovietic nu a fost condamnat, deși ni s-a promis, inițiativa lui Mihai Ghimpu s-a scufundat în derizoriu, a devenit o trambulină electorală, una între altele. Nici măcar comemorarea deportaților basarabeni nu-i mai adună la un loc pe liderii AIE. A scăpat basma curată și guvernarea Voronin, ba mai mult: PCRM s-a păstrat în datele unei alternative frecventabile la actuala putere și îi face din ochi premierului Filat, îndemnându-l să uite de vremurile în care era o țintă a comuniștilor. Fără iluzii însă: o țintă a rămas și azi.

Nu vă lăsați ispitit, domnule prim-ministru, oricât v-ar pizmui partenerii de Alianță. Comunismul și mafia sunt frați siamezi, sunt doi monștri care se hrănesc din sărăcia și decăderea popoarelor!

__________
Adevărul, 15 iulie 2011

Capitala Moldovei trece printr-o febră a demolărilor. Sunt făcute praf edificii incluse, cândva, în ceea ce unii se mai încăpăţânează să considere a fi „centrul istoric”. Ultima victimă se numeşte Casa Poştei – o veche construcţie din str. Vlaicu Pârcălab, plasată în coasta arogantului hotel „Leogrand”. Casa Poștei deranja peisajul cu înfățișarea ei „din alte timpuri” şi prin modestia arhitectonică. Cineva a pus ochii pe terenul respectiv cu intenția să ridice acolo un centru comercial.

Societatea civilă a protestat, dar prea târziu: buldozerele n-au fost impresionate. Grupului de apărători ai venerabilului edificiu i s-a alăturat în ultimul moment şi primarul Dorin Chirtoacă, dar nici el nu a reușit să oprească demolarea. Ne întrebăm cât va mai dura acest „măcel” în Chişinău, un oraş ce riscă să rămână fără identitate. Protestul edilului-șef este surprinzător şi aproape suprarealist: domnia sa se află la al doilea mandat de primar şi a avut suficient timp să destrame rețeaua complicităţilor şi a corupţiei funcţionăreşti care s-a cuibărit de decenii în sediul instituţiei pe care o păstorește. Oprirea demolărilor, conservarea clădirilor de patrimoniu din Chișinău ar fi fost un punct prețios în palmaresul lui Dorin Chirtoacă, întrucât asfaltarea, renovarea apeductelor, iluminarea străzilor, încălzirea locuințelor sunt lucruri mai complicate, mai greu de realizat.

N-ai cum să faci ordine de unul singur într-un viespar, dar măcar să apelezi mai des la opinia publică, să divulgi urzelile necurate la care participă oameni de afaceri, angajați ai primăriei și înalți demnitari din fosta guvernare și din administrația actuală, dacă dispui de asemenea informații! Primăria nu a avut voinţă, funcționarii săi, probabil, nu au rezistat unor tentaţii financiare: se știe că demolarea caselor vechi și construirea de noi imobile este un business foarte profitabil în capitală.

Casa Poștei a fost pusă la pământ: ce monument proscris mai urmează?… Locuitorii mai vârstnici ai urbei ar putea întrezări în actuala furie a demolărilor o funestă tradiție. După ce a trecut printr-un cutremur devastator în 1940, un an mai târziu, în Chișinău, a fost pusă în aplicare tactica „pământului pârjolit”, ordonată de Stalin. Pe 13 iulie 1941, grupuri de diversioniști ai NKVD-ului au dinamitat sute de edificii ridicate în interbelic și în epoca țaristă. Când a intrat Armata Română în Chișinău, potrivit unor mărturii, în zona istorică a orașului se distingeau mai clar doar trei clădiri, ca niște statui funerare în mijlocul unui cimitir de piatră învăluit în praf și în fumul incendiilor…

Azi, în lipsa unui plan de urbanizare care să propună soluții de reabilitare și adaptare a centrului istoric la necesitățile dezvoltării moderne, arbitrarul construcțiilor „ciocoiești” a pus stăpânire pe oraș. Cine să mai audă zgomotul produs de prăbușirea zidurilor vechi, a arhitravelor împodobite cu ornamente, dacă Alianța pentru Integrare Europeană se demolează ea însăși cu nesecată energie, sub ochii unei populații dezorientate, învrăjbite de propagandă comunistă? Măcar să nu se ajungă la răfuieli de stradă.
________
Adevărul, 1 iulie 2011