Vitalie Ciobanu

Natalia Morari a comentat zilele acestea pe blog insinuările unor medii de informare rusești, care au preluat clișeele antiromânești ale presei transnistrene, cu privire la o pretinsă jubilație a Moldovei pe marginea atentatului terorist de la aeroportul Domodedovo, soldat cu 35 de morți și circa 120 de răniți. Jurnalista basarabeancă, opozantă cunoscută a regimului Putin, combate aceste aberații menite să inducă ura rușilor față de aspirația de integrare europeană a Moldovei, căci până la urmă despre asta e vorba. Insuccesul lui Narîșkin de a înjgheba la Chișinău o coaliție de guvernare pe placul Moscovei produce și asemenea răbufniri psihanalizabile, de un primitivism monstruos, care dezonorează meseria de jurnalist.

Imediat după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 am fost oripilat de reacția unor concetățeni de-ai mei, care afirmau ceva de genul: „Bine le-au făcut americanilor! Prea li s-a urcat aroganța la cap, prea își bagă nasul peste tot în lume!” Acele vorbe nedrepte încă își mai găseau explicația în incapacitatea unor oameni simpli de a se desprinde din prizonieratul propagandei sovietice, dar când le rosteau niște intelectuali, în cadrul unui simpozion de istorie unde mi s-a și întâmplat să le aud, rămâi consternat. Nu în primul rând faptul (imposibil de ignorat pentru niște specialiști) că datorită lor, a odioșilor americani, s-a destrămat Uniunea Sovietică și putem vorbi și noi, în Basarabia, de valorile noastre românești, s-ar fi cuvenit să domolească asemenea halucinante „judecăți de valoare”, ci reflexul firesc de compasiune față de miile de oameni nevinovați, pe care cruzimea unor fanatici religioși i-a trimis în neant, generând o imagine-simbol a Apocalipsei: prăbușirea turnurilor gemene de la New York.

Jubilarea pe seama tragediei de la aeroportul Domodedovo este la fel de imorală. Basarabenii au fost zguduiți de atacul terorist de la Moscova, mai ales că printre victime se numără și doi compatrioți de-ai lor (e un noroc că n-au fost mai mulți!), iar autoritățile au trimis mesaje de condoleanțe și solidaritate.

Nu avem rusofobie în Moldova, chiar dacă suficiente motive, mai vechi sau mai recente, ar justifica-o. Rusofobie să fie cetățenia oferită tuturor locuitorilor acestui ținut, fără discriminare, după 1991? Rusofobie să fie amânarea sine die a obligativității de a cunoaște limba română pentru funcționarii publici? Rusofobie să fie dominația limbii ruse în bussines, în publicitate și în mass-media din Moldova?… Pe de altă parte, șantajul interminabil cu gazele, prezența trupelor rusești în Transnistria sau încarcerarea lui Ernest Vardanean cam greu le-ai defini drept acte de iubire pentru moldoveni.

Dacă vrea cineva să ne reproșeze niște defecte, să le caute mai degrabă la polul opus: în neputința noastră de a ne asuma identitatea, în felul nostru trist și penibil de a orbecăi prin istorie, fără să știm cine suntem și ce vrem. A avea o minimă demnitate ca națiune mi se pare singura posibilitate de a-i face și pe alții să ne respecte.
_______
Adevărul, 28 ianuarie 2011

Abia s-au aşezat lucrurile în Alianță, chiar dacă domnul Ghimpu ne promite, în anumite circumstanţe, noi dezvăluiri referitoare la „perfidia” colegilor săi, că se anunţă o luptă aprigă între parteneri pentru fotoliul de primar al Chişinăului. Este marele trofeu al alegerilor locale. Partidele din Coaliţie și-au confirmat deja intenţia de a participa separat în competiţia din primăvară, unele lăsând să „transpire” chiar și numele candidaţilor.

Dorinţa de a-ți încerca forţele, de a propulsa în prim-plan figuri noi, care să-ți aducă „sânge proaspăt” în vene, este legitimă. Exemplul lui Dorin Chirtoacă, cel care într-o luptă crâncenă cu PCRM, aflat atunci la putere, a cucerit „reduta” Chişinăului şi a scos din anonimat Partidul Liberal, dar şi traseul spectaculos, de după alegerile pentru primărie, pe care l-a avut Vlad Filat, ne sugerează că o asemenea schemă se justifică pentru cei ce se simt în stare s-o asume.

Actuala întrecere din Chișinău are însă pentru partidele din Alianță un considerabil potenţial destabilizator. Aşa cum ne-am obişnuit, luptele politice la noi se poartă fără menajamente, cu dezvăluiri şocante și lovituri sub centură (e drept că după alegeri nimeni nu răspunde pentru acuzaţiile pe care le-a adus). „Stați liniștiți, e doar o convenție, încearcă să ne asigure partenerii din AIE, ne mai atacăm noi, dar nu e nimic personal, e doar un sport în care ar trebui să învingă cel mai bun!” Să punem, așadar, obiceiul păgubos de a apuca primul prăjina, de a-l face pe celălalt incompetent, mafiot, antipatriot, pro-român sau pro-rus, exclusiv pe seama cinismului intrinsec al unei campanii electorale?

Nu ne-am face griji în legătură cu această stilistică războinică și ipocrită, dacă supremația în capitală s-ar disputa exclusiv între partenerii din AIE. Comuniştii nu se gândesc la fair-play, ei vor aborda alegerile din primăvară ca pe o nouă operațiune Iași-Chișinău, care n-ar trebui să lase piatră pe piatră din acest oraș infestat de bacilul „naționalismului românesc”. Cel antrenat pentru o asemenea misiune este, se pare, Igor Dodon, omul cu o activitate furtunoasă pe blog, unde opinează cu dezinvoltură pe un spectru larg, cvasi-enciclopedic de probleme. Candidatura sa nu trebuie neglijată sau ironizată, cum s-a întâmplat în cazul lui Iordan, personajul „cu mănuşi roşii” din precedenta campanie. Scindarea electoratului democratic va înlesni ascensiunea candidatului comunist în turul 2, iar capacitatea de mobilizare a adepţilor pro-comunişti în capitală a fost testată foarte convingător cu prilejul alegerilor din 28 noiembrie.

Un eşec al partidelor democratice la Chișinău, în condițiile în care acestea deţin puterea la nivel naţional, ar fi extrem de usturător și va pune în cumpănă viitorul nostru european. Sunt premise ce ar trebui să trimită în meditație staff-urile electorale. Indiferent de tactica pentru care vor opta la locale componentele ei, Alianța are nevoie până în primăvară de stabilitate şi de niște succese vizibile la guvernare.

_____________________

Adevărul, 21 ianuarie 2011

La începutul acestei săptămâni a fost publicat în sfârşit Acordul de constituire şi funcţionare a Alianţei pentru Integrare Europeană, semnat de cei trei lideri politici: Vlad Filat, Marian Lupu şi Mihai Ghimpu. Dacă acest lucru s-ar fi făcut mai devreme, hărțuiala verbală dintre şefii partidelor din coaliţie – o tachinare care a transpirat, din păcate, la scurt timp de la anunţul formării noii puteri – s-ar mai fi atenuat. Astfel, liderul liberal Mihai Ghimpu a ţinut să afirme, public, ca pe o veste foarte importantă pentru naţiune, că nu are relaţii prea cordiale cu Vlad Filat. Şi a adăugat că dacă lucrurile nu vor merge cum se cuvine, el va povesti şi alte detalii picante din culisele Alianţei. În replică – întrucât oamenii politici moldoveni înţeleg că trebuie să comenteze orice, şi mai ales ţin să aibă ultimul cuvânt –, prim-ministrul Vlad Filat a observat în cadrul unui talk-show că nici el nu este prieten cu Mihai Ghimpu și că în politică în general nu prieteniile contează, ci rezultatele unei guvernări.

Ce să spunem? Probabil așa înțeleg politicienii noștri pro-europeni să asigure o atmosferă calmă, favorabilă înfăptuirii unui ambițios program de guvernare, care ar trebui, cel puţin în teorie, să salveze Moldova de sărăcie și să realizeze, nu-i așa?, schimbarea până la capăt. O imaturitate ce pare iremediabilă în raport cu problemele arzătoare ale Basarabiei.

Or, aceste probleme, despre care vorbim, nu prea ţin seama de „ritualurile” interne ale Alianţei. Amânarea sau încercarea de a le escamota va submina întregul demers al noii guvernări, va compromite europenizarea Moldovei. Să luăm, spre exemplu, debandada din sistemul farmaceutic moldovenesc – un adevărat cartel monopolist, care demolează, nu ameliorează sănătatea oamenilor. Presa a folosit chiar termenul „genocid” cu referire la prețurile din farmacii. Cum se poate ca într-o ţară care îşi exhibă sărăcia, preţurile la medicamente să fie sensibil mai mari decât la toţi vecinii Republicii Moldova? Scandalos este faptul că, ani în șir, guvernele de la Chișinău, comuniștii, dar și succesorii lor au tolerat abuzurile de pe piața farmaceutică din Moldova. Poliția economică, Centrul Anticorupție se făceau că nu le observă. Actuala putere susține că a reușit deja să impună o ieftinire a medicamentelor, însă dacă nu vor fi demontate mecanismele vicioase de formare a acestor prețuri exagerate, situația în farmacii va reveni rapid la punctul inițial.

O altă problemă stringentă o constituie scumpirea bruscă a carburanţilor, care va declanșa o explozie a preţurilor şi la alte produse de bază. Importatorii dau vina pe bursele internaționale, însă argumentul lor pare mai degrabă un pretext menit să acopere niște scheme frauduloase. Noua guvernare încă nu a explicat ce monopoluri sofisticate şi toxice există în Basarabia la importuri, de ce 1 kg. de carne costă mai mult la noi decât într-un oraş din Germania, în timp ce salariile sunt de 10 ori mai mici.

Partidele de la putere vor trebui să-și curețe rândurile de corupți și să înceteze cu favorurile acordate unor firme clientelare. A invoca legile capitalismului și a permite monopoliștilor să-și facă de cap, sugrumând competiția onestă, înseamnă o batjocură la adresa cetățenilor. Lumea nu e naivă. Eforturile de eliminare a afacerilor oneroase din economie, firește, ar putea să provoace tensiuni în sânul Alianței, dar aceste disfuncții vor fi mai ușor suportate de populaţie, în numele unei cauze bune, pentru succesul reformei, şi nu pe motivul pueril că X nu-l suportă pe Y doar pentru că nu se potrivesc la caractere.

Agenția Reuters a difuzat acum doua zile o știre potrivit căreia raportul final al anchetei efectuate de autoritățile rusești pe marginea accidentului aviatic de la Smolensk, din 10 aprilie 2010, în care au murit 96 de oficiali polonezi, inclusiv președintele Lech Kaczynski și soția sa, îi face integral responsabili pe piloții avionului, care ar fi ignorat avertismentele emise de turnul de control. Comandantul echipajului ar fi luat decizia eronată de a ateriza sub presiunea politicienilor de la bord, în speță a președintelui.

În lunile care s-a scurs după „cel de-al doilea dezastru de la Katyn”, autoritățile de la Varșovia au subliniat în repetate rânduri că în pofida suspiciunilor ce planează asupra circumstanțelor accidentului, Polonia trebuie să continue dialogul cu Rusia. Valul de sinceră compasiune din partea rușilor simpli față de tragedia poloneză oferea celor două părți nesperata ocazie să-și depășească divergențele istorice. Dar cum poți avea un dialog normal cu o țară care nu-ți împărtășește valorile?, m-am întrebat, ascultând îndemnul polonez la reconciliere. Nu înseamnă să închizi ochii asupra fărădelegilor pe care le săvârșește această putere străină și, în consecință, să-i accepți comportamentul incorect, tendențios în raporturile bilaterale? Ce câștiguri vei extrage din renunțarea, selectivă, la propriile principii?…

O falie geopolitică se întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră, o plajă a confruntării dintre valori profund divergente: libertate versus autoritarism, drepturile omului versus „înaltele” rațiuni de stat. În Belarus, dictatorul Lukașenko a arestat chiar în noaptea alegerilor sute de oameni care protestau împotriva fraudării scrutinului. În Rusia, poliția i-a reținut pe mai mulți lideri ai Opoziției, între care pe Nemțov și Yașin, ieșiți la un miting autorizat la Moscova, pe 31 decembrie. Cei doi încercau să atragă atenția regimului Putin să-și respecte propria Constituție, așa cum făceau în anii ‘80 militanții cehoslovaci din Charta 77. Liberalii ruși au fost condamnați la mai multe zile de detenție pentru o pretinsă încălcare a ordinii publice. La Kiev, spațiul libertății de exprimare se restrânge rapid, iar fostul premier Iulia Timoșenko se află în arest la domiciliu, fiind acuzată de deturnare a banilor publici – o acțiune de răfuială politică, instrumentată de regimul Ianukovici.

Polonia a trebuit să adere la NATO și UE, ba mai mult, să ajungă o voce importantă în aceste organizații ca să audă în sfârșit scuzele Moscovei pentru masacrul de la Katyn, dar chiar și așa mai are de înfruntat nenumărate șicane și perfidii – ultimul raport al anchetatorilor ruși este puternic contestat la Varșovia. Doar implicarea unor experți internaționali ar fi limpezit datele cumplitei tragedii din aprilie trecut.

Basarabia se află și ea, din nefericire, pe linia de ruptură dintre Est și Vest, în prizonieratul geopolitic al Rusiei. Ce speranțe putem avea, bunăoară, ca ziua de 28 iunie 1940 să fie recunoscută de fostul imperiu drept zi a ocupației sovietice? Ce-ar trebui să facă Moldova pentru ca dialogul cu Rusia să nu mai fie un discurs al umilinței unilaterale?… Probabil, mai întâi să se împace cu sine însăși și să devină o națiune solidară, așa cum sunt polonezii.
________
Articol apărut în Adevărul Moldova, 14 ianuarie 2011

Moldova bate pasul pe loc. Primele şedinţe ale Parlamentului, cu o agendă foarte încărcată, au arătat că scenariul prin care am trecut în ultimii doi ani – adică alegeri interminabile şi indecise – se poate repeta.

Liderul comunist Voronin a declarat la Radio Europa Liberă, în stilu-i plastic deja consacrat, că și-ar dori în continuare o largă coaliţie în care PCRM să aibă un cuvânt greu de spus nu doar „să poarte sfeşnicul” în urma procesiunii. O asemenea atitudine nu promite, cel puţin în aparenţă, o depășire a crizei constituţionale, recte: alegerea șefului statului.

Varianta unui președinte din afara Parlamentului, agreată de comuniști, este exclusă de partidele din Alianță. Dacă jocul obstrucționist al lui Voronin era previzibil (și vom vedea cum vor evolua lucrurile în zilele următoare în interiorul PCRM), atunci disensiunile din Coaliție pe tema schimbării Constituției ca și dorința partidelor componente de a avea cât mai multe pârghii de control unele împotriva altora nu inspiră nici ele prea mult optimism.

Blocajul clasei politice își are sursa în rezultatele alegerilor din 28 noiembrie. Înainte de această dată toată lumea știa ce are de făcut. Partidele urmau să fie mai convingătoare, iar cetățenii mai hotărâți, pentru a propulsa o majoritate consistentă, capabilă să soluționeze criza constituţională. Acest lucru nu s-a întâmplat.

Declaraţiile care vin astăzi din Parlament, rostite pe diferite tonalităţi, mai vesele sau mai încruntate, denotă mai degrabă neputința, încercarea de a umple cu vorbe vidul de soluții, de a pasa responsabilitatea în braţele celuilalt, decât o reală capacitate de rezolva problema.

În Moldova, așadar, s-a dat startul sezonului de vânătoare: sunt căutate „voturi de aur” pentru alegerea președintelui, chiar dacă intensitatea acestei „operaţiuni” încă nu și-a atins apogeul. În faţa intransigenţei de comisar a liderului PCRM, care ne asigură că rândurile partidului nu vor fi sparte, că are deplină încredere în fidelitatea comilitonilor săi, mulți privesc, mai nou, cu speranţă către abilul şi influentul om de afaceri Vlad Plahotniuc, care afirmă pe un ton la fel de ferm și cu o netulburată bună dispoziție că preşedintele ţării va fi ales, iar persoana în cauză nu va fi alta decât Marian Lupu, șeful său de partid. Disponibilitatea dlui Plahotniuc pentru diverse scenarii întreţine o anume intrigă pe scena politică şi stimulează interpretări dintre cele mai hazardate în presă, fiind invocate deopotrivă „înțeleapta” sentință cu scopul care scuză mijlocele și nobilul deziderat al responsabilizării fracțiunii comuniste, pe motivul că țara trebuie guvernată.

Dar cum guvernată? În Moldova nu există un consens asupra direcției de urmat, rivalitățile de partid au prevalat mereu asupra agendei cetățeanului, de aceea par să aibă dreptate cei ce susțin că orice chemare la „conștiința aleșilor poporului” este retorică fadă și că mai eficiente ar fi mijloacele… neortodoxe de persuasiune. Alții însă avertizează că dacă vom adopta o asemenea optică, riscăm să intrăm pe un tobogan periculos, al compromiterii unor valori fundamentale.

Și atunci ce-i de făcut? Ne aflăm într-un impas constituţional provocat de niște confruntări politice fără orizont, în care construcţia temeinică a unui stat și binele public au fost ultima grijă a oamenilor politici. Până se vor întrezări soluții care să curme provizoratul în care stagnează de câțiva ani Basarabia, atât pesimiştii cât şi optimiştii sunt de acord că nu trăim nici pe departe idila din basmul românesc despre cloșca cu puii de aur.

Cum arată vacanţa unui scriitor? Nu-mi place un răspuns banal, de genul: păi, cum să arate, se duce şi scriitorul ca tot omul la mare, să zacă într-un balansoar, sau să se plimbe pe faleză, asistând asfinţitul în întreaga-i splendoare şi revărsare de ocru şi jar. Pleacă la munte, eventual undeva în Maramureş, să soarbă roua ierburilor dimineţii în poiene virgine, să colinde codri de fagi, să guste mierea adunată de albine în stupi frumos orânduiţi sau, pentru că suntem în miez de iarnă, să facă nişte cristiane de efect pe pârtia de schi de la Predeal. Deşi aceste secvenţe ne înfloresc spontan pe buze, ca dintr-o fântână a ispitelor comune tuturor muritorilor, nu la o vară/iarnă a repaosului mă gândesc, ci la o vacanţă a scrisului. Mircea Cărtărescu a alimentat de mult un anumit suspans, după finalizarea trilogiei Orbitor, articulat într-o altă întrebare: ce se mai poate scrie, ce-şi mai poate imagina după acest roman al vieţii sale? Mai are rost?… Sigur că are rost, un scriitor trebuie să scrie, să-şi împlinească vocaţia. Din literatură nu te poţi retrage ca din sport, după 15 sau 20 de ani de activitate, scrisul nu are vârstă de pensionare. Totuşi, îndoiala rămâne şi te întrebi dacă „orice” carte pe care ar scoate-o autorul nostru nu va fi, fatalmente, o diminuare a altitudinii, o cădere în profan, o biată căutare a diferenţei în orizontul incendiar al unei opere care, prin ambiţia ei nemăsurată, descurajează ab initio orice altă străduinţă literară? Pentru că Mircea Cărtărescu se măsoară cu sine însuşi, aici e marea sa provocare şi eşecul ce stă să-i râdă în faţă, inoportun, în momentul când se va gândi să-şi sfideze propria ştachetă valorică. Continue Reading »

Seara zilei de 30 decembrie a limpezit în cele din urmă ierarhiile politice în Republica Moldova. Vestea cea mare e că avem o coaliţie pro-europeană la Chişinău, după o perioadă (prea lungă) în care balanța a tremurat dramatic. Rămâne marea problemă a alegerii șefului statului, pentru care, aritmetic, Alianța are nevoie de două voturi din partea PCRM. Frustraţi că n-au fost prinşi în jocul guvernării, comuniștii fac declaraţii belicoase, ne asigură că nu vor ceda, că vor împinge lucrurile spre alegeri anticipate.

Câteva observații „la cald” pe marginea celor întâmplate.

Moscova, aparent, a pierdut jocul pe care l-a trasat în grabă şi cam nervos în Moldova. Întrucât ceea ce a conturat Narîşkin prin vizita sa intempestivă la câteva zile după alegerile din 28 noiembrie, vizită în care Mihai Ghimpu, în calitatea sa de preşedinte interimar al statului, a fost un factor de legitimare a acestei intruziuni brutale în afacerile interne ale Moldovei, acceptând o întrevedere cu trimisul Kremlinului (dar el, probabil, nu a înţeles nici acum acest lucru), era o alianţă de centru-stânga, care să-i fie fidelă Rusiei şi să încetinească apropierea Moldovei de Uniunea Europeană. Scenariul Moscovei a eșuat. Avem o alianţă de centru-dreapta, care cel puţin în declaraţii (şi ar fi bine ca opinia publică să cunoască conţinutul Acordului de constituire a noii puteri) va continua o politică pro-occidentală. Continue Reading »

Când am fost întrebat de un cunoscut jurnalist român, în ajunul alegerilor, ce cred despre soarta votului din 28 noiembrie, mi s-a părut potrivit să-i ofer un răspuns mai degrabă sceptic: mi-e teamă, i-am spus, că vom avea de ales între bolșevici și oligarhi. Bolșevicii sunt o echipă de „parașutiști”, îi știm prea bine: vor trece cu șenilele peste valorile noastre naționale. Cu oligarhii te mai poți înțelege dacă le oferi niște garanții, în schimbul legalizării unor afaceri, al ieșirii lor din economia subterană (am zis „subterană”, nu „tenebră”! – un termen agramat, pe care sunt consternat să-l aud din gura unor persoane cu pretenții de intelectuali). Oligarhii ar putea susține orientarea pro-occidentală a Basarabiei, evident, nu din dragoste de Voltaire și Max Weber, ci pentru că și-ar vedea, de bună seamă, într-un sistem de tip vestic asigurați banii și pedigrée-ul familiei.

Viața după model rusesc pentru îmbogățiții tranziției este foarte anevoioasă, somnul neliniștit, bodyguarzii excesiv de costisitori. Ca să supraviețuiești într-o astfel de lume, trebuie să cotizezi la pușculița Clanului conducător – cel ce împarte „zonele de vânătoare” bogaților și falsul discurs egalitarist amărâților care compun electoratul de bază. Sunt convins că dacă sunt adevărați capitaliști, adică producători de plusvaloare și nu delapidatori ai patrimoniului public, „oligarhii moldoveni independenți”, indiferent de originea obscură a primului lor milion, vor fi bucuroși să dea socoteală pentru toate miliardele ulterioare, doar pentru a nu se trezi într-o zi cu un ordin de naționalizare sau cu procese de tip stalinist, din cele ce l-au înfundat pe Hodorkovski.

Suntem, am impresia, în episodul 3 din „Nașul”, în care familia Corleone, după ce și-a strâmtorat sau chiar deplasat adversarii spre tărâmuri „mai fericite”, începe să-și dorească o respectabilitate socială, creează fundații caritabile, profesează mecenatul, își trimite copiii la Harvard și Berkley. Azi, tinerii vlăstari ai pistolarilor de altă dată zâmbesc, larg, în fața camerelor de luat vederi, urcă, sprinten, treptele unor imobile luxoase, afișează ținute de week-end, dezinvolte, cu pulovere scumpe de cașmir strecurate sub sacouri elegante și, culmea!, știu să facă acorduri gramaticale corecte.

Evident, schițez un portret generic, orice asemănare cu personaje concrete din actualitatea moldovenească este pur întâmplătoare… Nu cred într-o societate austeră precum cea a spartanului Licurg, în care bogații și săracii sunt chemați să mănânce laolaltă din blidul de linte comunitar. Îmi doresc o Moldovă în care oamenii avuți să fie garanții stabilității democratice și ai prosperității naționale, nu „rechini” care își împart, hulpav, trupul din ce în ce mai vlăguit al țării.
 
________________
Articol apărut în „Adevărul Moldova”, 31 decembrie 2010

Suntem la sfârșitul unui an furtunos, plin de evenimente care au alimentat copios agenda publică. Ne-am prinde și noi în ispita jocurilor de societate, comentând topuri, întocmind bilanțuri în preajma Pomului de Craciun, dacă politicienii moldoveni nu ne-ar „fierbe” la foc încet până în ultima zi a acestui an. Mai exact: dacă negocierile pentru formarea unei guvernări democratice nu ar bate pasul pe loc sau, mai rău, dacă discuțiile nu s-ar fi blocat din cauza unor revendicări excesive, avansate în ultimul moment de Partidul Liberal. Nu știm cum vor evolua lucrurile, dar subita dorință a lui Mihai Ghimpu de a obține pentru formațiunea sa conducerea unor structuri de forță – Ministerul de Interne, Centrul Anticorupție, Serviciul Grăniceri sau Procuratura Generală – par să fi diminuat serios șansele de constituire a unei alianțe de centru-dreapta, pentru care au votat 60 % dintre cetățeni.

Frustrările unui partid modest în rezultate electorale pot fi înțelese: sunt reacții omenești în fața colegului care s-a dovedit mai eficient, mai inteligent, mai abil. Guvernul Filat a știut să convertească în succes o situație ce părea din start compromisă: mă refer la uriașa gaură din buget lăsată de comuniști drept moștenire noii puteri. Nu este doar meritul PLDM ci, firește, al întregii coaliții că economia națională a fost menținută pe linia de plutire și că în relația cu Uniunea Europeană s-a înregistrat o deschidere fără precedent. Dacă, totuși, atmosfera în interiorul Alianței nu a fost tocmai senină, responsabilitatea revine, la fel, tuturor liderilor de partid, care ar fi putut avea o mai bună comunicare între ei și o mai lucidă așezare a priorităților. „Răzmerița” din ultimul moment a PL-ului, provocată după patru săptămâni de discuții intense cu ceilalți parteneri din Alianță, pare sau o orbire, sau o diversiune. În cele 11 runde de negocieri, Partidul Liberal a avut suficient timp să-și prezinte un set de cerințe rezonabile, luând în considerare atât marja de manevră limitată de care dispune, cât mai ales, contextul, miza enormă pe care o comportă formarea unei guvernări pro-europene. E penibil că după ce Partidul Democrat a fost aspru criticat pentru duplicitate, să contați că obstacolul în calea unei alianțe pro-occidentale îl ridică cel mai anticomunist partid din Moldova. Dacă așa stau lucrururile, PD obține o excelentă scuză pentru a bate palma cu Voronin – iată o idee unanim împărtășită de analiștii politici.

Supărarea e un sfetnic rău în politică. E nevoie de principii, dar și de clarviziune. Un om politic nu are voie să ignore realitățile, și dacă acestea îi sunt momentan defavorabile, are datoria să-și calce pe inimă, să se replieze strategic, pentru a asigura un viitor mai bun aspirațiilor sale. Ce va obține Mihai Ghimpu dacă Partidul Democrat va face alianță cu PCRM? Cum vor mai lupta cu „mafia”, în condițiile unui stat polițienesc, incoruptibilii din PL, trecuți în opoziție? Cu ce eficiență vor pleda ei pentru „adevărul istoric”, adevăr pe care nu-l poți statua prin decrete, ci doar în urma unui îndelung proces de educație și prin modelarea opiniei publice, dacă toate libertățile cucerite în ultimul an, inclusiv grație sacrificiului tinerilor din 7 aprilie, vor fi compromise? Dar mai ales, ce soartă va avea Republica Moldova, dacă Occidentul va zăvorî ușa pe care, deocamdată, o ține întredeschisă, așteptănd ca politicienii pro-europeni de la Chișinău să pună interesul național mai presus de egoismele lor de partid?…

Există o regulă în medicină, aplicabilă și în politică: dacă nu știi să faci bine, încearcă măcar să nu faci rău.

_______

 29 decembrie 2010

I-am auzit de multe ori pe intelectuali vorbind cu năduf despre electoratul moldovean – conservator, indolent, „greu de cap”, infantil. Poporul ne trage înapoi, pe noi, minoritatea luminată, cea care ştie ce „culoare” poartă fericirea naţională. E un refren vechi, transformat de mulţi într-o scuză, când nu într-un subterfugiu al eschivei. Ei bine, de aproape două luni la Uniunea Scriitorilor din Chişinău se joacă o piesă care infirmă acest lamento, împingându-i pe „directorii de conştiinţă” basarabeni în banca unor restanţieri ridicoli.

La o Adunare Generală, prost organizată, preşedintele Uniunii Scriitorilor, dl Mihai Cimpoi (cu o vechime de aproape 20 de ani în această funcţie), a pierdut alegerile în faţa contracandidatului său, dl Arcadie Suceveanu, care i-a fost mână dreaptă (vicepreşedinte) în toată această perioadă. Perdantul (diferenţa dintre cei doi a fost de 13 voturi – număr cu ghinion!) a invocat nişte vicii de procedură şi existenţa unor buletine de vot nevalabile. Prin urmare, dl Cimpoi a refuzat să-și recunoască înfrângerea. Împotriva a ceea ce declară academicianul Mihai Cimpoi şi susţinătorii domniei sale, Ministerul Justiţiei a confirmat legalitatea Adunării Generale şi validitatea alegerii noii conduceri (preşedinte şi Consiliu).

Până aici, istoria neverosimilei schimbării de la Uniunea Scriitorilor din Moldova (USM) ar putea părea una destul de banală. Însă absurdul şi grotescul trebuiau să-şi facă intrarea. Mihai Cimpoi nu s-a mulţumit să conteste în instanţă rezultatele Adunării Generale, ci a decis să bage o intrigă poliţistă în „trama” cam searbădă a vieţii scriitoriceşti. Domnul academician a sigilat, a doua zi după alegeri, biroul preşedintelui, anticamera şi cabinetul directorului de programe de la USM, Valeriu Matei, anunţându-i pe ceilalţi că se deplasează în teritoriu, acolo unde (așa cum a declarat pentru presă) ar trebui să se afle scriitorii, pentru a lupta cu comuniştii şi a promova „schimbarea până la capăt”.

De atunci încoace – Adunarea Generală a avut loc pe 28 octombrie 2010 – domnul Cimpoi nu a mai venit pe la Uniunea Scriitorilor, birourile au rămas ferecate, ceea ce împiedică activitatea normală a instituţiei. Situația se va limpezi până la urmă, însă imaginea breslei literare nu va putea fi spălată printr-o decizie judecătorească. Morala acestei istorii încape într-o întrebare simplă și de bun-simț: cum să mai interpretezi „aria schimbării”, dacă tu însuţi nu accepţi că schimbarea îţi poate afecta propriul statut intangibil?… Păcat. Ar putea fi chiar o șansă pentru destinul tău de creator, pe care o ignori din teamă şi vanitate.
___________
Articol apărut în „Adevărul Moldova”, 24 decembrie 2010