Vitalie Ciobanu

Sprijinul financiar substanţial acordat de Bruxelles Republicii Moldova este dublat în ultimul timp de o susţinere politică tot mai accentuată în ce priveşte consolidarea independenţei şi restabilirii unităţii sale teritoriale. Cancelarul german Angela Merkel i-ar fi cerut preşedintelui rus Medvedev, susţine publicaţia de la Moscova „Nezavisimai gazeta”, să-şi retragă armata din Transnistria, ca dovadă a bunei credinţe şi drept condiţie prealabilă a semnării unui nou Tratat de securitate europeană. Este pentru prima dată când o mare putere din Uniunea Europeană se angajează în termeni foarte fermi să oblige Rusia să-şi respecte angajamentele. Sperăm ca iniţiativa germană să întrunească asentimentul celorlalte ţări importante din „vechea Europă”, întrucât susţinerea „blocului estic” al Uniunii – România, Polonia, ţările baltice – Moldova şi-o avea oricum asigurată.

Dar toate acestea se întâmpla la nivelul „politicii mari”, unde se schimbă amabilităţi de protocol şi se negociază cu mănuşi de catifea. În teritoriu, realitatea este infinit mai sumbră, sinistră chiar. Ai fi zis că perioada sălbatică, legată de întemniţarea grupului Ilaşcu, ar fi trebuit să apună de mult la Tiraspol. Nici pomeneală! În timp ce în ţările din jurul Transnistriei – în Republica Moldova propriu-zisă şi în Ucraina –am asistat în ultimii 20 de ani la schimbări de guverne şi preşedinţi, la modificări de politici şi strategii, de valori şi aspiraţii, Transnistria a rămas o zonă crepusculară, o „baltă” stătută în care răul s-a dezvoltat în voie. În Transnistria fărădelegea nu pleacă în vacanţă.

Una din pârghiile de presiune cele mai oribile ale regimului de la Tiraspol este răpirea de persoane. Cazul Ernest Vardanean se află pe agenda Parlamentului European. Părinţii lui Ilie Cazac din Tighina au intrat în a doua săptămână de grevă a foamei în faţa Ambasadei Rusiei din Chişinău, după ce au epuizat toate căile de a-şi vedea eliberat fiul sechestrat de separatişti. Elena Dobroviţcaia, o elevă răpită pe 16 iunie, tot la Bender, a fost ţinută ostatică pentru că mama ei, internată la un spital din Chişinău, nu s-a prezentat la miliţia transnistreană să-şi ispăşească o pretinsă detenţie. (Fata a fost eliberată, dar are interdicţia de a părăsi localitatea.) Nici măcar oficialii de la Chişinău nu sunt scutiţi de riscuri. Eugen Ştirbu, preşedintele Comisiei Electorale Centrale, reţinut recent de separatişti, a fost totuşi eliberat după intervenţia misiunii OSCE de la Chişinău. În celelalte situaţii mai sus pomenite nu vedem aceeaşi promptitudine. De ce? Pentru că victimele nu sunt personaje importante – iată concluzia cinică pe care o poate trage oricine. Autorităţile de la Chişinău se declară neputincioase în a rezolva cazurile de răpire şi recomandă moldovenilor să ocolească Transnistria, ca pe un loc ciumat, dacă ţin la propria siguranţă.

Am avut opt ani de zile, sub comunişti, un ministru responsabil de „reintegrare”, Vasili Şova, care nu vorbea limba română dar ne asigura că lucrează din greu la „reîntregirea ţării”. Rezultatele au fost penibile. Noul ministru de resort, net superior predecesorului său, pare să agreeze, la fel, mai degrabă stilul „învăluit”, tactica de „îmblânzire” a bătăuşului de peste Nistru. Oricât de justificate circumstanţial, aceste metode nu pot da un randament de principiu, nu au cum să schimbe raportul de forţe.

Cred că de mult a venit timpul ca eforturile la nivel diplomatic să fie însoţite printr-o implicare mai activă a societăţii civile din Moldova, e timpul să fie organizate mai multe dezbateri publice pe această temă – dezbateri blocate, cum bine ne amintim, înainte, de guvernarea Voronin. Se cuvine să avem soluţii şi scenarii alternative şi chiar manifestaţii de stradă, marşuri de protest la Chişinău şi în alte localităţi, care să atragă atenţia lumii asupra crimelor regimului de la Tiraspol. Şi poate, atunci, repulsia cetăţenilor faţă de indecenţa anumitor fenomene politice interne, cum sunt cumpărarea partidelor ca la tarabă, înainte de alegeri, sau angajarea Bisericii Ortodoxe în campanie electorală de partea unui fost şef al serviciilor secrete, nu le va adânci dezinteresul civic. Separatiştii nu ţin seama de etnia victimelor – lovesc în români şi în rusofoni deopotrivă. Unde-i solidaritatea moldovenilor?

Două şiruri de fapte au acaparat în ultima săptămână prim-planul atenţiei publice din Moldova, situându-se, axiologic, la poluri opuse. Mai întâi, comemorarea victimelor primului val de deportări staliniste, din 12-13 iunie 1941. În ultimii 20 de ani subiectul deportărilor staliniste a interesat mai mult Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, anumite ONG-uri, istorici independenţi sau scriitori care au publicat volume de mărturii asupra acelor represiuni. De data aceasta, pentru prima dată, comemorarea a fost marcată la nivel oficial, cu participarea autorităţilor statului, printr-o manifestare publică în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, duminică, 13 iunie. Evenimentul indică o certă schimbare de paradigmă politică. Mai ales că actuala comemorare a deportărilor a avut loc în contextul mai larg al condamnării comunismului, impulsionat de activitatea Comisiei Cojocaru.

În legătură cu manifestaţia de comemorare a deportărilor, o impresie negativă, ca o dâră ruşinoasă, a lăsat reacţia opoziţiei comuniste, care a acuzat Alianţa că a organizat o manifestaţie propagandistică, cu iz electoral, împotriva PCRM. Asta în timp ce pe durata guvernării de 8 ani a partidului lui Voronin, autorităţile i-au ignorat pe foştii deportaţi, de parcă aceştia nici n-ar fi existat. De unde se vede obtuzitatea, lipsa de scrupule a jocului politic moldovenesc. Or, pentru a constitui o pace socială, atât de mult invocată, ar trebui ca toată lumea în Moldova să cadă de acord asupra unor valori fundamentale, asupra unei viziuni în ce priveşte trecutul, care să nu-l transforme în obiect de polemici indecente şi partizane.

Aşa cum, de altfel, au ajuns între timp sentimentele religioase în Republica Moldova. Celălalt fenomen, de care aminteam la începutul prezentului comentariu, este agresiva acţiune de autopromovare a grupului condus de Valeriu Pasat. Deşi încă nu dispun de un partid cu titlu, autorii iniţiativei de predare obligatorie a „bazelor ortodoxiei” în şcoală au împânzit de câteva zile cu panouri uriaşe intersecţiile din Chişinău. În panourile cu pricina apar Mitropolitul Vladimir şi Valeriu Pasat, arborând prea-cucernicul îndemn: „Semnează pentru ţara ta ortodoxă!”. Nu ştim ce soartă va avea această iniţiativă, după ce Curtea de Apel Chişinău a declarat ilegală decizia CEC-ului de a autoriza strângerea semnăturilor pentru referendumul religios, dar se vede limpede că Biserica patronată de Moscova şi-a trădat misiunea apostolică, de asistenţă spirituală şi socială a propriilor enoriaşi şi, lăsând deoparte ipocrizia, a ales să se implice făţiş de partea unei grupări politice, militând de fapt împotriva orientării democratice, pro-occidentale a Moldovei. Biserica Ortodoxă afiliată Patriarhiei Ruse nu a avut nimic de spus la adresa politicilor comuniste din perioada 2001-2009, a profitat din plin de privilegiile ce i-au fost oferite sub regimul Voronin, servindu-i în schimb un suport de legitimare – şi ispita de a „cocheta” cu Biserica i-a vizitat şi pe actualii guvernanţi. La fel, Mitropolia Moldovei şi a Chişinăului nu a schiţat nici un gest de protest atunci când tinerii erau bătuţi şi torturaţi în comisariatele de poliţie imediat după evenimentele din 7 aprilie. Acum, intrând în lupta politică, Biserica Ortodoxă îşi va pierde inevitabil şi imaginara „aură” de servant al unor interese superioare celor lumeşti, meschin derizorii, şi-şi va dezgoli chipul sluţit de corupţie şi esenţa antiromânească, recte: antinaţională.

Aşadar, avem două fenomene contradictorii: pe de o parte, o salutară implicare a statului în acţiunea de recuperare a memoriei istorice şi de restabilire a justiţiei pentru victimele ocupaţiei sovietice din Basarabia şi, pe altă parte, o agresivă campanie PR a unui grup de oameni ce urmăresc să atragă Biserica Ortodoxă majoritară pe o pantă primejdioasă, să o împingă într-o zonă în care nu mai e vorba nici de credinţa în Dumnezeu, nici de respectarea normelor constituţionale, ci de perpetuarea dominaţiei ruseşti în Republica Moldova sub potcapul clericilor pravoslavnici. Sperăm ca societatea moldoveană să aibă luciditatea de a discerne cum se cuvine între cele două tendinţe. Chiar dacă luciditatea a fost mereu o marfă rară pe aceste meleaguri…

Decizia Alianţei pentru Integrare Europeană de a rezolva criza constituţională prin organizarea unui referendum şi, ulterior, a alegerilor parlamentare şi prezidenţiale anticipate în toamnă le-a anulat comuniştilor un important atu propagandistic: cel al pretinsei încălcări a legalităţii din partea coaliţiei de guvernământ. În acelaşi timp, a spulberat motivaţia protestelor anunţate pentru 12 iunie, şi PCRM a trebuit să renunţe la ele. Susţinerea Occidentului acordată deciziei Alianţei l-a obligat pe Voronin, probabil după o tensionată deliberare în interiorul cercului săi de fideli, să accepte alegerea preşedintelui prin vot direct. Însă propunerea liderului comunist privind modificarea articolul 78 în parlament, în sensul reintroducerii votului popular, este doar o manevră de învăluire.

E foarte limpede că PCRM încearcă să minimalizeze efectele ofensivei politice în care se află Alianţa, o dată cu adoptarea hotărârii privind referendumul şi anticipatele. Spunem asta pentru că în cei 8 ani de guvernare Voronin, „grija pentru banul public” a fost ultimul lucru de care le-a păsat comuniştilor – dovadă stă şi ciudata indulgenţă a Curţii de Conturi în raport cu deturnarea de fonduri în beneficiul clientelei PCRM, fapte în legătură cu care s-au făcut numeroase dezvăluiri. Astfel încât a intra în negocieri cu comuniştii acum, după ce Consiliul Europei şi-a dat acordul pentru referendum, înseamnă mai degrabă o irosire de timp şi, mai ales, comportă nişte complicaţii juridice care ar putea conduce la amânarea alegerilor anticipate până pe la mijlocul iernii, ceea ce n-ar fi convenabil intereselor Alianţei. Comuniştii nu recunosc decât limbajul forţei, nu cedează decât sub presiune şi orice ofertă pe care o fac poate fi un „dar grecesc”. Un referendum câştigat înseamnă o pârtie favorabilă pentru victoria în alegerile generale, însă Alianţa va trebui să-şi ia serioase măsuri pentru a asigura validarea plebiscitului, declaraţiile excesiv de optimiste relativ la rezultatul aprioric pozitiv al acestuia ar putea avea efect soporific, demobilizator.

Cealaltă problemă, dezbătută intens în aceste zile, vizează strategia pentru alegerile prezidenţiale a partidelor din Alianţă, strategie dependentă de prea multe variabile. Mai întâi, urmează să aflăm dacă Voronin poate candida sau nu. Dacă va putea – Curtea Constituţională e în stare să răstălmăcească în fel şi chip statutul de „interimar” al lui Mihai Ghimpu – singura soluţie va fi un candidat unic al Coaliţiei care să concentreze voturile electoratului democratic şi să-i atragă pe nehotărâţi. Dacă Voronin va ieşi din joc, va fi practic imposibil să reprimi ispita partidelor din Alianţă de a „defila” cu prezidenţiabili proprii, în condiţiile în care aceştia se vor constitui ca locomotive electorale pentru galeria, uneori cam şubredă, a propriilor partide. Oricum, riscul dispersării electoratului cu viziuni democratice rămâne destul de mare, în situaţia în care pe stânga, chiar şi în lipsa lui Voronin, pot apărea jucători susţinuţi de Rusia. Relansarea lui Valeriu Pasat, fostul director al Securităţii de la Chişinău, cu declarate intenţii de a candida la preşedinţie, confirmă obiceiul ruşilor de a nu-şi pune niciodată „ouăle” într-un singur „coş”, cum se spune, de a-şi pregăti scenarii de rezervă.

Între totalitarismul comunist şi fundamentalismul pravoslavnic, reprezentat politic de oameni ca Pasat, democraţia de tip occidental este, încă, pentru basarabeni, o opţiune cu şanse disputabile.

Duminică, 31 mai, Comisia de analiză şi evaluare a regimului totalitar comunist a prezentat preşedintelui interimar Mihai Ghimpu un raport voluminos – rodul a câteva luni de cercetări în arhivele super-secretizate de la Chişinău. Comisia recomandă între altele interzicerea simbolurilor comuniste, alături de cele naziste, şi eliminarea cuvântului „comunist” din nomenclatorul partidelor, organizaţiilor şi instituţiilor din Republica Moldova.

Cine câştigă şi cine pierde prin punerea în aplicare a recomandărilor Comisiei prezidenţiale? Unul din sofismele cu care operează cei ce acuză activitatea Comisiei Cojocaru sună aşa: „ar trebui să disociem comunismul de stalinism”, de parcă, renunţând la execuţii în masă, la deportări şi foamete organizată, regimul sovietic ar fi devenit mai uman, ar fi manifestat un mai mare respect pentru libertatea individului, pentru drepturile civice. Apoi, comunismul a fost aplicat adesea de aceleaşi persoane: să ne amintim de Hruşciov, Ceauşescu sau Silviu Brucan. Se fac declaraţii în legătură cu situaţia politică actuală. Reprezentanţii PCRM pretind că se „cloceşte” o răfuială politică, menită să elimine acest partid din viitoarea cursă electorală. Nici în Alianţă apele nu sunt calme. Partidul Democrat a dat publicităţii un comunicat prin care îşi exprimă dezaprobarea faţă de eventuala interzicere a simbolurilor comuniste în preajma alegerilor, considerând mai potrivit să se revină la acest subiect după instalarea unei puteri stabile. Deşi nimeni nu ştie ce culoare politică va avea viitoarea putere… stabilă.

Cred că apele trebuie clar despărţite. Condamnarea comunismului nu e un capriciu al actualei guvernări, nu e proiectul personal al preşedintelui Ghimpu. Este obligaţia morală a unor partide care se declară de partea adevărului, de partea valorilor democratice. Moldova s-a trezit printre ultimele ţări din fostul lagăr sovietic care şi-au pus problema condamnării comunismului. La noi mereu s-a spus că „nu e momentul”, că „lumea nu va înţelege”, că „vom avea conflicte sociale” ş.a.m.d. În consecinţă, la Chişinău, din ‘89 încoace, a guvernat, neîntrerupt, vechea nomenclatură sovietică, deghizată sub diferite denumiri, iar Basarabia a rămas în sfera de influenţă rusească. Condamnarea comunismului şi aplicarea recomandărilor Comisiei Cojocaru vor putea fi realizate doar prin argumente imposibil de combătut, cum presupunem că se conţin în Raportul Comisiei, iar acest document, care sperăm că este redactat într-un limbaj limpede şi îngrijit, va trebui supus unei largi dezbateri publice. Cel puţin sub forma unui compendiu, incluzând datele de bază şi concluziile, întrucât Raportul însumează în jur de 1000 de pagini. Doar în aceste condiţii condamnarea comunismului nu va părea o vendetă politică, o manevră politicianistă, ci va fi un act de cunoaştere şi justiţie istorică.

De fapt, miza capitală a Raportului este să învingă mitul, încă puternic, al „măreţei Uniuni Sovietice”, cea care le-a adus moldovenilor tractoare, locuri de muncă, vacanţe la mare şi salam de 3 ruble. Şi aici, elementele de context politic, asupra cărora insistă Partidul Democrat, îşi impun prezenţa într-un mod neliniştilor. Din cele 15 oraşe, unde s-au desfăşurat duminica trecută alegeri locale anticipate, 6 primării au fost adjudecate de PCRM – între care şi primăria din Floreşti, deţinută înainte de PLDM: un oraş care îşi confirmă, din păcate, faima de fief comunist! –, iar în 8 centre raioane au câştigat partidele din Alianţă.

Nimeni nu poate şti dacă interzicerea „simbolurilor roşii” va aduce mai multe sau mai puţine voturi comuniştilor, însă această măsură trebuie adoptată pentru sănătatea morală a naţiunii şi pentru a deschide calea reformării PCRM, pentru a-l obliga să renunţe la calitatea sa de succesor al PCUS - calitate stipulată negru pe alb în programul formaţiunii lui Voronin.

Istoricii şi-au îndeplinit misiunea: au elaborat un Raport în baza căruia comunismul va putea fi condamnat, aşa cum s-a procedat în toate ţările din Europa Centrală. Vom vedea ce vor face politicienii cu această „bilă fierbinte” care le frige degetele.