Vitalie Ciobanu

După ’89, problema identității a reușit să eclipseze prin acuitatea ei întreaga agendă post-totalitară a Moldovei. Pentru ca, în cele din urmă, să fie ratate și recuperarea apartenenței noastre naționale, și reformele democratice. O încununare a acestui dublu eșec a fost regimul Voronin, care își făcuse un program ideologic (ce semăna mai degrabă cu o obsesie maniacală) din cultivarea urii față de români.

Odată cu apropierea de Uniunea Europeană, chestiunea identității naționale se impune ca parte a vastului domeniu al „drepturilor omului”. Abia în al 20-lea an de independență nativii din Basarabia își vor putea spune „români”. Guvernul a adoptat acum două zile această decizie, după ce Republica Moldova a pierdut mai multe procese la CEDO în favoarea unor cetățeni cărora autoritățile le-au refuzat înlocuirea etniei „moldovean” cu cea de român în documente personale. Înscrisul respectiv se va face în adeverința de naștere la solicitarea persoanelor care au împlinit 16 ani sau a părinților, în cazul minorilor. În schimb, rubrica „naționalitatea” va fi exclusă din restul actelor de stare civilă.

Legea, care va fi trecută prin Parlament, ar trebui să aibă și efect retroactiv. E nefiresc ca părinții să decidă pentru copiii lor, dar să nu poată scăpa ei înșiși de „ștampila” sovietică. În RSSM și, până mai ieri, și în Moldova independentă orice locuitor de altă etnie își putea spune fără jenă pe nume: rusul – rus, ucraineanul – ucrainean, gagăuzul – găgăuz ș.a.m.d., numai basarabenii majoritari aveau interzis apelativul „român”, ba chiar erau persecutați dacă se încumetau să-și afișeze identitatea corectă, dacă scriau cu alfabet latin.

Diversiuni de felul „dicționarului moldovenesc-românesc” (Stati) sau al „concepției poporului polietnic din RM” (Stepaniuc) au fost instrumentate pentru a justifica sclavia post-colonială a basarabenilor, pentru a eterniza confortul unei caste de privilegiați proveniți din fostul partid sovietic și din KGB. Apartenența națională nu ar mai trebui să fie obiect de speculație politică, motiv de sciziuni, reflexe xenofobe și nici sursă de batjocură pe seama celor „2% de români” din Moldova.

Sperăm ca decizia guvernului să nu trezească polemici în Alianță, declarații că, vezi doamne, nu e momentul, că avem alte priorități (…în SRL-ul nostru „Republica Moldova”). Nu vei construi nimic durabil cu oameni timorați, complexați, bâlbâiţi, imaturi politic, cu o populație care nu-și cunoaște reperele, valorile, azimuturile geopolitice, ierarhiile culturale. Nu vei evolua ca stat fără a reda moldovenilor sentimentul unei identități sigure, legitimate. Suntem români și suntem europeni, pentru că vorbim una dintre cele 27 de limbi oficiale ale Uniunii Europene – limba română –, și adăugăm identității noastre naționale o plusvaloare modernă, prin deschidere și solidaritate umană în clipe de mare restriște, așa cum au învățat concetățenii noștri din Occident.

Bucureștiul a făcut primul pas, oferind basarabenilor posibilitatea redobândirii cetățeniei române, pierdute ca urmare a ocupației sovietice. Era timpul ca și acasă la noi să ne recăpătăm demnitatea.

_________
Adevărul, 25 martie 2011

Moldovenii, încercaţi crunt de istorie, sunt o comunitate predispusă spre autovictimizare. Li se pare că nu există oameni mai nefericiţi ca ei. Însă lumea ține de la o vreme să le demonstreze contrariul. Cutremurul din Japonia, revoltele sângeroase din Africa de Nord, pentru a puncta doar două mari drame ai căror martori suntem, ar fi trebuit să ne facă mai sensibili. Mai ales că protestele de stradă din țările arabe ne readuc în memorie evenimente la fel de zguduitoare, petrecute în decembrie 1989 la București și în aprilie 2009 la Chișinău, când a fost vorba tot de lupta împotriva opresiunii. Din păcate, nu reuşim să fim empatici față de aspiraţia altora pentru libertate. Războiul civil din Libia și operațiunea militară occidentală autorizată de ONU în această ţară au scos în evidenţă nişte reacţii stupefiante ale politicienilor noştri.

Astfel, președintele parlamentului Marian Lupu s-a arătat deranjat în primul rând de o posibilă creștere a preţului petrolului ca urmare a intervenției militare internaţionale în Libia, și nu s-a gândit deloc la tragedia unui popor masacrat de un dictator sângeros. La rândul său, Mihai Ghimpu a declarat că el este un om al păcii, că divergențele și conflictele trebuie rezolvate amiabil. Păcat că nu l-a auzit Gaddafi, poate că ar fi plecat de bună voie de la putere, și nici operațiunea militară din Libia nu ar fi fost necesară. Premierul Filat a fost singurul care a vorbit de nevoia de a se pune capăt atrocităților din Libia. Mai de mult însă nu era nici premierul scutit de declaraţii nepotrivite. Ajunge să evocăm aprecierile sale la adresa lui Putin, de pildă, fascinaţia faţă de stilul de a „rezolva problemele” al liderului rus, cel care a îngrădit drepturile şi libertăţile cetățenești în Rusia. Admiraţia lui Filat pentru Vladimir Putin a nedumerit atunci societatea civilă. Un lider pro-occidental se cuvine să fie mult mai circumspect în alegerea modelelor sale.

Reacţiile inadecvate ale politicienilor moldoveni au developat, o dată în plus, lipsa de anvergură a acestora. Ei par absorbiţi doar de intrigile din propria curte şi nu înregistrează evoluţiile de pe agenda internaţională, cele care pot atinge şi interesele Moldovei într-o epocă a globalizării. Iar dacă o fac, la insistenţele presei, improvizează stângaci şi adesea ridicol. Aceeaşi suficienţă, trebuie să constatăm, este proprie întregii societăţi moldoveneşti.

Sigur că preţul petrolului este important pentru Moldova, însă tocmai aceasta e datoria unor politicieni care şi-au dorit puterea: să caute soluţii pentru ridicarea nivelului de viaţă al oamenilor, să promoveze reforme, să atragă investiţii, să stimuleze dezvoltarea. Când se arată insensibili faţă de o dramă umanitară şi judecă totul prin prisma utilităţii economice imediate sau a „liniştii” pe care şi-o doresc, politicienii moldoveni nu ar trebui să uite că dacă Occidentul s-ar fi arătat la fel de nepăsător şi „pragmatic” faţă de Moldova, am fi trăit şi azi, probabil, în condiţiile unui regim autoritar, similar celui din Belarus. Nimeni nu-i cere Chișinăului să trimită o divizie de tancuri în Libia, dar să manifeste puțină compasiune pentru soarta unor oameni aflaţi sub o dictatură feroce e gestul de omenie pe care şi-l poate permite oricine.

Politicianul basarabean, fireşte, e obligat să ţină cont de posibilităţile modeste ale ţării sale. Dar asta nu înseamnă să cultivăm o mentalitate de asistaţi chiar şi la nivelul cel mai de sus al politicii noastre. Dacă fluctuaţiile geopolitice sunt complicate, soluţia cea mai corectă e să mizăm pe o atitudine morală. Cu ea nu vom da greş niciodată.

Alexandru Tănase, ministrul Justiției, a răspuns zilele acestea pe blogul domniei sale unor critici pe care le-am formulat pentru un cunoscut post de radio (http://www.europalibera.org/content/article/2332994.html). Mă contrariase o afirmație a sa, făcută la o televiziune: „momentul adevărului despre 7 aprilie nu va veni niciodată”, mă uimise justificarea acelei idei.

În replica pe care mi-o dă (http://www.tanase.md/2011/03/13/7-aprilie-2009-intre-adevarul-absolut-si-manipulare-grosolana/), ministrul acuză „ticăloșiile de presă”, manipularea citatelor și interpretările răuvoitoare ale intervenției sale de pe Prime TV, dar nu poate susține că nu ar fi rostit fraza respectivă. Dl Tănase vorbește de asemenea despre lipsa unui consens în societatea moldoveană în jurul evenimentelor din 7 aprilie și precizează atribuțiile, fatalmente limitate, ale ministerului pe care-l girează: acesta nu-i are în subordine pe procurori și nu emite sentințe judecătorești, ci promovează politici în domeniul justiției… Nu contest nimic din toate acestea și apreciez eforturile reformiste ale ministrului Alexandru Tănase, doar că substanța comentariului meu viza alte lucruri, de aceea mi se pare important să revin la subiect.

Dl Tănase a făcut, după părerea mea, o gravă eroare politică atunci când a afirmat că adevărul despre 7 aprilie nu va fi stabilit niciodată. Chiar dacă știi că, momentan, obstacole insurmontabile se interpun, că instabilitatea politică te obligă să umbli cu mănuși de catifea, nu spui asemenea vorbe care lovesc deopotrivă în imaginea ta ca ministru, dar și în credibilitatea întregii guvernări: pedepsirea celor care au orchestrat violențele din aprilie 2009 a fost marea promisiune a noii puteri. Eu nu invoc un nu știu ce „adevăr absolut”, de care se prevalează niște cetățeni angajați, de pildă, într-o dispută identitară, mă refer la fapte, la vinovății concrete, la indivizi în civil, care au vandalizat cele două sedii de stat, vorbind de zor la stații de emisie/recepție. Mă gândesc la cei care l-au ucis pe Valeriu Boboc, la teroarea din comisariatele de poliție și din penitenciare. Acele bestii în uniformă au nume de familie, coduri numerice personale, nu sunt niște fire de iarbă topite într-o pajiște fără stăpân. Dacă ar fi existat voință politică, cercetarea martorilor și analiza imensului material video acumulat ar fi permis autorităților să finalizeze urmărirea penală, iar judecătorilor să pronunțe niște sentințe.

Decât să facă teoria adevărurilor multiple (oricât de seducătoare intelectual), ar fi fost mai bine dacă ministrul Alexandru Tănase recunoștea dificultățile obiective și, mai ales, pe cele subiective de care se izbește dosarul 7 aprilie. Mi-ar fi plăcut să fi lansat un apel către cetățeni și mass-media să exercite presiuni asupra colegilor săi din Alianță – mai încurcați în calcule egoiste și-n complicități inavuabile.

E un privilegiu să ai un interlocutor de calitatea dlui Alexandru Tănase – în regimul Voronin responsabilii din guvern erau niște marionete fără chip și glas. Dar ar fi păcat, domnule ministru, dacă subiectul dureros pe care îl dezbatem s-ar rezuma la o simplă conversație, la un schimb de amabilități. S-ar putea ca după următoarele alegeri să nu mai avem acest prilej: nici Dumneavoastră, ca exponent al unei puteri declarat pro-europene, nici noi, jurnaliștii din presa independentă.

_________

Adevărul, 18 martie 2011

Este întrebarea ce a frământat milioane de români după cel de-al doilea război mondial. Cu trupele sovietice în ţară, cu Basarabia şi nordul Bucovinei reanexate de Stalin, cu sovrom-urile storcând bogăţia naţională, cu elitele politice şi culturale exterminate, românii au nutrit această speranţă lungi decenii. Şi americanii au venit, dar abia după 1989, când servilismul pro-sovietic al lui Iliescu a fost înlocuit de o politică de promovare a valorilor euro-atlantice.

În Basarabia, după război, prea puţini i-au aşteptat pe americani. Mărturisesc că am fost mereu contrariat de acest decalaj de opţiuni şi repere în interiorul aceleiaşi naţiuni, e drept, divizate. Noi, basarabenii, am fost învăţaţi că americanii sunt inamicul imperialist, întruchiparea răului pe pământ, nişte fiare lacome care vor să devoreze patria socialismului victorios. Acelaşi refren răsuna şi în România comunistă, însă, se pare, el nu a atins fibra profundă a fraţilor noştri de peste Prut. Pe când în Basarabia, unde politica de rusificare a fost ca o ploaie de acid sulfuric, i-am urât pe americani cu aceeaşi furie cu care ne-am urât pe noi înşine.

Din păcate, această percepţie schizoidă a perpetuat şi după dispariţia URSS-ului. Moldovenii şi „noua” clasă politică i-au privit cu mefienţă pe americani, i-au considerat dacă nu duşmani (nu mai aveau motive pentru asta), atunci un sinonim al alterităţii absolute, nişte specimene străine de spiritul şi educaţia pe care au primit-o. O „educaţie” ce s-a făcut şi în anii independenţei prin intermediul politicii moscovite şi al mass-media ruseşti, dominante aici. Simpatia scăzută a basarabenilor faţă de NATO, explicabilă prin ignoranţă şi decenii de manipulare, este foarte grăitoare pentru dependenţa lor de clişeele Războiului Rece. Cu toate acestea americanii şi valorile lor au pătruns în Basarabia. De exemplu, faptul că Moldova nu a mai trecut printr-un nou război la Nistru se datorează, în primul rând, SUA, politicii lor de descurajare a expansionismului rusesc. Apoi, tot ce este societate civilă şi ONG-uri la noi s-a format şi dezvoltat prin implicare americană, dovada cea mai concludentă o reprezintă Fundaţia SOROS, care a contribuit substanţial la apariţia şi consolidarea presei noastre independente.

Vizita lui Joe Biden la Chişinău – o premieră absolută la acest nivel –, dincolo de reticenţele unei clase politice ezitante şi, adesea, cu o dublă agendă,  dincolo de scepticismul unei societăţi debusolate, care nu-şi cunoaşte interesul (adică o viaţă trăită în libertate), relevă o ascensiune în relaţiile Moldovei cu Statele Unite. Nu ştiu dacă şi basarabenii vor avea parte de un curcubeu deasupra pieţei Operei din Chişinău, unde îşi va ţine discursul vicepreşedintele american, aşa cum s-a întâmplat la Bucureşti, în 2002, când a cuvântat George W. Bush – la urma urmelor, ne putem lipsi de o metaforă! -, dar aş vrea să sper că prietenul american a sosit la timp şi că am făcut o opţiune decisivă pentru destinul nostru.

 ____

Adevărul, 11 martie 2011

Viena e frumoasă în orice anotimp. Am cunoscut-o acum un an, în septembrie, când prinsesem o „a doua” lună august, caldă și însorită, ca bursier al programului scriitori în rezidență. I-am gustat aromele primăvăratice cu doi ani mai devreme, admirând explozia de verdeață din grădinile sale celebre, din preajma palatului Hofburg. Și i-am cunoscut, recent, chipul spectral, fantomatic, învăluit în lucirea metalică a iernii. Chiar dacă un vânt rece și pătrunzător bătea pe străzile sale, de parcă ar fi anunțat niște schimbări meteorologice prevestitoare de turbulențe la nivel geopolitic, exact ca în romanul lui Robert Musil, Omul fără însușiri, am preferat să citesc semnele vremii într-un sens favorabil pentru cultura spațiului nostru de origine.

Am ajuns la Viena, împreună cu poeta Maria Șleahtițchi, ca invitați ai Fundației KulturKontakt Austria, pentru un eveniment semnificativ în biografia noastră de scriitori. Pe 17 februarie curent, la Hauptbibliothek (principala bibliotecă publică din Viena) a fost prezentată antologia Arhipelag – almanah de literatură română în limbile germană, engleză și franceză, volum pe care l-am realizat sub egida PEN Clubului de la Chișinău. Cartea, cuprinzând 31 de autori, membri ai acestei organizații, a fost lansată pe 23 decembrie 2010, la Chișinău. Prietenii noștri de la KulturKontakt, care sprijiniseră financiar editarea (alături de Institutul Cultural Român, acesta din urmă asumându-și plata traducerilor în limba engleză), au decis să organizeze și o lansare la Viena, combinând-o cu o lectură literară din textele celor doi scriitori basarabeni invitați.

„Pregătiți-vă să fiți foarte convingători, pentru că pe aici se știe foarte puțin despre Moldova și aproape nimic despre literatura ei”, ne-a spus gazda noastră, dna Annemarie Türk, șefa Departamentului Cultură și Sponsorizare de la KulturKontakt. Ce ciudat, mi-am zis, aici, la Viena, unde se poartă interminabile discuții diplomatice despre conflictul din Transnistria (chiar în ajunul sosirii noastre avusese loc o reuniune pe această temă), să nu se știe mai nimic despre noi? De fapt, ce credem noi că se știe este în bună măsură o iluzie întreținută de mass-media, care decupează un anumit gen de fapte și, prin insistență și repetitivitate, îi conferă proporții supradimensionate în ochii unui public captiv, cum este cel moldovean, străin de marele „puzzle” care îl transcende. Viena este una din capitalele lumii ce conferă altitudine privirii, îți dă o altă unitate de măsură, ajutându-te să te cunoști prin comparație. Într-un asemenea loc vei realiza subit ce periferie neînsemnată este Republica Moldova, vei înțelege că oricât de afectați am fi de ceea ce trăim acasă, obiectiv vorbind, suntem doar un caz între miile de colectivități umane nefericite de pe mapamond și, cu siguranță, nici măcar nu suntem cazul cel mai dramatic, mai ales – și dau un singur exemplu – de când s-a inflamat nordul Africii.

În pofida scepticismului nostru, am avut un public de calitate: interesat, sensibil și… polemic. De altfel, din prima clipă ne-am văzut integrați într-un scenariu insolit. Hauptbibliothek – o clădire ciudată, piramidal-rectangulară, situată între două artere intens circulate, clădire dotată cu săli de lectură ultramoderne și având în vârf un restaurant cochet cu geamuri imense, de unde poți contempla traficul intens care se scurge pe ambele părți: e și stație de metro, și loc de intersecție a mai multor curse de transport terestru. A construi în acel loc supraaglomerat o bibliotecă, o insulă a elevației culturale (excelent izolată fonic!) mi se pare o sfidare demnă de arhitecții viitorului…

Seara a început cu discursul de salut al dlui Werner Kanter, șef Relații Publice la Hauptbibliothek și, cu luarea de cuvânt a dnei Annemarie Türk, care a făcut o prezentare a antologiei Arhipelag – primul „desant literar” mai compact din Moldova care ajunge la Viena. Au urmat lecturile noastre, de poezie și de proză, în română și, mult mai extinse, în germană, al căror succes s-a datorat prestației remarcabile a actorului Nikolaus Kinsky – omul, de o distincție impresionantă, a făcut din lectura unor texte literare un adevărat spectacol, smulgând în mai multe rânduri aplauzele sălii. Continue Reading »

O stranie imagine a difuzat televiziunea națională, miercuri, 2 martie: președintele interimar Lupu și premierul Filat, participând la ceremonia de comemorare a eroilor căzuți în războiul din Transnistria. După vorbele grele pe care şi le-au spus nu mai credeam că cei doi mai pot sta alături, comunica, negocia sau, pur şi simplu, contempla acelaşi peisaj. Şi la manifestarea din 2 martie au evitat să-și încrucișeze privirile. „Noroc” (vorba vine) că s-a găsit mereu cine să se interpună – ba ex-preşedinte Snegur, ba Mihai Ghimpu (și el… un „ex”) –, pe durata mitingului și la depunerea coroanelor de flori.

Ziua Memoriei, instituită anul trecut pentru a marca sacrificiul poliţiştilor şi voluntarilor basarabeni în luptele cu forțele separatiste, susținute de Armata a 14-a rusă, a pus în scenă, o dată în plus, indecenţa orgoliilor din sânul alianţei de guvernământ. Or, acesta e rostul unor ritualuri publice: să amintească de niște valori și răspunderi mai presus de rivalități meschine și conjuncturi politicianiste. Cetățenii adunați în platoul de la obeliscul eroilor, de dragul solemnității momentului, trebuiau să uite că cei doi politicieni de fapt se urăsc, deși au promis împreună să scoată Moldova din întuneric, trebuiau să ia de bun îndemnul la solidaritate națională pe care dezbinata „conducere de vârf” li-l adresa. Oare conducerea, la rândul ei, a simțit măcar un dram din rușinea acelor oameni sau, ca de obicei, cinismul a ajutat-o să treacă peste eventualele incomodități?…

Ziua Memoriei a avut totuși un mare absent: opoziția comunistă, deși au fost prezenți numeroşi diplomați acreditați la Chișinău. Comuniştii au lipsit din principiu. Nu este comemorarea lor. Chiar dacă în cadrul ceremoniei nu s-au rostit numele „român” și „limba română”, puterea de azi recurgând, ca și predecesorii săi, la perifraze laşe gen „limba maternă” și „neamul nostru” (de ce?, pentru a nu fi greşit înţeleasă de concetățenii noștri rusofoni, dar și de moldovenii care oftează de dorul URSS-ului). Voronin e logic până la capăt: pentru el separatismul transnistrean este opera naţionaliştilor români, a declarat-o pe când era preşedinte şi nu şi-a schimbat convingerea nici acum, de când e în opoziţie. Ce să caute el la o asemenea ceremonie? Pe urmă, a comemora victimele războiului din Transnistria, alături de nesuferiţii lideri ai AIE, pentru bătrânul bolșevic înseamnă să transmită adepților PCRM un mesaj de capitulare. Reconciliere națională? Să fim serioși! Comuniştii fac politică de parcă ar duce un război de exterminare, iar într-un război toate armele sunt utile, mai puțin apariția în public alături de inamic.

Mă uitam la soldaţii care stăteau de strajă la obelisc. Cum rezonau în inima lor frazele despre independență și libertate? Știu acești tineri împotriva cui au luptat tații lor în vara lui ’92? Îţi aperi patria nu doar fiindcă te afli sub jurământ, dar şi pentru că te confunzi cu lungul şir de înaintași care s-au zidit la temelia ei. Nu cred că le-am mai putea cere acestor ostași să se sacrifice, la nevoie, în numele unor eufemisme golite de conținut. Mai ales că de „cealaltă parte” – a Nistrului, dar şi a baricadei politice care sfâşie Moldova –, nu există ezitări terminologice.
________
Adevărul, 4 martie 2011