Vitalie Ciobanu

Am aflat cu surprindere şi indignare despre fărădelegile pe care le suportă Editura Curtea Veche – o prestigioasă instituţie de cultură, care şi-a câştigat respectul şi simpatia cititorilor, publicând în doar câţiva ani de la fondare un număr impresionant de autori români de valoare şi aducând în circuitul românesc nume ilustre din literatura universală contemporană. Sechestrarea patrimoniului editurii de către un grup interlop – cum afirmă colectivul editurii – sub privirea impasibilă şi chiar complice a forţelor de ordine reprezintă un abuz la care nu am crezut că vom asista într-o ţară ce aspiră să demonstreze că admiterea ei în lumea bună a Occidentului nu a fost o întâmplare. Am crezut că o asemenea barbarie este specifică mai degrabă spaţiului estic – inepuizabil în orori – şi nu unei ţări, România, la care privesc cu speranţă atâţia conaţionali de-ai noştri din afara graniţelor, inclusiv românii din Basarabia, aflaţi într-o complicată tranziţie de la un sistem politic corupt, de tip mafiot, moştenit de la guvernările neocomuniste, spre o societate de factură europeană.

Chemăm scriitorii români şi străini, ataşaţi de literatura română, presa culturală, editurile din întreg spaţiul românesc să se solidarizeze în faţa acestei nedreptăţi strigătoare la cer. Editura Curtea Veche trebuie să reintre în posesia sediului şi a bunurilor sale, spre a-şi putea continua activitatea în condiţii normale. Răul, lăsat în voia lui, are prostul obicei să se extindă şi asupra celor care îl tratează cu indiferenţă.

Vasile Gârneţ, scriitor, director revista „Contrafort”, Chişinău
Vitalie Ciobanu, scriitor, preşedinte Moldova PEN Centru

site-ul Editurii Curtea Veche – http://www.curteaveche.ro/

Recent, Ministerul Educaţiei a recepţionat un răspuns oficial din partea Mitropoliei Moldovei şi a Chişinăului în legătură cu disciplina „Religia”, ce va fi introdusă, cu titlu opţional, în programa şcolară d ela 1 septembrie 2010. O decizie a guvernului adoptată mai degrabă din considerente politice, pentru a descuraja iniţiativa lui Valeriu Pasat, care şi-a făcut din ideea predării obligatorii a „Bazelor Ortodoxiei” o trambulină electorală.

Nu au existat suficiente dezbateri pe această temă, mulţi cetăţeni consideră, de exemplu, că ar fi fost mai adecvat un curs de „Istorie a religiilor”, care să predea într-un mod ştiinţific, echidistant, noţiunile principale ce compun corpusul teoretic al diverselor confesiuni, precum şi influenţa lor asupra evoluţiei culturii şi civilizaţiei umane, influenţă care se regăseşte în atâtea opere de artă – cărţi, tablouri, monumente de arhitectura, filme. Aceste voci însă nu au fost auzite. În răspunsul său către Ministerul Educaţiei, Biserica Rusă insistă pe studierea obligatorie în şcoală a „Bazelor Ortodoxiei” şi nu renunţă la organizarea unui referendum legislativ, în ciuda dublului verdict negativ pronunţat de Curtea de Apel Chişinău şi de Curtea Supremă de Justiţie.

Dacă înainte Biserica era prezentă în spaţiul public mai ales prin diverse ritualuri de „sfinţire” şi exorcizare – de la case şi şcoli până la… BMW-urile îmbogăţiţilor tranziţiei – azi, Mitropolia Moldovei a intrat într-o adevărată febră a replicilor şi declaraţiilor de presă. S-a angajat în susţinerea unui fost director al serviciilor secrete, aciuat la Moscova, tot el şi fost deținut din perioada guvernării Voronin. Eliberat… ca prin miracol (probabil, o prefigurare a misiunii „apostolice”, sugerate de superiorii în grad ai acestuia…), acuzaţiile în baza cărora a fost condamnat Pasat, legate de acte de corupţie în exerciţiul funcţiunii şi de o tentativă de organizare a unei lovituri de stat, încă n-au fost pe deplin lămurite. Ex-directorul SIS însă e dornic de revanşă şi a recrutat chiar şi foşti ziarişti democraţi, deveniţi, peste noapte, campioni ai cauzei pravoslavnice.

Chipul Bisericii Ortodoxe s-a înăsprit, vocea ei a căpătat inflexiuni metalice, milităroase. O asemenea „schimbare la faţă” nu mai miră pe nimeni, dacă ne gândim la moralitatea dubioasă a multora din exponenţii acestei instituţii, dezvăluită în materiale de presă – prelaţi care şi-au ascuns sub sutană epoleţii de ofiţeri. Biserica nu mai are timp de proiecte sociale. N-am auzit ca Mitropolia Moldovei să iniţieze vreo colectă publică în folosul cetăţenilor sinistraţi din luncile Prutului. Agenda politică e mult mai importantă decât într-ajutorarea aproapelui.

Cum, prin ce complicităţi, prin ce tăceri şi strategii oculte s-a ajuns ca Biserica Ortodoxă, angajându-se politic, să devină o ameninţare pentru democraţie şi libertăţile individuale? Distrugerea Menorei evreieşti de un grup de fanatici ortodocşi, în primăvara acestui an, a constituit un prim semnal îngrijorător că Biserica tolerează manifestaţii de xenofobie şi vrajbă religioasă.

Acum, Mitropolia Rusă nu pare deloc deranjată de faptul că forţează litera Constituţiei, care proclamă separarea Bisericii de stat şi libertatea de conştiinţă a cetăţenilor, într-o societate multiconfesională. Din păcate, autorităţile ezită să adopte o atitudine mai fermă împotriva acestei ofensive ortodoxiste. Şi atunci, ce facem, transformăm Basarabia într-o teocraţie, înlocuim comunismul cu fundamentalismul religios, spunem „adio” statului laic şi valorilor europene?

Biserica Ortodoxă s-ar cuveni să-şi cheme credincioşii în lăcaşurile sale, nu să pătrundă agresiv în spaţiul public, îngroşând lista electorală a unor partide care îşi propun eternizarea stării de sclavie mentală şi spirituală a moldovenilor.

„Nedumeriţi, copiii îi întrebau pe părinţi ce se întâmplă şi de ce curgeau lacrimile în valuri. Trei minute mai târziu, şirul lung de vagoane s-a prelins pe lângă Biserica Mazarachi, bătrâna ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, şi plânsetele s-au înteţit. Părintele paroh Păduraru, rămas să-i înfrunte cu crucea în mână pe invadatori, ieşise în odăjdii de sărbătoare în umbra vechii zidiri, cu faţa, de asemenea, scăldată în lacrimi, spre a-i binecuvânta pe bejenarii din tren. Curând s-au ivit în privirile tuturor pietrăriile Ghidighiciului şi Chişinăul a dispărut după siluetele lor albicioase. În gările de popas, lumea de pe peroane nu ştia ce să facă: să urce sau să lase trenul să treacă? La rândul lor, călătorii din tren coborau cu iuţeală pe terasamente şi reveneau în compartiment sau pe culoare cu bulgări de pământ, cu smocuri de iarbă, cu flori. Fiecare dorea să rămână cu o ultimă amintire din Basarabia, cât mai consistentă şi vie….” (Din volumul lui Mihai Pelin „Săptămâna patimilor (23-28 iunie 1940). Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei”. Ed. Compania, Bucureşti, 2008)

* * *
Decretul preşedintelui interimat Mihai Ghimpu, cel care proclamă ziua de 28 iunie drept „Zi a ocupaţiei sovietice” şi cere Rusiei, ca succesoare de drept a URSS, să-şi retragă trupele din Moldova, a inflamat scena politică şi media de la Chişinău. Oficialităţile de la Moscova au calificat în termeni foarte duri gestul lui Mihai Ghimpu. O previzibilitate penibilă, anacronică şi de prost gust, ce demonstrează că în ciuda semnelor de reconciliere din ultimul timp, intervenite în relaţiile ruso-poloneze, după tragicul accident aviatic (încă neelucidat) de la Smolensk, al morţii preşedintelui Lech Kaczynski, Moscova nu renunţă la comportamentul său imperialist. Basarabia îşi are propriul „Katyn”, marcat pe 28 iunie, iată, de-acum încolo, şi la nivel oficial (deşi, deocamdată, fără opere de artă de valoarea filmului omonim al lui Andrzej Wajda – una din marile restanţe ale intelectualilor, scriitorilor şi cineaştilor basarabeni!). Însă Republica Moldova nu este Polonia şi „răzvrătirea” unei foste gubernii / colonii sovietice, renumită pentru docilitatea sa în faţa „Centrului”, pentru uşurinţa lepădării de sine a elitelor indigene, pesemne nu poate fi iertată. Iritarea ruşilor se leagă şi de faptul apariţiei decretului de la Chişinău în contextul solicitării cancelarului Angela Merkel privind retragerea trupelor ruseşti din Transnistria, în schimbul negocierii unui nou acord de securitate în Europa. În consecinţă, presa de la Moscova a răsturnat o avalanşă de injurii la adresa lui Mihai Ghimpu. Este o jignire adusă nu numai preşedintelui interimar, ci întregii Moldove, generaţiilor de azi şi sutelor de mii de basarabeni pieriţi în gulagul stalinist – acest aspect, din păcate, nu l-au sesizat partenerii din AIE, care au evitat să se solidarizeze cu colegul lor.

La Chişinău cel mai vocal contestatar al decretului „28 iunie” a fost PCRM, care a cerut în maniera-i caracteristică – isterică şi agresivă – demisia lui Mihai Ghimpu. Mai mult, Voronin l-a acuzat de boli psihice pe preşedintele interimar al Moldovei şi de alcoolism pe preşedintele României, cel care i-ar fi inspirat liderului Partidului Liberal buclucaşul decret, după care, în aceeaşi luare de atitudine, şeful comunist a schiţat rapid un „curs scurt” al istoriei de acum 70 de ani, declarând, pentru cei ce încă nu aflaseră, că Basarabia a aparţinut „de drept” Uniunii Sovietice, care a eliberat-o de sub „ocupaţia României burghezo-moşiereşti”. Continue Reading »

„Să fi rămas teafăr, ar fi fost predestinat să schimbe soarta oamenilor din Republică, unii dintre care, în naivitatea ce-i caracteriza, mai credeau în teoria că formau un popor, alţii, de-a dreptul inconştienţi, susţineau sus şi tare că erau o naţiune. Dar nu erau. Acel grup de oameni încă nu şi-a găsit prorocul ce i-ar purta prin pustiu şi le-ar vorbi despre adevăr…”

Obsesia omului dăruit cu har, legenda „alesului”, a geniului tutelar, chemat să salveze o comunitate debusolată, e veche în mentalul românesc şi extrem de persistentă între Prut şi Nistru, încurajând nu doar un anumit mod, paternalist, de a face politică, ci şi alimentând imaginarul artiştilor basarabeni, conectaţi la acest „freamăt” al conştiinţei colective. Talentat om de teatru, creatorul unor ziare şi, mai nou, managerul primei televiziuni de ştiri din Basarabia, Jurnal TV, dramaturgul Val Butnaru a surprins lumea literară editând la mijlocul lunii mai a acestui an un roman: Cartea nomazilor din B. – rod al unui proiect comun, iniţiat de editurile RAO de la Bucureşti şi Prut Internaţional de la Chişinău. Volumul, din care am reprodus citatul cu italice, a fost lansat în cadrul unei manifestaţii de amploare la Uniunea Teatrală din Chişinău, scenariul mai cuprinzând un concert al unei trupe de instrumentişti şi un spectacol după o piesă a dramaturgului: La Veneţia e cu totul altfel, scrisă şi montată în anii ’90 – un timp al „marilor speranţe” (ca să citez titlul unui faimos roman de Charles Dickens), când basarabenii descopereau, entuziasmaţi, Occidentul. Romanul de acum acoperă, dimpotrivă… marile decepţii, incapacitatea moldovenilor de a se smulge de sub vraja torţionarului cu care s-au înfrăţit. Vorbitorii au subliniat la lansarea cărţii lui Val Butnaru sugestiile artistice, sursele de inspiraţie livrate de actualitatea imediată, cum ar fi deportările staliniste sau, la celălalt capăt al impresiilor, anumite situaţii, descrise cu mult umor, extrase din viaţa literară de la Chişinău, în care preşedintele Uniunii Scriitorilor este mereu plecat pentru schimb de experienţă pe diferite meridiane exotice, în Peru sau Taiwan, iar lumea prezentă la o reuniune literar-mondenă se întrece în elogii gratuite la adresa autorului, executând ritualul provincial al „tămâierii” confratelui pizmuit. Şi adevărul este că puţini din cei prezenţi la lansarea Cărţii nomazilor din B. apucaseră să o citească…

E drept că romanul lui Val Butnaru se lasă mai greu descifrat sau rezumat în câteva propoziţii, prin simpla reproducere a tramei gândite de autor. Nu e o istorisire în sensul clasic al termenului şi nici o incursiune în spiritul literaturii „mizerabiliste” de azi, ci o satiră acidă, maliţioasă la adresa unei lumi periferice, detracate, dezmăţate în moravuri, o naraţiune care nu-şi refuză ispita textualistă, autoreferenţialitatea: faptul scrierii unui roman cu titlul Cartea nomazilor din B. este un element al subiectului. Autorul agaţă de ramurile arborelui „realist” globuri colorate, oglinzi cu ape înşelătoare, protuberanţe ce conferă o stranie materialitate, pe alocuri de basm, romanului său, ca în Alice în Ţara Minunilor , ademenindu-ne în cotloane fantasmagorice şi suprarealiste. Mixajul de planuri pretinde cititorului o acomodare nu tocmai facilă cu textul şi poate să contrarieze până în momentul în care, înarmat cu răbdare, reuşeşti să decodifici formula, să-i accepţi convenţia insolită. Continue Reading »